Aproape fără să ne dăm seama, am
ajuns să credem că e nevoie de curaj ca să aperi puterea şi să
demonizezi opoziţia, că doar „mercenarii“, „tonomatele“ şi,
eventual, cei instabili emoţional îşi permit (supremă
impertinenţă!) să atragă atenţia asupra micilor erori ale unui
guvern aproape perfect. Despre acestea, despre erori adică, nici
n-ar merita să vorbim, cu atît mai puţin să dăm atenţie
unor „gesturi radicale, lipsite de raţiune“, precum cele ale
unora dintre concetăţenii noştri. E nevoie de oameni ca Doina
Cornea, care să înţeleagă valoarea protestului lui Adrian
Sobaru, de pildă. În vreme ce, în revista 22, Adrian
Sobaru este privit cu condescendenţă şi considerat instabil
emoţional, Doina Cornea – ea însăşi acuzată de
instabilitate emoţională, pe vremea cînd protesta împotriva
puterii comuniste – îi trimite acestui om simplu, dar pentru
care valorile morale încă mai contează, un mesaj
impresionant: „Forme extreme de protest nu se fac decît faţă
de oameni sensibili, la a căror iubire se poate apela. Era teoria
lui Gandhi şi el a izbîndit. Onorate domnule Sobaru, ţin să
vă spun că gestul dumneavoastră din Parlament m-a impresionat
profund. Am înţeles de la început că era un protest
transpersonal în interesul majorităţii românilor loviţi
de măsurile aberante ale guvernanţilor actuali. Era un gest de
sacrificiu personal în interesul celorlalţi. La fel am preţuit
şi explicaţiile pe care le-aţi dat, apreciind mai ales faptul că
nu aţi cedat în faţa unor sfătuitori – obedienţi,
oportunişti şi aroganţi – obişnuiţi să trăiască în
minciună. Vă mulţumesc pentru lecţia pe care ne-aţi dat-o
tuturor“. Dar, probabil că pentru acei sfătuitori obedienţi,
oportunişti şi aroganţi, prezenţa doamnei Doina Cornea în
spaţiul public e una deranjantă, căci e mai comod ca simbolurile
disidenţei anticomuniste să rămînă simboluri, prinse în
paginile diverselor rapoarte de condamnare a vechiului regim, şi să
se abţină de la gesturi „lipsite de raţiune“, precum refuzul
lui Vasile Paraschiv de a se lăsa decorat de actualul şef al
Statului.
Unii dintre intelectualii publici –
şi anume aceia care sînt angajaţi, la propriu şi la figurat,
de partea actualei puteri politice – ne prezintă oportunismul ca
pe un triumf al spiritului critic şi obedienţa ca pe un model de
succes social. Cum să-mi explic, altfel, grimasele cu care fini
intelectuali întîmpină prezenţa pe micile ecrane a
Danei Grecu, dar nu se simt ofensaţi de intervenţiile televizate
ale Andreei Pora, arată demonstrativ cu degetul spre Dan Diaconescu,
dar n-au protestat o dată măcar împotriva prezenţei în
exces a tuturor membrilor actualului Cabinet, în frunte cu
prim-ministrul şi cu preşedintele Băsescu, în studiourile
OTV pe tot parcursul campaniei electorale, îl dispreţuiesc pe
Mircea Badea, dar îl acceptă, mai nou, pe Ion Cristoiu...? Să
fi uitat articolele dlui Sever Voinescu despre succesul OTV sau
întrebarea candidă a dlui Funeriu care nu vedea de ce nu s-ar
duce la OTV? Unde sînt criteriile axiologice atît de
sonor invocate, unde principiile morale şi profesionale?
Nu mai departe decît săptămîna
trecută, la London School of Economics, domnul Vladimir Tismăneanu
„a avut şansa“ să participe, în calitate de comentator,
la conferinţa preşedintelui Traian Băsescu despre rolul valorilor
politice în construcţia comunităţii democratice, o temă
despre care comentatorul acestui eveniment istoric mărturiseşte că
l-a preocupat şi pe Ghiţă Ionescu, cunoscutul politolog român,
al cărui nume a fost acordat programului de colaborare dintre ICR
Londra şi London School of Economics. Entuziasmul domnului
Tismăneanu a fost stîrnit de „acuta actualitate“ a acestui
„remarcabil discurs“ al şefului Statului, care a explorat
„filonul populist în politica europeană“, precum şi
„recrudescenţa ispitei populiste în timpuri de derută
axiologică“. În opinia celebrului politolog contemporan,
discursul preşedintelui Băsescu a fost dedicat „relaţiei pe care
George Will o considera esenţială într-o democraţie
liberală: anume aceea dintre statecraft şi soulcraft“. Excelent,
într-adevăr. Ceea ce mai lipsea din această frenetică
relatare „la cald“, între două zboruri – căci dl
Tismăneanu, considerînd, probabil, că fiecare mişcare a
augustei sale persoane trebuie cunoscută de admiratori, ne comunică
traseul complet al deplasărilor sale: Londra-Budapesta-Bucureşti –,
e doar concluzia lirică, pe care, ca cititor cu amintiri din epoca
de aur ce sînt, o „aud“ printre rînduri – „Mîndră
corabia, meşter cîrmaciul!“.
Şi cum să nu mă invadeze amintirile,
cînd prima întrebare care îmi vine în minte,
citind despre „excelentul discurs“ în care preşedintele
Traian Băsescu îi invocă doct pe Ghiţă Ionescu, Friedrich
Hayek, Ernest Gellner şi Michael Oakeshott, este cum am ajuns, după
douăzeci şi unu de ani de la prăbuşirea comunismului, să
promovăm impostura academică la cel mai înalt nivel, pe
modelul de tristă celebritate al unui academician doctor inginer,
specialist în chimie, care nu ştia nici măcar să citească
corect formula dioxidului de carbon, dar care, soţie de şef de stat
fiind, susţinea conferinţe pe teme ştiinţifice despre care habar
nu avea?!
A merge azi împotriva curentului
ce promovează conformismul şi obedienţa a devenit, în ochii
celor ce s-au obişnuit să trăiască în minciună – pentru
că e profitabil – cea mai mare ameninţare la adresa statu
quo-ului. Suprema ipocrizie a celor ce predică rectitudinea morală
de pe poziţiile unui militantism angajat e evidentă. În fond,
nu sînt nici primii, nici ultimii intelectuali „sub vremi“.