OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ryszard Kapuscinski (1932-2007) – renumit scriitor şi jurnalist polonez, maestru al reportajului. Călător prin întreaga lume, a publicat numeroase volume, celebritatea mondială fiindu-i adusă de Cesarz, 1978 (ed. rom. Împăratul, trad. Mihai Mitu, Ed. Globus, 1991); Szachinszah (Şahinşahul, 1982), Imperium, 1993 (ed. rom. Agonia Imperiului, Ed. Nemira, 1996, trad. Olga Zaicik), Heban, 1998 (ed. rom. Abanos, trad. Mihai Mitu, Ed. Paralela 45, 2002).

În discuţiile care se purtau în cadrul comitetelor pe tema „Ce să facem mai departe?“, cu toţii erau de acord asupra unui punct, şi anume: dorinţa de revanşă, de răzbunare. Aşa că au început execuţiile. Au găsit un fel de plăcere în ocupaţia asta. Pe primele pagini ale ziarelor se tipăresc fotografii înfăţişînd oameni legaţi la ochi şi flăcăi zdraveni care-şi aţintesc puştile spre ei. Întîmplările acestea sînt povestite pe larg şi cu lux de amănunte. Ce-a spus condamnatul înainte de moarte, cum s-a comportat, ce-a scris în ultima sa scrisoare. În Europa, execuţiile acestea au stîrnit revolta tuturor. Dar aici, puţini erau cei care înţelegeau o asemenea reacţie. Pentru ei, principiul revanşei era vechi de cînd lumea. Din vremuri imemoriale. Şahul guverna, apoi i se tăia capul, venea altul, îi tăiau capul şi acestuia. Cum altfel puteai să scapi de un şah? Doar el însuşi nu renunţă de bunăvoie. Să-l laşi pe şah şi pe oamenii lui în viaţă? Îndată vor începe să organizeze armata şi vor recuceri puterea. Să-i bagi la închisoare? Îi vor cumpăra pe gardieni şi se vor elibera, vor începe apoi să-i masacreze pe cei care i-au învins. În situaţia asta, omorîrea lor este ca un fel de reflex elementar de autoconservare. Trăim într-o lume în care justiţia este înţeleasă nu ca instrument de apărare a omului, ci ca unealtă de distrugere a adversarului. Da, sună teribil, în toate astea rezidă parcă un soi de absolutism diabolic, implacabil. Ayatollahul Khalkhali ne-a povestit nouă, unui grup de ziarişti, cum, după condamnarea la moarte a fostului prim-ministru Hoveyda, a început brusc să simtă o bănuială în legătură cu oamenii din plutonul de execuţie care urmau să aducă la îndeplinire sentinţa. Se temea că aceştia l-ar putea elibera. Aşa că l-a luat pe Hoveyda în automobilul său. Era noapte, se aflau în maşină, Khalkhali zice că stăteau de vorbă. Nu ne-a spus despre ce. Oare nu se temea că o să-i scape? Nu, nici prin gînd nu i-a trecut aşa ceva. Vremea trecea, Khalkhali se gîndea pe mîinile cui – oameni de încredere – putea să-l dea pe Hoveyda. Oameni de încredere – adică aceia care ar fi executat sentinţa. La urmă, şi-a adus aminte de oamenii dintr-un comitet, din apropierea bazarului. L-a dus pe Hoveyda la ei şi l-a lăsat acolo.

Încerc să-i înţeleg, dar nimeresc mereu pe un teren întunecat, prin care încep să mă rătăcesc. Ei au altă atitudine faţă de viaţă şi de moarte. Reacţionează altfel la vederea sîngelui. Vederea sîngelui provoacă la ei încordare, fascinaţie, cad într-un soi de transă mistică; le văd gesturile vioaie, le aud strigătele. În faţa hotelului meu, s-a oprit un automobil nou-nouţ, din care a coborît proprietarul restaurantului de vizavi. Era un Pontiac auriu, luat direct de la Salonul de automobile. S-a stîrnit agitaţie, în curtea hotelului ţipau găinile, tăiate apoi una după alta. Oamenii se stropeau mai întîi reciproc cu sîngele lor, apoi mînjeau cu ele caroseria maşinii. Cît ai bate din palme, maşina era toată înroşită, înecată în sînge. Acesta a fost botezul Pontiacului. Acolo unde este sînge, se înghesuie cu toţii ca să-şi înmoaie degetele în el. N-au ştiut să mă lămurească de ce este necesar acest lucru.

Cîteva ore pe săptămînă, ei sînt în stare de o disciplină fantastică. Asta se întîmplă vinerea, în timpul rugăciunii comune. Dimineaţa, în piaţa cea mare vine primul musulman, cel mai zelos, desface covoraşul şi îngenunchează pe marginea lui. După el, vine un al doilea şi îşi aşterne covoraşul lîngă cel dintîi, deşi toată piaţa e goală. Apoi vine următorul credincios, şi încă unul. Apoi alţi o mie, apoi un milion. Îşi desfăşoară covoraşele şi îngenunchează. Îngenunchează supuşi, în rînduri egale, tăcuţi, cu feţele îndreptate spre Mecca. Pe la amiază, îndrumătorul rugăciunii de vineri începe ceremonia. Cu toţii se ridică în picioare, se înclină de şapte ori, de fiecare dată îşi îndreaptă şalele, iar îşi înclină trupurile, cad în genunchi, apoi, cu feţele la pămînt, îşi reiau poziţia şezîndă pe vine, la urmă se aruncă iarăşi cu feţele la pămînt. Acest ritm perfect, netulburat de nimic, al milioanelor de trupuri este un spectacol greu de descris pentru mine, puţin înfricoşător. Din fericire, cînd rugăciunea se încheie, şirurile încep imediat să se destrame, oamenii se apucă să sporovăiască şi se naşte o neorînduială plăcută, lejeră şi destinsă.

Pe străzi, şi-au făcut apariţia grupuri de luptători. Erau oameni tineri, puternici, într-ale căror buzunare de la spate se vedeau cuţite. Îi atacau pe studenţi; maşinile salvării transportau de la universitate fete rănite. Au început demonstraţiile, mulţimea ameninţa cu pumnii. Dar de data asta, împotriva cui? Împotriva bărbatului care scria cărţi într-o limbă greoaie, de neînţeles. Milioane de persoane nu aveau de lucru, ţăranii locuiau mai departe în colibe mizerabile de lut, dar asta prezenta oare vreo importanţă? Oamenii lui Beheshti erau ocupaţi cu altceva – luptau împotriva contrarevoluţiei. Da, în sfîrşit, ştiau ce să vorbească, ce să facă. N-ai ce mînca? N-ai unde locui? Îţi arătăm cine este vinovat de necazurile tale. Acesta e contrarevoluţionarul. Distruge-l şi vei avea şi tu parte de o viaţă omenească. Da’ de unde pînă unde contrarevoluţionar, că doar pînă mai ieri am luptat împreună împotriva şahului! Asta a fost ieri, însă astăzi el îţi este duşman. Ascultînd astfel de cuvinte, mulţimea înfierbîntată se pune în mişcare, fără să se gîndească prea mult dacă acesta este adevăratul duşman; dar mulţimea nu poate fi învinuită de nimic, pentru că oamenii vor într-adevăr să trăiască mai bine şi, dorind asta de multă vreme, nu ştiu, nu înţeleg cum naiba se întîmplă pe lumea asta că, în ciuda atîtor revolte, jertfe şi sacrificii, acea viaţă mai bună rămîne mereu undeva, foarte departe.

O mare amărăciune pusese stăpînire pe sufletele prietenilor mei. Spuneau că se apropie un adevărat cataclism. Ca întotdeauna cînd se anunţau vremuri grele, ei, intelectualii, îşi pierdeau forţa şi credinţa. Se mişcau într-o ceaţă deasă, neştiind încotro să se îndrepte. Un sentiment de teamă şi de frustrare totodată îi domina. Ei, care înainte nu lăsau să le scape nici o demonstraţie, acum începeau să se ţină departe de mulţime. Discutînd cu ei, mă gîndeam la şah. Şahul călătorea prin lume şi uneori, prin gazete, îi apărea chipul, tot mai slăbit. Pînă la sfîrşit a tot crezut că se va întoarce în ţară. Nu s-a mai întors, dar multe dintre cele înfăptuite de el au rămas. Despotul pleacă, însă, odată cu plecarea lui, nici o dictatură nu se încheie definitiv. Condiţia existenţei unei dictaturi este ignoranţa mulţimii, de aceea dictatorii îi acordă o mare atenţie, cultivînd-o mereu. Şi este nevoie de generaţii întregi ca să schimbi toate astea, ca să aduci puţină lumină. Înainte ca acest fapt să se producă, adesea cei ce l-au dat jos pe dictator, fără voie şi chiar împotriva voinţei lor, acţionează ca nişte moştenitori ai acestuia, continuînd, prin poziţia deţinută, prin modul lor de gîndire, epoca pe care ei înşişi au distrus-o. Totul se petrece perfect involuntar, în subconştient, aşa că, dacă le-o reproşezi, îi cuprinde cea mai sfîntă mînie. Dar poţi oare să-l învinuieşti pentru toate pe şah? Şahul a găsit la începutul domniei sale o anumită tradiţie, s-a mişcat apoi în limitele unui complex de obiceiuri existente de sute de ani. E foarte greu să depăşeşti aceste limite, foarte greu să schimbi trecutul.

Cînd vreau să-mi păstrez buna dispoziţie şi să-mi petrec plăcut timpul, mă duc pe strada Ferdousi, unde domnul Ferdousi are o prăvălie cu covoare persane. Domnul Ferdousi, care toată viaţa şi-a petrecut-o în tovărăşia artelor şi a frumosului, priveşte la realitatea înconjurătoare ca la un film de mîna a doua, într-o sală de cinema ieftină şi murdară. Totul e o chestiune de gust, îmi spune el; lucrul cel mai important, stimate domn, este să ai gust. Lumea ar arăta altfel dacă ceva mai mulţi oameni ar avea ceva mai mult gust. Toate ororile (pentru că le numeşti orori), cum sînt minciuna, trădarea, hoţia, delaţiunea, îi aduc la acelaşi nu-mitor – asemenea lucruri le fac oamenii care n-au gust. Ai crede că poporul va rezista la toate acestea şi că frumosul este indestructibil. Trebuie să ţineţi minte, domnule, îmi zice el, desfăşurînd covorul următor (pe care ştie că n-am să-l cumpăr, dar ar vrea să-mi bucur ochii cu el), trebuie să ştiţi că ceea ce a permis persanilor să rămînă persani timp de două mii de ani şi jumătate, ceea ce ne-a permis să rămînem noi înşine, în ciuda atîtor războaie, invazii şi ocupaţii, a fost forţa noastră spirituală, nu cea materială, poezia noastră, nu tehnica, religia noastră, nu fabricile. Ce-am dat noi lumii? Noi i-am dat poezia, miniatura şi covorul. După cum vedeţi, din punct de vedere productiv, numai lucruri inutile. Dar tocmai prin asta ne-am exprimat pe noi înşine. Noi am dat lumii această minunată şi irepetabilă inutilitate. Ceea ce am dat lumii n-a ajutat la uşurarea vieţii, ci numai la înfrumuseţarea ei, bineînţeles în măsura în care o asemenea diferenţiere are un sens. Fiindcă, de pildă, covorul este pentru noi o necesitate vitală. Desfaci covorul în pustiul groaznic, încins, te aşezi pe el şi simţi că stai întins într-o poieniţă verde. Da, covoarele noastre amintesc poienile pline de flori. Vezi flori, vezi grădini, vezi un heleşteu, vezi o fîntînă. Printre arbori, se plimbă păuni. Iar covorul este un lucru durabil, un covor bun îşi păstrează culoarea veacuri de-a rîndul. Şi, în felul acesta, trăind într-un deşert gol şi monoton, trăieşti ca într-o grădină, care este veşnică, care nu-şi pierde nici culoarea, nici prospeţimea. Şi-ţi mai poţi închipui şi că această grădină împrăştie miresme, poţi auzi şipotul izvoarelor şi cîntecul păsărilor. Şi atunci te simţi bine, domnule, te simţi deosebit, eşti aproape de cer, eşti poet, asta e!

Fragment din volumul aflat în pregătire la Editura Humanitas

Traducere şi prefaţă de Mihai MITU