OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La aproape 20 de ani de la căderea lui Ceauşescu, Daniel Bănulescu îl „omagiază“ epic prin „uciderea“ simbolică a romanului Te pup în fund, Conducător Iubit! (1993) şi prin înlocuirea sa cu Fugi din viaţa ta, revoltătoare şi slută, în cartea mea. Reconfigurarea vizează un întreg proiect narativ: ceea ce pînă mai an era prezentat sub titlul Trilogia Danielissima devine acum – după apariţia Celui mai bun roman al tuturor timpurilor (2008) – o virtuală tetralogie intitulată, extravagant şi emfatic, „Clanul de Romane AM VĂZUT, LUCRÎND, DEGETUL LUI DUMNEZEU“. Rămîne de văzut dacă după rescrierea volumului doi – operaţiune pentru care a primit deja o nouă bursă în Germania – autorul nu va opera noi schimbări la nivel macro. Într-o falsă prefaţă datată octombrie 2009, el îşi face sever autocritica, motivînd astfel reclădirea din temelii a romanului tipărit acum 15 ani: „Am salvat din cazemată [...] doar rama unei ferestre, un horn şi-o brichetă./ Am dinamitat cazemata şi am prefăcut-o în pulbere./ Fereastra şi hornul le-am încorporat în fortul noului meu roman./ Iar cu bricheta mă joc, uneori, şi astăzi.// Iată cum noul roman Fugi din viaţa ta, revoltătoare şi slută, în cartea mea înlocuieşte romanul Te pup în fund, Conducător Iubit!/ Romanul Te pup în fund, Conducător Iubit! e, de acum, interzis republicării./ Recomand chiar celor care vor să mă îndatoreze să nu mai discute despre el“. Aşa să fie...

 

Înrudit mai puţin cu romanele lui Radu Aldulescu şi mai mult cu butaforiile conspiraţionist-psihedelice ale lui Bogdan Suceavă din Venea din timpul diez, Fugi din viaţa ta... începe cu... începutul sfîrşitului: perioada 1986-1987. Ca şi Vasile Ernu, Bănulescu vede adevărata opoziţie antisocialistă nu în zona disidenţei, ci în cea a lumii interlope şi a sectelor religioase: principalul adversar al lui Ceauşescu şi, totodată, principalul personaj al tetralogiei e adolescentul numit, conspirativ, Iarba Fiarelor sau IF-ul – spărgător de geniu, acesta ajunge să se profesionalizeze ca atentator în urma unei bătăi administrate de Securitate – aceeaşi Securitate care încercase iniţial să-l folosească. Itinerariul junelui terorist al cărui ideal – obsesie colectivă a epocii! – îl constituie asasinarea, pe orice cale, a conducătorilor statului, reprezintă motorul acestui roman picaresc, „paranoic“ şi „apocaliptic“, în care demonicul şi burlescul sînt inseparabile. La fel ca şi celelalte piese ale proiectatei tetralogii, cartea de faţă reformulează în cheie grotescă şi absurdistă, dar nu fără o componentă mistică à rebours, senzaţionalul popular al romanelor de mistere bucureştene.

 

Naraţiunea evoluează pe trei planuri majore, care interferează la final. Un prim plan îl are în centru pe IF („Prin 1986 se ridicase în Bucureşti unul tînăr şi iute, cu logoree la mînă, numit Iarba Fiarelor, poreclit şi IF-ul. Era un licean politicos şi ironic, cu un aşa talent la spart şi la trăit de te înţepenea. Odată te desfăcea la palton şi-ţi încheia nasturuii cu piele de burtă. În rest era amuzant. Ziua tocea. Noaptea dădea găuri la case“) şi lumea  interlopă bucureşteană. Un altul – pe acela al lui Nicolae Ceauşescu, pogorît din sferele înalte printre muritorii de rînd. În fine, al treilea plan are în centru biografia lui Daniel Bănulescu, virtualul autor fără volum publicat şi cu puţine texte în sertar fiind redus la ingrata condiţie de personaj. Reţeta narativă e deja cunoscută – roman carnavalesc, dar cu revers atroce: argotism cît cuprinde; conspiraţionism paranoic la vîrf (Securitatea) şi conspiraţii la baza societăţii (reţeaua de atentatori lumpeni), referinţe livreşti fie pe palierul biblic, fie pe cel poetic (argotic, propagandistic sau mainstream). Totul – într-o proză abracadabrantă în care poetul îşi dă-n petec ori de cîte ori are ocazia. Hiperrealismul e spart, la tot pasul, de viziuni delirante, scurtcircuitări expresioniste şi derapaje în imaginarul cel mai elucubrant al unei lumi ieşite din ţîţîni, iar anecdotica şi zvonurile sînt mixate, aiuritor, cu informaţii verificabile, uneori şi cu personaje reale, cu sau fără „cheie“ (las cititorului plăcerea să le descopere singur) într-un amestec balcanic de bîlci şi ospiciu.

 

Din păcate, autocritica literară formulată de Daniel Bănulescu în legătură cu Te pup în fund... („O jumătate din roman era foarte bună, pe alocuri genială. Cealaltă jumătate a romanului era intolerabil de proastă, bolnavă de toate greşelile posibile. Din nefericire, jumătăţile erau perfect amestecate. De nedezlipit“) rămîne valabilă şi în legătură cu Fugi din viaţa ta..., chiar dacă noua variantă e vădit superioară textului din 1993. Inegalitatea şi dezechilibrul registrelor sînt, de altfel, deficienţe dintotdeauna ale prozei lui Daniel Bănulescu... Cea mai bine realizată componentă se dovedeşte a fi, din nou, partitura interlopilor şi a lui IF, a „şpringarilor“ Arvinte şi Sucu Marcel („îngerii apartamentelor“), a puşcăriaşilor (Buzafé, Cuţea, Zamparlâc, Fildău ş.cl.) şi a şuţilor complotişti (între ei, nefericitul Cosmos Niculescu, puberul orfan Doru Cişmea sau Otilia Râmniceanu, fiică de activist), a muncitorului Vizigotu Vasile şi a fotbalistului Grigore Iulian, zis Marco van Basten. Verva argotică şi exactitatea narativă funcţionează aici într-o combinaţie captivantă de policier şi „roman de mistere“ distopic. Pregătirea atentatelor lui IF la adresa Tovarăşului e redată cu dinamism reportericesc, virtuozitate expertă şi suspense.

 

Tot ce ţine de organizarea internă a penitenciarului Parapetu, de lumea conspiratorilor şi a infractorilor, de subteranele şantierului de la Casa Poporului (unde Iarba Fiarelor „operează“ inspirat de un Manual de gherilă urbană) şi chiar de lumea securiştilor (colonelul Alexandru Gabrea, maiorul Toma Nicolae, căpitanul Bebe Manarache) e incitant, în ton de caricatură argheziană, chiar dacă fără spectaculozitatea din Cel mai bun roman al tuturor timpurilor. Mult mai redus, inclusiv ca dimensiuni, Fugi din viaţa ta... pare un intro timid prin comparaţie cu volumul din 2008. Latura sa cea mai nerealizată e, de departe, cea care-l are ca protagonist pe tînărul Daniel Bănulescu, student la Foraj la Ploieşti şi scriitor închipuit. Diluată, povestea lui de dragoste cu frumoasa şi rebela „Crispy“, alias Luana Ferechiu, falsează prin amestecul de şarjă dezabuzată şi edulcorare sentimentală. Totuşi, escapadele cuplului în mahalaua interlopă a Colentinei (aflată, parţial, sub controlul ine-narabilului „profet“ Madian, conducător al unei secte creştine şi amant prezumat al Luanei) înviorează şi acest love story boem. Fugile, comploturile, explorările subversive sînt specialitatea autorului, atras irezistibil de excentricităţi morbide şi de teratologia pitorească a subteranelor autohtone. Bucureştiul său subteran nu are termeni de comparaţie în proza noastră. Există însă şi un „Bucureşti al mahalalelor“, şi un Bucureşti central, străbătut de coloanele oficiale, la fel de exact radiografiate...

 

Dacă autorul şi-ar valorifica la maximum asul din mînecă, „clanul său de romane“ ar fi de-a dreptul extraordinar. Nu e. Sigur că tratarea în cheie comică, grotesc-satirică şi fantasmagorică a figurii Bravului Conducător se află în acord cu formula generală a naraţiunii. Daniel Bănulescu are, în plus, meritul de a fi încercat să facă din această figură istorică pe cît de aprig demonizată, pe atît de abundent caricaturizată un personaj literar credibil, nu doar o simplă fantoşă butaforică. Numai că reuşita se produce abia în ultimul capitol. Nu-i mai puţin adevărat că multe scene anterioare (disparate...) sînt de un comic savuros, deşi evident şarjat. Bunăoară, cea în care Tovarăşul, aflat la saună, se scarpină în locurile intime cu o perie botezată “poporul român“. Sau aceea în care inconfundabilul Emilian Răulescu – autor al poemului Te pup în fund, Conducător Iubit! – e acuzat de el că „după un asemenea poem, oamenii se strică de rîs, iar respectul dispare“. O culme a comicului de situaţii e reprezentată de apariţia sosiei prezidenţiale în inspecţie la Casa Poporului: falsul Ceauşescu va fi identificat prompt de atentatorul IF şi cruţat pe motiv că, spre deosebire de Conducătorul real, merge în urma Elenei... Nici umorul negru nu se dovedeşte a fi mai prejos: vezi, de pildă, scena în care un cîine vagabond de mahala, purtînd pe el o pînză cu inscripţii anticeauşiste, e linşat de cîinii prezidenţiali Corbu şi Şarona, descinşi din automobilul Conducătorului (un episod asemănător a existat şi în realitate). Sau pedepsele la care Tovarăşul îşi supune securiştii care călcau strîmb, îndemnaţi să-şi taie cîte o parte a corpului (un deget, o ureche....) şi să „facă schimb“ între ei...

 

Oricum, în condiţiile în care latura „realistă“ a lui Ceauşescu devine irelevantă, cea mai spectaculară găselniţă în ce-l priveşte nu putea fi decît una de natură fabulatorie şi fantastică. Abia ea reuşeşte să coaguleze, cît de cît, figura sa ca personaj. Din ultimul capitol al volumului aflăm că, încă de la vîrsta de 7 ani, viitorul Conducător era însoţit de un „pui de duh“ găsit în pădure de tatăl său şi exorcizat de micul Nicolae. Acest Duh – apropiat de diavolii jucăuşi ai lui Creangă şi Bulgakov – îl învaţă tot felul de secrete ale puterii, iniţiindu-l în etno-metafizică şi în toate cele. Inventator, poliglot, muzician de geniu, prefăcîndu-se a fi agramat doar din raţiuni populiste, Ceauşescu ajunge să interpreteze, din 1981, sonate la un pian primit de la Fidel Castro. Instrumentul său va fi „branşat“, ingenios, de Duh la instalaţia de electrificare a ţării, producînd astfel pene de curent în cartiere prin simpla apăsare a clapelor (!). Ulterior, Duhul se metamorfozează într-un labrador vorbitor, nedespărţit de Cîrmaci şi, împreună, cei doi îl răpesc pe Daniel Bănulescu (după ce, despărţindu-se de Luana în faţa Ambasadei Australiei, „poetul“ intrase, imprudent, pe traseul prezidenţial). În umbra unei limuzine uriaşe, Conducătorul îi propune un tîrg otrăvit scriitorului anonim despre care fusese informat de Securitate că „îl înjură“: ca să-şi răscumpere vina, tînărul  e somat să publice, în 31 de zile, o carte „aşa cum o visează“ şi care să-i lase pe toţi „cu gura căscată“. În schimb, i se garantează, pe baza unui document oficial, tipărirea la orice editură din România, în cele mai mari tiraje şi în absenţa oricărei intervenţii a cenzurii. Reversul: dacă termenul nu e respectat, riscă să-şi piardă viaţa. Evident, poetul nepublicat se vede obligat să constate că n-are cum cîştiga rămăşagul şi, la capătul celor 31 de zile, îi mărturiseşte, cu moartea-n suflet, Conducătorului – în aceeaşi limuzină şi în prezenţa aceluiaşi labrador vorbitor, care-l apără – că n-a scris decît titlul. Virtual şi autoreferenţial, Duhul intuieşte însă că „şansa“ cărţii promise este chiar ficţionalizarea vieţii lui Nicolae Ceauşescu – operaţiune de care, într-adevăr, doar un mare scriitor s-ar putea achita cu excelenţă! – şi că un Daniel Bănulescu n-o va putea face satisfăcător. Are dreptate!

 

Dialogul en abîme din maşină dintre Daniel, labrador şi Cîrmaci e, în această privinţă, cît se poate de relevant: