Autor: 
Categoria: 
Între 8-14 decembrie, Institutul Polonez a organizat o vizită de studiu pentru jurnaliştii români în Polonia. Cînd am aflat că mă număr printre participanţi, alături de Armand Goşu, Cristina Maria Sârbu, Passionaria Stoicescu şi Atila Vizauer, am fost foarte bucuroasă. Cu numai cîteva saptămîni în urmă văzusem la Tîrgu-Mureş piesa Călătorie la Buenos Aires, cu Amanita Muskaria, şi-mi plăcuse foarte mult. Şi piesa, şi actriţa, care s-a dovedit a fi o fiinţă deosebită. În plus, în mintea mea, au început să vină de-a valma amintiri despre ceea ce ştiam legat de Polonia: Cracovia (oraşul regilor), poemele de dragoste ale lui Adam Mickiewicz, Chopin, Witold Gombrowicz, Wislawa Szymborska, Stanislaw Lem, dar mai ales filmele lui Wajda (văzusem nu demult ultimul său film, Katyn), cele ale lui Kieslowski şi Polanski. Din copilărie, m-au prins din urmă Quo vadis şi o amintire ciudată cu rulotele polonezilor. Îmi amintesc cum treceau în perioada comunistă pe Şoseaua Giurgiului, îmi amintesc cît de mult îi admiram şi-i invidiam (invidie de copil, fireşte) pe polonezi, pentru că aveau gumă de mestecat şi pentru că puteau călători unde voiau în căsuţele lor pe roţi. Mai tîrziu, aveam să-i admir şi să-i invidiez pentru Solidarnosc, pentru Adam Michnik, Bronislaw Geremek şi pentru Lech Walesa.
Varşovia
Pe 8 decembrie, cînd am plecat din Bucureşti, ploua cu găleata, vîntul mi-a stricat umbrela, iar pînă am reuşit să prind un taxi, eram udă leoarcă, dar nu mai conta, zburam spre Varşovia. Prima întîlnire, cu doamna Malgorzata Raducha, de la Radio Polonia, Programul 1, avea să fie chiar în seara sosirii noastre. La Institutul „Adam Mickiewicz“, din strada Mokotowska 25, am stat de vorbă în jurul unei ceşti de ceai şi am ronţăit prăjituri. Am aflat că Radio Polonia, Programul 1, aflat pe locul trei ca audienţă, este cel mai popular. Are diferite departamente, printre care, departamentul de cultură, de sport, de actualităţi, de publicitate. Există şi un departament pentru audiţii, pentru teatru radiofonic, precum şi teatru pentru copii (25 de minute în fiecare zi). Doamna Malgorzata Raducha consideră că Programul 1 are cel mai variat spectru. „Putem găsi şi pahare de unică folosinţă şi pahare de cristal, dar şi ceva între ele, să zicem nişte căni de ceramică. De exemplu, eu am emisiuni de noapte, în care discut cu ascultătorii. Acest gen de emisiune poate intra în categoria cănilor de ceramică.“ În afară de Programul 1, radioul public polonez are şi alte programe. Programul 3 se adresează, de pildă, intelectualilor de peste 35 de ani. Programul 2 difuzează teatru radiofonic, concerte de muzică clasică, interviuri ample cu scriitori. Nu există nici o emisiune politică pe acest post. Euroradio, pe Internet, se adresează unui public foarte tînăr. Pe lîngă aceste posturi publice, există posturi private care au acoperire în toată Polonia. Dar nu există o concurenţă între posturile private şi cele publice, decît în măsura în care există o concurenţă a vocilor. Radioul public nu se simte ameninţat. Singurul pericol ar fi fuzionarea programelor. Interesant mi s-a părut faptul că radioul public ţine de Ministerul Tezaurului, care sponsorizează concerte şi turnee.
Pe lîngă informaţiile pe care le-am primit despre programe culturale, audienţă, problemele cu adunarea taxei pentru radio, pe lîngă comparaţiile cu situaţia radioului de la noi, discuţia a alunecat spre România. Doamna Malgorzata Raducha ne-a mărturisit că se bucură de fiecare întîlnire cu românii, pentru că-i oferă posibilitatea de a înlătura stereotipiile despre cele două ţări. Ne-a spus că-i place filmul românesc, în special 4.3.2., care, după părerea sa, completează cumva Moartea domnului Lăzărescu, şi A fost sau n-a fost, care aduce pe ecran eroi aşa cum nu există în Polonia. Printre altele, îi place filmul românesc şi pentru că are curajul de a aborda subiecte din istoria recentă. Vine des în România, mai ales în Transilvania şi Bucovina. Îi place să descopere ţara pe cont propriu. Ultima oară a fost la Sighişoara. I-a plăcut foarte mult, dar ne-a povestit şi un episod mai puţin plăcut despre felul în care unii înţeleg să facă nu numai turism, ci şi să-şi trateze clienţii. A mers împreună cu familia la un restaurant. Au aşteptat vreo 40 de minute să-i bage cineva în seamă, se gîndiseră deja ce să comande, dar între timp s-au răzgîndit, voiau numai nişte papanaşi. În fine, într-un tîrziu au primit papanaşii. Numai că la ora 11 seara, chelnerul le-a spus că trebuie să închidă. Tirania lui faţă de clienţi a atins culmea mojiciei cînd i-a anunţat că aşa vrea el să închidă. Drept răspuns, doamna i-a spus că ea va veni şi în anul următor în România, chiar la Sighişoara, în acel restaurant, dar că el nu va mai fi acolo. Anecdota în sine, cu tot cu morala ei despre ideea de turism în România, m-a trimis iar cu gîndul la rulotele poloneze, iar dorinţa doamnei de a reveni în România, după un astfel de tratament, mi s-a părut că ţine de un soi de dragoste necondiţionată faţă de un ţinut pe care-l descoperise. Aşa că din cana frumoasă pe care mi-a oferit-o (face parte din cadourile pe care le-am primit fiecare din partea Radio Polonia, printre care, un ghid al Varşoviei şi CD-uri cu muzică poloneză) îmi beau cafeaua în redacţie. Cristina Maria Sârbu a primit cercei, cercei pe care Malgorzata Raducha şi i-a scos din urechi, ca să-i dăruiască unei colege de breaslă. Sper că-i poartă.
De la Institutul „Adam Mickiewicz“ am luat-o pe jos pînă la sediul ICR Varşovia, din strada Krakowskie Przedmiescie. Era cam frig, dar senin, bulevardele curate şi luminate simplu. Aici ne-a întîmpinat domnul Dorian Branea şi ne-a vorbit cu entuziasm despre proiectele realizate, printre care, despre apariţia unor autori români în revista Lampa şi Literatura na Swiecie; despre prima antologie de teatru românesc în Polonia, publicată la editura Panga Pank din Cracovia. Cartea cuprinde şase piese dintre cele jucate ale unor cunoscuţi tineri autori dramatici: Saviana Stănescu, Numărătoarea inversă, Mihai Ignat, Crize, Gianina Cărbunariu, mady.baby.edu, Alina Nelega, Kamikaze, Nicoleta Esinencu, A(II)Rh+, Peca Ştefan, Bucharest Calling. Toate piesele au fost traduse de Joanna Kornas-Warwas. Despre apariţia romanului Degete mici de Filip Florian, la Editura Czarne, unde a mai apărut şi Travesti de Mircea Cărtărescu. Traducerea îi aparţine lui Szymon Wcislo. Despre campania „Cuvintele uitate ale admiraţiei“, un proiect care urmăreşte să creeze o atitudine favorabilă faţă de România şi de cultura română, într-un mod cît mai credibil şi mai eficient, în rîndul unui public cît mai larg. Astfel, în Varşovia, au circulat pe liniile principale, între 28 decembrie şi 18 ianuarie, mai multe autobuze cu imense panouri pe care erau reproduse chipurile a patru personalităţi din Polonia: Papa Ioan Paul al II-lea, mareşalul Jozef Pilsudski, poeţii Julian Tuwim şi Kazimiera Illakowiczowna, alături de cîte o frază spusă de acestea cu privire la România.
Seara am încheiat-o în compania lui Doru Branea şi a regizoarei Adina Pintilie, aflată la Varşovia, pentru a-şi prezenta filmul documentar Nu te supăra, dar.., selectat de altfel la festivalul internaţional Plus Camerimage de la Lodz. Am încheiat-o la restaurantul U Kucharzy (La bucătari). Şi am fost chiar la bucătari, pentru că, de la masa la care stăteam, vedeam cum se găteşte, cum sfîrîie caserolele, cum felurile de mîncare înaintează spre noi pe măsuţe cu picioare. Şi pot să vă asigur că raţa umplută cu mere, acoperită cu un sos delicios, de al cărui secret nu m-am prins, cu garnitură din dulceaţă de coacăze şi de sfeclă roşie, a fost o bunătate.
Dialog cu Adam Michnik la Gazeta Wyborcza
A doua zi, însă, dis-de-dimineaţă, am ratat prima întîlnire, de la ora 9. Bateria telefonului meu m-a lăsat chiar la nevoie. Totuşi, părerea de rău s-a mai domolit cînd m-am uitat, de la etajul 8 al hotelului, la lumina ciudată care plutea peste acoperişurile vechilor case din Varşovia. Aşa că am profitat şi m-am dus la plimbare, luîndu-mi tot timpul repere, nu cumva să mă rătăcesc şi să ratez cealaltă întîlnire. Ziua avea să fie totuşi una foarte bună, pentru că l-am cunoscut în sfîrşit pe Adam Michnik, care ne-a primit în biroul său de la Gazeta Wyborcza, cunoscută drept principala voce a mişcării „Solidaritatea“, primul ziar înfiinţat înainte de alegerile libere din 1989, cu un tiraj de 670.000 de exemplare, una dintre cele mai influente publicaţii poloneze. Timp de două ore am stat de vorbă, am băut cafele, ba chiar am putut şi fuma, spre fericirea celor trei năpăstuiţi fumători, Goşu, Vizauer şi Ioanid. Întîlnirea a gravitat în jurul legii lustraţiei, a comunismului. Cum cred că este de mare interes şi actualitate, am să reproduc în mare parte dialogul nostru.
*
Armand Goşu: Ce se întîmplă cu viaţa politică din Polonia?
Adam Michnik: Se întîmplă cam acelaşi lucru ca şi în România, cam pe trei sferturi. Mai concret?
A.G.: Ce se întîmplă cu dreapta de la dumneavoastră?
A.M.: Dreapta din Polonia e una foarte puternică, aş spune că e una radicală, cu o orientare eurosceptică sau, mai bine spus, cu o înclinaţie eurosceptică, dar mai apropiată de Putin în gîndirea despre stat, şi asta este dreapta fraţilor Kaczynski. Mai există o dreaptă liberală, care este la guvernare. În toată această împărţire generală, există şi mini-împărţiri. De exemplu, mai există şi o dreaptă naţionalistă, care accentuează problemele conflictuale dintre Polonia şi celelalte naţiuni, cu ucrainenii, lituanienii şi alţii.
Doina Ioanid: Într-un interviu acordat de dvs. Jurnalului Naţional în octombrie 2008, spuneaţi că lustraţia este dificilă, că sînt multe problemele care decurg de aici şi consideraţi că dosarele de la Securitate au devenit „arme ale luptei politice“.
A.M.: Lustraţia e un lucru prost, care se face în încercarea de-a ajunge la adevăr, la o curăţenie a vieţii publice. E un lucru prost pentru că din lustraţie rezultă că singurele surse sigure, credibile despre viaţa mea sînt arhivele Securităţii. Iar Securitatea n-a strîns documente despre mine ca să se convingă că sînt un om cinstit. E un lucru absurd că astăzi, pentru un istoric, cele mai credibile surse de adevăr istoric sînt arhivele Securităţii. Întreg sistemul comunist a fost construit pe minciună, iar acum se dovedeşte că a existat o instituţie perfect onorabilă şi credibilă, care a fost Securitatea. Ceea ce este un nonsens, nu?
Atila Vizauer: Pe de altă parte, dacă criteriul colaborării cu Securitatea sau cu regimul comunist este un criteriu de eliminare din viaţa socială, ceea ce arhiva Securităţii spune este un adevăr, nu putem să-l eludăm. Concret, dacă există o lege a lustraţiei, este firesc să se ţină cont de documentele de la Securitate, de cele care dovedesc colaborarea. Mai clar, dacă eu am fost vreodată bolnav de TBC, singurele dovezi că am fost bolnav de TBC sînt în arhivele unui spital.
A.M.: Numai că Securitatea e un spital special. De fapt, nu e un spital, e altceva. Atunci cînd cineva a stat ascuns, tăcut, cu siguranţă că nu există nimic despre el în arhive. Securitatea a strîns materiale despre cei pe care-i considera duşmanii ei. Iar acum, de pildă, oameni care au luptat sau au stat în închisoare sînt nevoiţi să vină şi să dovedească opiniei publice că n-au colaborat. Şi-atunci pe cine crezi? Pe ei sau arhivele Securităţii? Dacă cineva a căzut în mîinile Securităţii, de exemplu, dacă persoana respectivă nu era o persoană foarte hotărîtă, un opozant convins, atunci începea să declare tot felul de lucruri, încercînd să se strecoare şi să scape. Iar Securitatea a notat numai ceea ce a dorit, după care i-a dat un pseudonim şi l-a considerat colaborator al ei. Nu vreau să spun că Securitatea n-a avut agenţi propriu-zişi şi serioşi, dar întregul proces al lustraţiei nu serveşte dezvăluirii agenţilor. Este o operaţiune socială care, în fond, nu face decît să-i înspăimînte pe oameni, pentru că nimeni nu ştie ce există la Securitate despre el, ce fel de documente, false sau nu. Şi toţi sînt înspăimîntaţi.
A.V.: În România, foarte multe personalităţi, al căror nume era legat de partidele istorice, au fost dovedite ca fiind colaboratori ai Securităţii. Ce-i de făcut? Să nu mai existe o lege a lustraţiei sau o instituţie precum CNSAS?
A.M.: Eu m-am opus legii lustraţiei şi-am pierdut. Fireşte, nu se cîştigă tot timpul. Vi se pare că datorită lustraţiei România a devenit o ţară mai onestă, mai bună?
D.I.: Noi n-avem o lege a lustraţiei.
A.M.: La noi este şi pot să vă spun că nimic n-a devenit mai bun.
D.I.: Ce facem totuşi cu oamenii care au ajuns în funcţii publice şi care sînt într-o impostură totală, dar care nu pot fi dovediţi?
A.M.: Din nefericire, cu excepţia unor situaţii, documentele astfel strînse în arhive nu sînt credibile. În Spania, în Portugalia, în Chile, după dictatură, nu a existat lustraţie.
D.I.: Dar dacă eu simt nevoia să despart apele, să ştiu care sînt cei buni şi cei răi, să nu-i mai văd în funcţiile de conducere pe cei răi, ce pot face?
A.M.: Arhivele Securităţii sînt ultimul loc în care se poate face o diferenţă între bine şi rău. Pentru că din arhiva asta rezultă că Ceauşescu a fost foarte bun, iar Dinescu, foarte rău. În Polonia, s-a ajuns la nişte absurdităţi şi idioţenii extreme. De exemplu, s-a spus despre Lech Walesa că a fost agent, agentul Bolek. Prin urmare, apare ipoteza că, în Polonia, comunismul a fost înlăturat de agenţi. Nu ştiu cine o să creadă aşa ceva.
A.G.: Ce trebuie să facem în cazul ăsta? Să renunţăm să mai judecăm cu aceste categorii: bun sau rău în comunism, putem să introducem alte instrumente?
A.M.: Nu, numai să nu luaţi informaţiile din arhiva Securităţii.
A.V.: Dar de unde?
A.M.: Timp de 19 ani, or să se împlinească 19 ani de la Revoluţie, aţi observat ce fac oamenii, cum se poartă, cum procedează.
A.G.: Să-i judecăm după ce fac ei, nu după arhiva Securităţii sau a partidului sau după ce-şi amintesc unii despre ce făceau înainte de 1989.
A.M.: Dacă vreţi să-i judecaţi după ce-au făcut cîndva, ar trebui să aveţi alte informaţii, dar nu din arhiva Securităţii. Ca să ştiţi cine a fost Ceauşescu, n-aveţi nevoie de nici o arhivă a Securităţii.
A.V.: Aici nu este vorba să ştim cine a fost Ceauşescu. La noi este un fapt de notorietate că un ministru, ministrul Culturii, Mona Muscă, a ieşit din viaţa politică pentru că i s-a descoperit dosarul la Securitate. Dădea note informative despre studenţii străini.
A.G.: Şi despre colegi.
A.V.: În Polonia s-a întîmplat aşa ceva?
A.M.: Cu siguranţă, atunci cînd este numit un ministru, premierul sau preşedintele – iar asta se întîmplă în întreaga lume – are obligaţia de a-l verifica. Dar asta nu înseamnă lustraţie. Este verificată persoana respectivă. În America, atunci cînd cineva este numit ministru al Finanţelor, e verificat de FBI dacă n-a fost hoţ ş.a.m.d., e o procedură legală, obişnuită în întreaga lume. Documentele poliţiei politice nu pot constitui o sursă de informaţie. Nu trebuie să constituie. Cu siguranţă sînt nişte documente foarte interesante, dar nu referitor la oamenii care figurează acolo, ci la Securitate. Eu sînt de formaţie istoric, iar din punct de vedere al istoricului, un document scris de un agent al Securităţii e foarte interesant. Însă arhivele Securităţii nu pot fi folosite pentru a-ţi distruge adversarii. La noi, asta se întîmplă tot timpul.
A.V.: Chiar asta voiam să întreb, dacă în Polonia s-a întîmplat aşa ceva.
A.M.: Neîncetat.
A.V.: Au zburat miniştri pentru că au fost la un moment dat informatori?
A.M.: Nu au fost neapărat eliminaţi din funcţii, dar au fost acuzaţii. La noi, la început, a existat un tribunal al lustraţiei, iar acest tribunal a declarat nevinovate foarte multe persoane acuzate de colaborare. Acum tribunalul a fost desfiinţat şi există o formulă care se vehiculează. Nu se mai spune despre cineva că a fost colaborator al Securităţii, se spune că a fost înregistrat în arhiva Securităţii. Aşa că nici nu te poţi apăra, pentru că nu eşti numit. Eu, de pildă, n-aş putea să mă apăr, pentru că nu ştiu cum am fost eu înregistrat la Securitate, în hîrtiile ei. Ce-au scris ei acolo n-am cum să ştiu. La noi, există Institutul Memoriei Naţionale, care se ocupă de aceste arhive. ar fi, în parte, un omolog CNSAS. Recent a publicat un volum de documente referitor la anul 1968, iar în acest volum există un raport al şefului poliţiei pentru Biroul Politic, în care sînt enumeraţi arestaţii, sînt date numele lor, printre care, şi al meu. În acest document e şi o notă de subsol, în care scrie că tatăl meu a fost acuzat de spionaj în favoarea URSS-ului. Am citit nota. Niciodată nu s-a vorbit despre aşa ceva la noi acasă, dar sigur, mă gîndesc acum că poate nici eu nu-i povestesc fiului meu totul despre viaţa mea. Şi-am început să verific. Într-adevăr, am descoperit că tatăl meu a fost condamnat pentru că făcea parte din Partidul Comunist din ilegalitate. I-am rugat pe autorii acestui volum să corecteze, să scrie că nu a fost condamnat pentru spionaj. Mi-au răspuns că-i totuna, ce să-şi mai bată capul. Iar ăştia sînt oamenii care fac la noi lustraţia. Dacă nu mai ştiu cum să mă lovească, atunci inventează tot felul de poveşti despre tata care a fost spion.
A.G.: Ce-ar trebui să facem cu documentele Securităţii? Sînt proaste, sînt făcute de nişte cretini, folosite acum de alţi oa-meni fără minte, aruncate în jocuri politice. Ce trebuie să facem cu astfel de documente?
A.M.: Conform normelor europene, care funcţionează peste tot, cred că ar trebui închise pentru 30 de ani. Peste 30 de ani, o să fie o altă perspectivă, însă nici atunci nu trebuie crezut ce-a scris acolo Securitatea, din mai multe raţiuni. În primul rînd, cînd un om se uită la lume prin gaura cheii, întotdeauna lumea are forma găurii cheii. KGB, de pildă, are nişte ochelari speciali, iar prin ochelarii ăia vede lumea. Apoi, cei care făceau înregistrările nu înţelegeau tot ce se vorbea. Prin urmare, în momentul în care nu înţelegeau discuţiile, scriau nişte prostii. Chiar dacă erau de bună-credinţă, neînţelegînd discuţiile, notau ce credeau şi ei de cuviinţă. Pe de altă parte, lucrătorul Securităţii era răsplătit pentru munca pe care-o făcea. Dacă reuşea să convingă două persoane să colaboreze, asta era considerată o muncă destul de proastă şi n-ar fi primit nici o gratificaţie. Dacă ar fi convins vreo 20, primea şi concediu, şi primă, şi altele. Atunci, scria toate numele pe care le auzea şi spunea că sînt colaboratori. Să zicem că pe vremea aceea aş fi fost fizician şi aş fi vrut să plec în străinătate, atunci eu puteam să intru în jocul Securităţii, aş fi putut spune că da, o să colaborez, iar Securitatea mi-ar fi spus: „Patria, poporul are nevoie de tine. Uite, avem atîţia duşmani, atîţia spioni. Ce, nu vrei tu să lucrezi pentru patrie?“. Iar eu aş fi spus: „Sigur, vreau să-mi ajut patria“. Fizicianul spune da, o să-mi ajut patria, pleacă la Paris, cu bursă, şi se întoarce. Securitatea îl întreabă cu cine s-a întîlnit, iar el spune că a avut curs cu profesorul cutare, despre fizica nu ştiu care. Deci, lucruri simple, care nu dăunează absolut nimănui. Nu vreau să spun că opţiunea asta era una bună. Eu am urmat principiul „nu colaborez absolut deloc cu Securitatea“. N-am vorbit niciodată cu ei, i-am tratat tot timpul ca pe nişte vite. Dar comparativ cu poziţia adoptată de mine, cei care fac acum lustraţia se temeau ca nişte şobolani, nu făceau nimic. Acum pe ei îi tratez ca pe nişte vite, pentru opţiunea lor de atunci.
D.I.: Ca istoric, cum vedeţi acum perioada comunistă din Polonia?
A.M.: Nu există un singur punct de vedere.
D.I.: Mă interesează al dumneavoastră.
A.M.: Al meu este un punct de vedere extrem de negativ. Cred că bilanţul după perioada comunistă este unul îngrozitor. Problema e următoarea, dacă, de pildă, vrei să-l judeci pe Jaruzelski, comparaţiile n-au nici un sens. Nu poţi să-l compari nici cu Ceauşescu, nici cu Jivkov, nici cu Papa Ioan Paul al II-lea. Consider că polonezii n-au ales comunismul, ci le-a fost impus de sovietici, iar polonezii au trebuit să se adapteze la noua realitate impusă. Eu aparţin unei generaţii care n-a mai trebuit să se adapteze. Dar eu am privilegiul, după cum spunea Helmuth Kohl, că m-am născut mai tîrziu. Eu n-a mai trebuit să mă adaptez. Însă, în anii terorii staliniste, era foarte greu să fii erou şi nu poţi să judeci pe nimeni şi să acuzi că n-a fost atunci erou. În condiţiile unei terori extreme, nu poţi să-i ceri cuiva să se comporte ca într-o situaţie normală.
Passionaria Stoicescu: Dvs. cum consideraţi istoria? Eu n-o văd nici ca literatură, nici ca ştiinţă. Unde aţi încadra-o?
A.M.: Eu cred că e şi una, şi alta. Cred că e literatură, în măsura în care naraţiunea istorică este o creaţie a noastră.
P.S.: Apropo de cronicari, de felul în care au lucrat ei. Credeţi că e nesincer? Iar cronicari există şi azi.
A.M.: Ştiţi povestea lui Procopius din Cezareea, el scria pentru împăratul Bizanţului o istorie oficială, iar în secret, scria propria lui istorie, ceea ce se întîmpla, de fapt, cu adevărat. Desigur, nu e foarte clar dacă în istoria aceea adevărată pe care a scris-o pentru el a scris întreg adevărul despre propria persoană. De aceea, pot spune că istoria este în acelaşi timp ştiinţă şi literatură. În primul an de studii la istorie înveţi ce înseamnă documentul şi ce înseamnă interpretarea lui, pentru cine a fost elaborat documentul, care a fost intenţia celui care a scris documentul, ce se aşteaptă de la receptor, care este limbajul obligatoriu al documentului. Problema cu documentele din arhiva Securităţii este că Securitatea nu nota ce-a spus omul respectiv, ci îmbrăca vorbele lui în propriul limbaj. Cu siguranţă ştiţi că, în anii stalinişti, acuzaţii mărturiseau că sînt spioni în Venezuela, Guatemala sau cine ştie pe unde. Deci, avem documentul, e semnat, chiar dacă omul spunea nişte minciuni.
P.S.: Dacă eu nu sînt istoric şi nu pot ajunge la acele documente, dar văd totuşi nişte oameni care au parvenit şi-au ajuns în vîrf? Vorbesc despre oameni care au ajuns la conducere, care se bat, care deţin puterea.
A.M.: Trebuie să-i verificaţi prin lucrurile pe care le fac. Dacă sînt la putere, cu siguranţă conduc într-un anumit fel, conduc bine sau rău.
D.I.: Conduc prost, dar n-avem nici un instrument împotriva lor.
A.M.: Dar există un instrument, în momentul în care guvernează prost, nu-i mai votaţi. Numai nu folosiţi documentele de la Securitate.
D.I.: În momentul în care eu nu-i votez, dar există o majoritate care le dă votul, iar ei ajung la guvernare şi guvernează în continuare prost, nu ai nici o posibilitate de reacţie.
A.M.: Dar dacă oamenii îl plac pe un anumit ministru, ei au să-l placă în continuare chiar dacă găsiţi un document despre el în arhiva Securităţii. Un mare susţinător al lustraţiei a fost Jaroslaw Kaczynski, iar el ne-a explicat că documentele acestea sînt adevărate, sînt originale. Atunci, cineva i-a verificat lui dosarul. Şi s-a dovedit că există un document semnat de el, o declaraţie de loialitate dată de el după introducerea legii marţiale, pe 14 decembrie, iar el a spus că documentul este fals şi a dovedit că este fals. Atunci, concluzia este că, în toată Polonia, sutele de mii de dosare sînt adevărate, numai dosarul lui a fost falsificat, nu?
A.G.: Dar pînă la urmă despre ce este vorba? E cumva lipsă de imaginaţie a clasei politice care a inventat această jucărie, dosarele de la Securitate, cu care se duelează de 19 ani, sau este o lipsă de discernămînt, de pregătire a istoricilor care utilizează documentele?
A.M.: Nu există un răspuns unic, pentru că diferite persoane au diferite interese. Sînt persoane care cred că prin aceste dosare se dezvăluie adevărul despre trecut. Am scris un memoriu în care am cerut ca toate documentele acelui Institut al Memoriei Naţionale să fie puse pe Internet, dar mi s-a spus că nu se poate, că nu e vorba să prinzi iepurele, ci să-l tot alergi.
D.I.: Şi-atunci, să renunţăm la ideea de-a afla adevărul despre ceea ce s-a întîmplat? N-o să avem o perspectivă istorică falsă?
A.M.: Nu, nu trebuie să renunţaţi.
D.I.: Dar cum?
A.M.: Trebuie doar să înţelegeţi ce înseamnă un document de acest tip. Asta ar însemna să scrii istoria rezistenţei poloneze antihitleriste pe baza arhivei Gestapoului, ceea ce este un nonsens. Documentele sînt interesante în ce priveşte Gestapoul.
Cristina Maria Sârbu: Ce părere aveţi despre volumele de amintiri, despre memorialistică?
A.M.: Le citesc întotdeauna cu mare interes, dar le citesc ca istoric şi nu cred tot ce se scrie acolo. Mi-am adus de curînd de la Moscova memoriile lui Hrusciov. Sînt foarte interesante, dar nu le-aş da întru totul crezare.
C. M. S.: O să vă scrieţi memoriile?
A.M.: Nu, eu nu. E un lucru foarte personal. În plus, cred că fiecare persoană are un fel de disonanţă a cunoaşterii, e tentată să înfrumuseţeze realitatea. E vorba de realitatea proprie, realitatea care priveşte propria persoană. E normal ca omul să gîndească de bine despre sine, pozitiv. Cîteodată, discutînd despre o situaţie care a avut loc cu 20 de ani în urmă, spun că a fost aşa şi aşa. De bună-credinţă. Iar cineva îmi aminteşte că spuneam cu totul şi cu totul altceva. Memoria sintetizează. De pildă, îmi aduc aminte că eram un mare susţinător al colaborării disidenţilor din Polonia şi Cehoslovacia. Am participat la numeroase întîlniri, m-am întîlnit cu Havel, iar despre această colaborare a apărut o carte. Iar acolo citesc că în 1988 a fost înfiinţată o comisie formată din polonezi şi cehoslovaci, care şi-au dat numele şi au semnat documentul de înfiinţare. Şi mai scria că Michnik a refuzat să semneze, pentru că era de părere că trebuie să se colaboreze altfel. Eu nu-mi aduc aminte de lucrul ăsta. În 1988, în Rusia exista deja Perestroika, şi îmi aduc aminte că am considerat atunci că semnarea cu numele într-o instituţie care să adune polonezi şi cehoslovaci nu era o idee bună. Pe atunci, credeam că trebuia să schimbăm formula, pentru că se schimbase gîndirea de la Moscova. Nu ştiu dacă aveam sau n-aveam dreptate, dar nu mi-am adus aminte de lucrul ăsta. Era o instituţie simbolică, iar în acel moment am considerat că nu era nevoie de acel simbol, aşa că memoria mea a eliminat pur şi simplu acest amănunt. Deci, cum să-mi scriu memoriile? Pe asta am uitat-o, pe asta n-o mai trec. Şi pe urmă o să se spună: „Uite, dacă era ceva rău despre el, n-a scris“.
*
Cînd am plecat de la întîlnirea cu Adam Michnik se lăsase deja seara, iar în mintea mea erau o groază de întrebări care rămăseseră nepuse. În plus, mă gîndeam că l-am cam hărţuit cu legea lustraţiei, cu întrebări de genul „Dar atunci, ce-i de făcut? “, „Cum trebuie făcut?“. Pe de o parte, aveam încredere în acel bun-simţ care-ţi spune să te fereşti de manipulări, să nu ai încredere în Securitate, dar pe de altă parte, eram cam descumpănită. Dacă am fi avut acces de la bun început la dosare, poate lucrurile ar fi stat altfel. Dar oare, sistemul pervers şi încîlcit de notare n-ar fi pervertit informaţiile? Oricum, se pare că trăim în continuare în umbra Securităţii, a jocurilor sale. Mă gîndeam cu tristeţe că multă vreme ne-am amăgit că am putea afla adevărul cercetînd aceste dosare. Remarcasem de mult că dosarele sînt scoase numai la momentul oportun, că dosariada a urmat mineriadei, dar probabil n-am vrut să accept. Mă întrebam ce alte surse, surse credibile, ar putea fi folosite. Poate mărturiile oamenilor, dar şi ele pot fi corupte de tot felul de slăbiciuni omeneşti. Cum nu găseam nici un răspuns, mi-am dat temă pentru acasă. Dar nu cred că e o temă care are rezolvare. Din fericire, bancurile Passionariei Stoicescu şi un păhărel de vodcă Zubrowka mi-au mai ridicat puţin moralul.
Miercuri, pe 10 decembrie, ne-am întîlnit cu Joanna Nawrocka, de la Institutul de Teatru, plasat cochet într-un parc, cu o cafenea la parter. Este vorba de o instituţie tînără, care a sărbătorit 5 ani de existenţă. Aici sînt adunate toate documentele legate de teatru, fotografii, programe, tot ce apare pe hîrtie. Institutul dispune de o bază de date (inclusiv o bază multimedia) care cuprinde toate biografiile actorilor, regizorilor, repertoriul teatral, informaţii despre scenografie. A fost înfiinţat şi un portal www.e-teatr.pl, unde apar toate articolele legate de teatru. Printre obiectivele institutului se numără şi promovarea teatrului, promovare care se face prin întîlniri, ateliere de teatru. Colaborează cu regizori care au spectacole cunoscute, au, de asemeni, activităţi în domeniul educaţiei şi pedagogiei. De exemplu, organizează ateliere pentru pedagogii de teatru, pe care încearcă să-i atragă spre teatrul-eveniment. Organizează Întîlnirile de Teatru de la Varşovia, un festival anual, la care sînt invitate spectacole din toată Polonia. Institutul promovează forme noi de teatru, chiar dacă uneori se dovedesc a fi controversate, precum montarea cu Nunta lui Wyspianski într-o toaletă. O noutate: spectacole de televiziune care sînt puse apoi pe Internet. O parte dintre ele au subtitrare în engleză.
Plimbîndu-ne prin oraş, mă gîndeam cît de simplu şi de firesc i se păreau doamnei Joanna Nawrocka toate aceste lucruri care la noi nici măcar nu există. Mă gîndeam că reuşesc atît de simplu şi de frumos să păstreze memoria a ceea ce s-a întîmplat, dar şi interesul pentru formele noi de artă.
Cu Alicja Wancerz-Gluza la Fundaţia Karta
Ziua avea să se încheie cu descoperirea fundaţiei Karta. Şi a fost într-adevăr o descoperire. La sediul fundaţiei ne-a întîmpinat doamna Alicja Wancerz-Gluza, cofondator al revistei samizdat Karta (ianuarie 1982) şi al Fundaţiei Karta. Cît am băut o cafea şi s-au făcut prezentările, ne-am uitat la rafturile cu publicaţii, la fotografiile de pe pereţi, care-ţi atrăgeau atenţia de cum intrai. Erau fotografii făcute de Tomasz Kizny în nord-estul Siberiei, în lagărul de la Kolyma. Am aflat de la doamna Alicja Wancerz-Gluza că Fundaţia Karta a finanţat călătoria fotografului la Kolyma. Gazeta Wyborcza a contribuit şi ea cu o parte din bani. Fotograful a ajuns acolo cu spărgătorul de gheaţă, apoi a închiriat un elicopter, pe bani grei, pînă la Kolyma. Asta se întîmpla în 1993, în timpul lui Elţîn. Karta este o fundaţie independentă, nonguvernamentală, care strînge documente şi se ocupă de promovarea istoriei recente în Polonia, precum şi în Europa Centrală şi de Est. Şi-a început activitatea în 1982, în ilegalitate, cu revista Karta. Desfăşoară o amplă activitate de documentare, adunînd în arhivele sale documente originale, jurnale, memorii, scrisori. Interesul se îndreaptă spre istoria recentă, trăită pe viu de oameni care au fost martori la evenimente, astfel încît trecutul să fie cît mai aproape de noi, cît mai tangibil. Aici au fost publicate cărţi despre evreii din Polonia, despre Legea marţială, din 13 decembrie 1981, un dicţionar al opoziţiei poloneze (1951-1989), un indice cu numele celor deportaţi în lagărele din URSS, un dicţionar al disidenţilor, unde figurează şi români. Doamna Alicja Wancerz-Gluza ne-a rugat s-o însoţim, să ne arate arhiva şi să ne spună istoria Kartei. Vorbea cu atîta pasiune şi simplitate, încît o să-i dau ei cuvîntul în rîndurile de mai jos.
*
„Primul număr din Karta era scris la maşină, pe o foaie foarte subţire. Se scria cu calc, se puteau face şapte numere dintr-odată şi se dădeau mai departe, iar persoanele care primeau aceste foi le copiau, la rîndul lor, şi le dădeau mai departe, aşa că nu ştim care a fost tirajul acestei publicaţii, întrucît nu ştim cîţi oameni au copiat. Astăzi primim din toată Polonia astfel de exemplare originale. Probabil că tirajul a fost mare, pentru că au copiat mulţi. Aşa au arătat primele numere, apoi tehnica s-a dezvoltat. Am început să le scoatem pe tiparniţă cu matriţă. Făceam asta noaptea, împreună cu soţul meu. Pe atunci era logodnicul meu şi tratam totul de parcă ar fi fost o întîlnire amoroasă. Tipăream şi eram foarte îndrăgostiţi. Era foarte plăcut. Tehnica s-a dezvoltat apoi şi mai tare. Am făcut rost de un aparat care multiplica. L-am primit de undeva din Vest. Aşa că puteam face reviste de cîteva pagini. Într-o singură noapte puteam să tipărim 500 sau chiar 1.000 de exemplare. Ca să mă laud puţin, într-unul dintre primele numere ale Kartei a apărut un articol al meu care a făcut carieră mondială, a fost citit la Europa Liberă. Era un articol despre frică, scris cu mare sinceritate. Spuneam că tuturor ne este frică, că sîntem în pericol de a fi arestaţi, de a fi turnaţi, dar că eram de partea care trebuie şi între prieteni. Şi alţii pot fi arestaţi, pot ajunge în închisoare, dar ei sînt singuri şi le e frică de singurătate, în timp ce noi sîntem împreună. Era un articol simplu şi sincer, dar probabil că am scris acolo lucruri pe care le gîndeau foarte mulţi, pentru că articolul a devenit foarte popular. «E timpul să alegem: pentru sau împotrivă. A treia soluţie nu există. Polonia Populară ne-a impus de la bun început alternative simple: să fim cu ea sau împotriva ei. Toţi au fost astăzi siliţi să aleagă. Puciul militar nu ne-a lăsat confortul de-a fi indecişi. Nimeni nu poate să-şi păstreze azilul său personal. Fiecare trebuie să-şi aleagă soarta, de urmăritor, de victimă sau de opozant.» Trebuia să faci ceva, să alegi de care parte eşti. Revista scoasă în clandestinitate a devenit apoi o publicaţie tipărită, evident, clandestin, în pivniţe şi subsoluri. Cel mai greu era să obţinem hîrtie şi culori. Pe 31 august 1982 a fost aniversarea a 2 ani de la înfiinţarea «Solidarităţii», iar în Polonia se pregăteau proteste ample împotriva legii marţiale. Cu toţii şi-au închipuit că va fi o revoluţie, iar noi eram pregătiţi pentru asta. Chiar autorităţile au lansat zvonul că «Solidaritatea» se înarmează. Arătau arme pe care le-au găsit. Era o asemenea atmosferă, încît ne-am închipuit că toată lumea o să iasă în stradă. În ultimele numere din acele zile, în numărul 19, am scris un text foarte radical, care anunţa un asemenea eveniment. În ilegalitate, am făcut şcoala de asistenţi sanitari (trebuia să fim pregătiţi, ne aşteptam la victime). Pe 31 august mi-am luat o geantă plină cu tot felul de lucruri medicale.
Îmi amintesc că am trecut pe lîngă o biserică. Nu eram o persoană foarte religioasă, renunţasem de ceva vreme la asta, dar am intrat în biserică, am îngenuncheat şi m-am rugat la Dumnezeu să nu se întîmple nimic. Am spus asta cumva împotriva mea, pentru că ştiam că trebuie să se întîmple. Pe de altă parte, ne temeam foarte mult că vor fi victime. A ieşit o mulţime de oameni pe stradă, dar nu atît de mulţi pe cît ne-am închipuit. Miliţie, armată. Varşovia era militarizată. Eram înconjuraţi de detaşamente militare. Noi mergeam pe stradă şi strigam spre ferestrele caselor să iasă toată lumea în stradă, să ni se alăture. Strigam tot timpul: «Haideţi cu noi, veniţi cu noi». Însă miliţia a început atacul, a lansat gaze lacrimogene şi, din nefericire, i-a împrăştiat pe demonstranţi, iar mulţi au fost arestaţi. Ne-am dat seama atunci că ne înşelăm în privinţa atitudinii societăţii. Noi am crezut c-or să vină toţi, dar oamenii n-au ieşit în stradă. În momentul acela, ne-am hotărît să schimbăm revista, jigniţi de atitudinea societăţii civile. Ne-am dat seama că trebuie să căutăm o altă cale şi că lupta împotriva comunismului o să fie mai lungă decît am crezut. Prin urmare, am scos o publicaţie. În primul număr mare al Kartei, am scris că revista nu vrea să fie o publicaţie politică, ci o publicaţie care să demonstreze că oamenii vor să trăiască liber, că oamenii activi reuşesc să-şi păstreze libertatea în lumea dictaturii. Am vrut să arătăm că există asemenea oameni nu numai în Polonia, ci în întreaga lume (am prezentat oameni din Cuba, am descris fenomenul Piteşti). A fost prima publicaţie pe acest subiect în Polonia. Cînd am fost prima oară în România, m-am dus la Sighet, am vorbit cu oameni care de la mine au aflat pentru prima oară ce înseamnă Piteşti. A fost greu să publicăm, am lucrat foarte mult. S-a întîmplat să apară numai un număr pe an. În acelaşi timp, ne ocupam şi de difuzarea clandestină a presei. Avem un catalog unde sînt înscrise toate publicaţiile. Sînt cîteva mii. Cuvîntul liber i-a permis «Solidarităţii» să supravieţuiască. Au existat ziare independente şi în anii ’70, dar curentul ăsta a devenit mai puternic de la instaurarea Legii marţiale, din 13 decembrie 1981, pînă în 1989, la alegerile libere. În primele zile ale lui 1990, am ieşit şi noi din ilegalitate. Karta este acum o publicaţie istorică (8.000 de exemplare), numai că noi nu scriem monografii istorice şi nici ştiinţifice. Vrem să arătăm istoria din perspectiva omului obişnuit, prin documente şi fotografii. Istoria secolului al XX-lea, polonezii şi vecinii lor, o parte a istoriei care este necunoscută.
Avem o arhivă fotografică, peste 170.000 de fotografii, dintre care 15.000 sînt puse pe suport digital şi se regăsesc pe Internet. Publicăm şi albume istorice. De pildă, despre Legea marţială (text, plus fotografii). Nu e vorba de un text de sinteză, ci de surse prime de informaţie. Se spune deja că există o metodă Karta, cu textul original, document şi fotografii. În momentul de faţă, Karta înseamnă arhivele, documente, relatări din Est, arhiva opoziţiei, cărţi samizdat publicate (foştii opozanţi ne dau documente pe care le obţin de la Securitate, de exemplu, Jacek Kuron ne-a dat tot dosarul lui de la Securitate, împreună cu cele 600 de scrisori de dragoste de la soţia sa, scrisori minunate, după care s-a făcut un film). Adam Michnik ne-a dat toate documentele. Sînt altfel de dosare decît cele de la Securitate, sînt documente ale oamenilor care au acţionat în ilegalitate. Arhiva noastră fotografică e folosită de jurnalişti. Gazeta Wyborcza ne cere mereu fotografii. Primim colecţii particulare, donaţii de documente, de fotografii. Avem timbre din ilegalitate, tipărite în clandestinitate, cu Lech Walesa, cărţi poştale tipărite tot în clandestinitate. Se trimiteau prin poştă, iar dacă poşta nu observa, ajungeau la destinaţie. Invitaţii la concerte, spectacole de teatru, evenimente culturale clandestine. Circulau chiar bancnote cu ştampile «Polonia va învinge», iar cînd oamenii primeau rest, la magazin, o astfel de bancnotă, erau foarte fericiţi.
Fundaţia are 35 de angajaţi permanenţi. Mai există încă 15, cu contract permanent. În 2005, am mai fondat o instituţie la Varşovia, pentru că am constatat că avem prea puţin spaţiu pentru a menţine contactul cu publicul. Ne trebuia un loc pentru expoziţii. Într-o clădire pe care am obţinut-o de la primărie, am făcut o expoziţie foarte mare: Feţele totalitarismului, iar după cîteva luni, am transformat clădirea într-o instituţie de cultură locală: Casa Întîlnirilor cu Istoria, în oraşul vechi, lîngă hotelul Bristol. Un spaţiu imens, unde se pot face lansări de carte, proiecţii de filme, expoziţii, întîlniri. Am obţinut şi piaţeta din faţa clădirii, unde facem expoziţii în aer liber. În această instituţie, finanţată de primărie, lucrează încă 50 de persoane. Însă, în statutul ei, scrie că totul se bazează pe materialele şi arhivele Kartei. Interesul pentru istoria comunismului este tot mai mare. La Casa Întîlnirilor cu Istoria vin atîţia oameni, încît nici nu încap. Vin cu o oră înainte, ca să prindă loc.
Obţinem bani pentru fiecare proiect, pentru fiecare carte, solicităm bani din diferite locuri. De 12 ani, organizez un concurs pentru tineri. Dăm premii, organizăm o gală. Pentru toate astea trebuie să am 50.000 de euro şi trebuie să obţin singură banii ăştia, aşa că fac proiecte. Salariile noastre vin din diferite proiecte. Avem un portal de istorie, pentru tineri, iar în momentul de faţă am bani să-l susţin timp de trei ani. Nu fac decît să scriu proiecte, să elaborez programe, pentru a obţine bani. Acest portal este finanţat de o fundaţie germană, ceea ce e scandalos. Cum adică, în Polonia nu pot să găsesc bani pentru aşa ceva? Asta e realitatea, dar sînt independentă.
Avem şi un concurs pentru tineri, care presupune realizarea unui proiect de cercetare. Tinerii trebuie să-şi găsească materiale, documente, relatări ale martorilor, după care, să pregătească o lucrare pe tema dată. Am primit 6.600 de lucrări. Lucrările din concurs sînt foarte diferite, uneori foarte voluminoase. Una dintre lucrări, care a obţinut Premiul II, cuprinde 50 de relatări ale martorilor din teritoriile vestice ale Poloniei, care fuseseră cîndva ale Germaniei. Bunicii le-au povestit nepoţilor cum au ocupat ei casele nemţilor care au fost nevoiţi să plece din Polonia. A fost o mişcare de revigorare a memoriei. Cel de-al doilea concurs a avut ca temă «Cetăţeanul şi autorităţile», anii 1956-1989. Premiul I a fost obţinut de patru elevi de liceu care s-au ocupat de un preot ucis în 1976, spînzurat de necunoscuţi, dar de fapt de Securitate, pentru că a colaborat cu Comitetul Apărării Muncitorilor. Băieţii au început să facă o anchetă istorică, cu toate documentele posibile, inclusiv interviuri cu martorii. Au ajuns şi la un securist, au discutat cu el. Acesta era foarte cinic, încerca să se fofileze. La un moment dat, l-au încolţit aşa de tare cu întrebările, încît le-a spus cine l-a ucis pe preot. Prin urmare, avem aici ancheta crimei din 1976. Asta se întîmpla în 1998, iar ancheta a fost redeschisă. De curînd am vorbit cu ei, cineva a vrut să facă un film despre toată povestea asta. I-am întrebat cum de s-au apucat de o treabă atît de dificilă la 16 ani. Mi-au răspuns că au aflat de concurs, că au aflat că are premii în bani, şi atunci şi-au spus că vor lua premiul I. Au mers cu consecvenţă spre premiul I. Elevii care participă la concurs au diferite motivaţii, printre care şi cea financiară. La început, pentru că apoi încep să trăiască aşa de tare ceea ce fac, încît concursul ajunge să le schimbe viaţa. Cei mai în vîrstă laureaţi ai noştri au acum 28 de ani şi sînt fie jurnalişti, fie istorici. Concursul nostru este unul dintre fondatorii Eurostory (European History). În această reţea sînt peste 20 de ţări (printre care şi România; profesorul Bogdan Murgescu organizează concursuri similare cu al nostru). E o artă să obţii bani pentru astfel de concursuri. Cele 6.600 de lucrări sînt folosite de jurnalişti ca sursă de informaţie, pentru că există documente originale, la care istoricii profesionişti n-au ajuns. În schimb, ajung tinerii.
Avem o arhivă de amintiri din Est, din colecţii de familie. Fiecare dosar este o parte din arhiva răsăriteană. Le avem şi pe suport electronic. 1.248 de relatări înregistrate, 3.283 de amintiri, mărturii, 563 de colecţii particulare. Arhiva opoziţiei cuprinde 4.955 de titluri de cărţi în samizdat, 3.083 de titluri de reviste ş.a. Publicăm cărţi, albume, facem expoziţii, proiecte internaţionale. Lucrăm la crearea unui portal imens despre secolul al XX-lea.
Şi ca să vă dau un exemplu despre cît de puternică poate fi o organizaţie nonguvernamentală, am să vă povestesc ceva. Acum vreo 10 ani, eram în legătură cu reprezentanţi ai Pentagonului, care au venit în Polonia, pentru ca autorităţile poloneze să-i ajute să găsească documente referitoare la soldaţii americani daţi dispăruţi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Statul polonez le-a spus că n-are nici un document, nici o pistă, nimic. Întîmplător, am luat legătura cu ei. Ştiau că unii dintre soldaţi au pierit în URSS, au fost luaţi prizonieri acolo şi, fiind consideraţi spioni, au ajuns în lagăre de concentrare. Cum aflaseră că avem o mare arhivă, m-au întrebat dacă nu putem da de urma acestor oameni. Eu le-am zis că o să încerc, asta şi pentru că noi deţinem mii de relatări de la persoanele care au trecut prin lagăre. Am început de aici. De 10 ani avem acest proiect, cu rezultate extraordinare. Am găsit foarte multe urme despre aceşti soldaţi, nu numai în Polonia, ci în întreaga Europă, inclusiv în Rusia. Metodele au fost foarte simple. Am trimis liste la toate parohiile din Polonia, la preoţi, cu rugămintea de a ne spune dacă nu există vreun mormînt, vreo groapă comună, ceva unde să scrie că au murit soldaţi americani. La rîndul lor, preoţii şi-au întrebat din amvon enoriaşii dacă ştiu sau dacă au auzit ceva. Timp de 10 ani, proiectul s-a transformat singur într-o istorie. Americanii au venit la exhumări, dar nu ne-au dat lista de nume, nu cumva cineva să inventeze că s-a întîlnit cu un american. Facem invers: noi găsim ceva, iar ei vin apoi şi verifică. Ne informează dacă se potriveşte cu persoana respectivă, dar nu ne spun nici atunci numele, doar ne confirmă. Faptul că finanţează de 10 ani proiectul înseamnă că funcţionează. Apoi, am găsit informaţii şi în arhivele statului, deşi statul a zis de la început că nu-i nimic acolo.“
*
În timp ce ne întorceam în încăperea de la etaj, cumva năucită de tot ce aflasem, am întrebat-o dacă nu i-a fost frică.
*
„M-am temut pentru soţul meu, cînd a fost arestat, la o lună după căsătoria noastră. Ne-am spus că n-o să facem copii, că noi lucrăm conspirativ şi n-avem timp de aşa ceva. După o săptămînă mi-am dat seama că sînt însărcinată. Toată perioada cît eu am fost gravidă, soţul meu a stat în închisoare. Unii spuneau că special s-a lăsat arestat, ca să nu-mi cumpere castraveţi muraţi dacă mi-ar fi fost cumva poftă. Pe atunci stăteam în chirie şi le-am ascuns proprietarilor că soţul fusese arestat, întrucît mi-a fost teamă că mă dau afară din casă. Mi-a fost foarte frică pentru soţul meu, pentru că deţinuţii politici erau supuşi la umilinţe groaznice. Într-o celulă de două persoane, erau opt deţinuţi: şapte criminali, iar el, singurul deţinut politic. Soţul meu e un intelectual foarte delicat, cu o constituţie foarte delicată, dar s-a descurcat bine. Iar cei şapte răufăcători au fost aşa emoţionaţi de soarta mea, încît îmi trimiteau scrisori de încurajare. Am scos o carte cu scrisorile pe care mi le-a trimis soţul meu din închisoare. Nu putea trimite decît o singură scrisoare pe săptămînă, aşa că scria şapte scrisori şi le trimitea pe toate odată. Cum erau cenzurate, a rescris acele părţi cînd a ieşit din închisoare. Eu am născut peste termen, parcă l-am aşteptat pe el. Am născut chiar cînd a ieşit din închisoare.“
*
Cînd am plecat de la Fundaţia Karta, cu volumul-document-album 13, Legea marţială în braţe, îmi sărise cu totul oboseala de peste zi. Mergeam pe stradă şi discutam despre tot ceea ce văzusem şi auzisem. Eu, cel puţin, mă simţeam copleşită de pasiunea acestei femei, precum şi de seriozitatea şi pragmatismul care veneau să susţină atîtea proiecte importante. Mă gîndeam cît de adevărat este că omul sfinţeşte locul. Responsabilitatea, felul în care oamenii de la Karta au înţeles ca sînt parte dintr-un tot şi că nu pot sta cu mîinile în sîn, felul în care şi-au refuzat azilul interior şi s-au implicat în lupta împotriva comunismului, consecvenţa şi dăruirea depuse pentru a păstra memoria recentă, toate astea mi se păreau demne de admiraţie, o admiraţie spontană, necondiţionată. La fel şi interesul oamenilor pentru istorie. Mulţimile care veneau la proiecţiile şi expoziţiile de la Casa Întîlnirilor cu Istoria m-au făcut să mă gîndesc totuşi cu tristeţe la cît de pustie era sala de expoziţii a sectorului 2, în momentul cînd am văzut expoziţia de la Sighet. Nu mă puteam împiedica să nu fac comparaţii şi să nu mă întreb de ce nu există şi la noi o fundaţie similară, cu o asemenea arhivă, de ce interesul pentru istorie e atît de scăzut. Poate că o arhivă paralelă, cu memorii, jurnale, amintiri, documente originale de la particulari, nu de la Securitate, ar reuşi întrucîtva, nu să facă neapărat lumină în trecutul nostru recent, atît de tulbure, dar măcar să dea o imagine a ceea ce am trăit în perioada comunistă. Răspunsul pe care mi l-am dat mi s-a părut şi mai trist: pentru că sînt puţini oameni în stare de o asemenea dăruire, pentru că oamenii îşi văd doar de interesele lor personale. Mie să-mi fie bine, în rest... Pentru că nu există muncă de echipă, ci numai goana după vizibilitatea proprie. Nu căpătasem un complex de inferioritate, dar mă alesesem cu dorinţa, poate utopică, de a vedea aşa ceva şi la noi. Apoi, m-am gîndit că totuşi există Fundaţia Academia Civică şi Memorialul de la Sighet, că sînt totuşi oameni care încearcă să facă ceva pentru recuperarea trecutului nostru. Ar trebui doar susţinuţi.
Cracovia
Joi dimineaţă, am luat trenul spre Cracovia. Era o zi însorită, trenul rapid era chiar rapid, iar vremea a trecut repede cu uitatul pe geam şi sporovăitul. După-amiaza ne-am plimbat pe străzile Cracoviei, apoi am mers să ne întîlnim cu doamna Lucja Piekarska, la Institutul Cultural Malopolskie. Este vorba de o instituţie regională (ţine de voievodatul Malopolska), creată în 2002 din dorinţa de a oferi tuturor posibilitatea de a participa la viaţa culturală. „Cultura e precum oxigenul, ea este pentru toţi, nu e un bun de lux“ – aceasta este deviza institutului. De aceea, misiunea principală a celor de aici este educaţia prin şi pentru cultură. Deşi este o instituţie guvernamentală, reprezentînd autorităţile locale şi deşi urmează o strategie stabilită de conducerea regiunii, institutul dispune de autonomie în privinţa elaborării programelor, a alegerii temelor şi a activităţilor culturale. Elaborează programe de scurtă şi lungă durată, însă rolul său este mai degrabă unul de coordonare. „Nu vrem să pară că ne ducem noi de la sat la oraş şi-i obligăm să facă ceva“, ne-a spus doamna Lucja Piekarska. De exemplu, Institutul are programe de training pentru profesori, care, la rîndul lor, lucrează cu elevii. Unul dintre programe se adresează instructorilor de teatru, absolvenţi de teatrologie care devin regizori pentru teatrul de amatori şi lucrează timp de un an cu o trupă de amatori, învăţîndu-i dicţia şi mişcarea scenică. Astfel, teatrele de amatori au şansa de a se specializa şi de a se perfecţiona. În repertoriul lor intră spectacole tradiţionale, precum cele de Crăciun, la care poate participa toată familia, dar şi piese din teatrul contemporan. Există şi teatrul de umbre, teatrul de păpuşi. Cum e imposibil să lucreze cu toate trupele de amatori, lucrează doar cu 5-6, de celelalte se ocupă instructorii de teatru. La sfîrşitul fiecărui an, are loc un festival cu montările respective.
În cadrul unui alt program, „Comorile Malopolskăi“, profesorii şi elevii creează obiecte de artă legate de patrimoniul cultural. Profesorii sînt invitaţi la ateliere de lucru informative. Fiecare şcoală trimite, pentru documentare şi instruire, două persoane (un artist plastic şi un profesor de fizică, de exemplu), după care, împreună cu elevii, creează diferite obiecte de artă: o pictură pe o fereastră veche, cu peisajele din regiunea respectivă, o cutie cu flori. E un mod de a atrage atenţia asupra faptului că au început să dispară grădinile din jurul caselor, pentru că mai toată lumea are gazon. După ce au vorbit cu grădinarii, cu oamenii din localitate, îndrumătorii proiectului au ales mai multe feluri de flori şi le-au făcut din hîrtie.
„Autoportret“ este un program care-şi propune să prezinte spaţiul public, spaţiul comun din diferite perspective. Spaţiul public nu-i priveşte doar pe arhitecţi, ci pe toată lumea. Au ateliere destinate profesorilor, urmate de dezbateri la care participă arhitecţi, urbanişti şi cetăţeni. După fiecare dezbatere este elaborat un raport prezentat autorităţilor atunci cînd întocmesc planurile locale. Ideea este să-i responsabilizezi pe oameni, să simtă că fac parte din ceva, lucru mai greu după atîta socialism realist. De exemplu, au încercat să integreze, să facă să reintre în circuitul Cracoviei un cartier socialist cu o faimă proastă. N-au vrut să-l marginalizeze.
Doamna Lucja Piekarska s-a dus apoi să-şi ia copilul de la şcoală, iar noi am ieşit să fumăm o ţigară pînă la întîlnirea cu româniştii de la Univestitatea Jagellonă, cu doamna Joanna Porawska, lector de română la catedra de limbi romanice, cu doamna Gabriela Gavril Antonesei, lector de română la Cracovia, cu traducătoarea Joanna Kornas-Warwas şi cu studenţii de la secţia de română şi de la lectoratul de limba română. La secţia de limba română se dă admitere o dată la 2-3 ani, în funcţie de priorităţi. În acest moment, studenţii secţiei de română tocmai au absolvit. Cursurile de la lectorat sînt deschise şi pentru studenţii de la alte facultăţi (35-40 de studenţi). Cît priveşte interesul pentru limba română, el este cît se poate de firesc. Dacă studiază o limbă romanică, franceză, italiană sau latină, doresc să cunoască încă o limbă romanică. Pentru alţii, e ceva practic, mai ales dacă studiază la Facultatea de Relaţii Internaţionale. Cum nu sînt întotdeauna oportunităţi de lucru, cei mai mulţi lucrează în domeniul traducerilor. Cei mai buni se orienteză spre traducerile literare. Doamna Joanna Kornas-Warwas a tradus Travesti de Mircea Cărtărescu, antologia de teatru cu tineri autori dramatici (Saviana Stănescu, Alina Nelega, Mihai Ignat, Nicoleta Esinencu şi Ştefan Peca), iar, în prezent, lucrează la traducerea romanului Sînt o babă comunistă de Dan Lungu. Am discutat despre dificultăţile de traducere a unui text literar, mai ales a limbajului cotidian, a înjurăturilor. Se pare că sfera semantică a înjurăturilor este diferită, aşa că textul lui Peca Ştefan i-a cam dat de furcă. Am stat de vorbă cu studenţii, care vorbeau fluent româneşte. Citesc selectiv presa românească, ascultă posturile de radio pe Internet, intră pe bloguri literare, călătoresc în România. Cunosc bine literatura română, fac 5 ani de Istoria literaturii române, iar una dintre absolvente şi-a făcut lucrarea de licenţă pe mărturii carcerale. Pe scurt, am trecut de la mirare la admiraţie.
Seara am încheiat-o în cartierul vechi, evreiesc, la restaurantul Klezmer Hois, ascultînd un concert de muzică Klezmer şi degustînd o felie de tort, tot Klezmer, pentru care m-aş întoarce oricînd în Polonia.
Ultima zi ne-a rezervat, printre altele, descoperirea unui institut, care mie, ca scriitor, mi-a stîrnit o admiraţie vecină cu invidia. Se pare că autorităţile poloneze au înţeles că literatura poate fi un bun ambasador şi o tratează ca atare, nu ca pe o Cenuşăreasă sau ca pe a cincea roată la căruţă.
La Institutul Cărţii din Cracovia ne-am întîlnit cu Joanna Czudec şi Ewa Wojciechowska. Institutul a fost înfiinţat în 2004, dar istoria lui începe în 1998, cînd Polonia a fost oaspete de onoare la Tîrgul de Carte de la Frankfurt, mulţumită lui Albrecht Lempp, traducător de literatură polonă în germană, care a fost numit şeful prezentării standului Poloniei la Frankfurt. A fost un succes. Statul polonez a ajuns atunci la concluzia că promovarea Poloniei prin intermediul literaturii este de un mare interes şi a înfiinţat Institutul Cărţii. Bugetul de bază vine de la stat, dar institutul caută să obţină fonduri de la diferite fundaţii, poloneze şi străine. Pentru că centralizarea nu e de dorit, institutul funcţionează la Cracovia. Funcţionează la Cracovia pentru că acolo sînt oamenii care l-au creat.
Institutul Cărţii îşi propune promovarea literaturii în străinătate, organizarea de lecturi în ţară. Au un program de traduceri (700 de traduceri în 40 de ţări). Fiecare editură din lume care vrea să publice o carte îi poate solicita să plătească drepturile de autor. Finanţăm traduceri de 20 de pagini pentru editorii interesaţi, chiar dacă nu au un contract. Se acordă burse traducătorilor de literatură polonă. Anul viitor va avea loc a doua ediţie a Congresului traducătorilor de literatură polonă. Institutul Cărţii oferă un premiu celui mai bun ambasador al cărţii polone în străinătate. Anual este realizat un catalog în engleză cu informaţii despre autori, cu pagini de literatură şi informaţii despre drepturile de autor şi este trimis editurilor din lumea întreagă. Catalogul este realizat de un grup de critici literari, care fac selecţia cărţilor. Sînt prezenţi la diverse tîrguri de carte de la Paris, Londra, Frankfurt, Buenos Aires, Praga. Fac prezentări de carte la Taipei, São Paolo. Au stand comun cu francezii, grecii şi nemţii. Fac parte din reţele literare. Îşi trimit autorii polonezi în turnee în străinătate. Organizează vizite de studiu pentru editorii străini (în jur de 30). Un sejur lucrativ, în care editorii polonezi se întîlnesc cu editorii străini şi pot prezenta doi autori. Au pagină pe Internet: www. bookinstitute.pl, unde apar informaţii despre piaţa publicaţiilor poloneze, informaţii despre diverse programe, printre care şi cel de traduceri. Împreună cu editorii străini, organizează turnee pentru scriitorii polonezi, împărţind organizarea şi costurile. Reportajele poloneze sînt prezentate editorilor în antologii, pentru că reportajul este la cel mai înalt nivel în Polonia. În 2006, au avut un turneu cu reportaje în Germania. În iunie 2009, Polonia este oaspete la Maison de la poésie, la Paris.
Varşovia
Pe 8 decembrie, cînd am plecat din Bucureşti, ploua cu găleata, vîntul mi-a stricat umbrela, iar pînă am reuşit să prind un taxi, eram udă leoarcă, dar nu mai conta, zburam spre Varşovia. Prima întîlnire, cu doamna Malgorzata Raducha, de la Radio Polonia, Programul 1, avea să fie chiar în seara sosirii noastre. La Institutul „Adam Mickiewicz“, din strada Mokotowska 25, am stat de vorbă în jurul unei ceşti de ceai şi am ronţăit prăjituri. Am aflat că Radio Polonia, Programul 1, aflat pe locul trei ca audienţă, este cel mai popular. Are diferite departamente, printre care, departamentul de cultură, de sport, de actualităţi, de publicitate. Există şi un departament pentru audiţii, pentru teatru radiofonic, precum şi teatru pentru copii (25 de minute în fiecare zi). Doamna Malgorzata Raducha consideră că Programul 1 are cel mai variat spectru. „Putem găsi şi pahare de unică folosinţă şi pahare de cristal, dar şi ceva între ele, să zicem nişte căni de ceramică. De exemplu, eu am emisiuni de noapte, în care discut cu ascultătorii. Acest gen de emisiune poate intra în categoria cănilor de ceramică.“ În afară de Programul 1, radioul public polonez are şi alte programe. Programul 3 se adresează, de pildă, intelectualilor de peste 35 de ani. Programul 2 difuzează teatru radiofonic, concerte de muzică clasică, interviuri ample cu scriitori. Nu există nici o emisiune politică pe acest post. Euroradio, pe Internet, se adresează unui public foarte tînăr. Pe lîngă aceste posturi publice, există posturi private care au acoperire în toată Polonia. Dar nu există o concurenţă între posturile private şi cele publice, decît în măsura în care există o concurenţă a vocilor. Radioul public nu se simte ameninţat. Singurul pericol ar fi fuzionarea programelor. Interesant mi s-a părut faptul că radioul public ţine de Ministerul Tezaurului, care sponsorizează concerte şi turnee.
Pe lîngă informaţiile pe care le-am primit despre programe culturale, audienţă, problemele cu adunarea taxei pentru radio, pe lîngă comparaţiile cu situaţia radioului de la noi, discuţia a alunecat spre România. Doamna Malgorzata Raducha ne-a mărturisit că se bucură de fiecare întîlnire cu românii, pentru că-i oferă posibilitatea de a înlătura stereotipiile despre cele două ţări. Ne-a spus că-i place filmul românesc, în special 4.3.2., care, după părerea sa, completează cumva Moartea domnului Lăzărescu, şi A fost sau n-a fost, care aduce pe ecran eroi aşa cum nu există în Polonia. Printre altele, îi place filmul românesc şi pentru că are curajul de a aborda subiecte din istoria recentă. Vine des în România, mai ales în Transilvania şi Bucovina. Îi place să descopere ţara pe cont propriu. Ultima oară a fost la Sighişoara. I-a plăcut foarte mult, dar ne-a povestit şi un episod mai puţin plăcut despre felul în care unii înţeleg să facă nu numai turism, ci şi să-şi trateze clienţii. A mers împreună cu familia la un restaurant. Au aşteptat vreo 40 de minute să-i bage cineva în seamă, se gîndiseră deja ce să comande, dar între timp s-au răzgîndit, voiau numai nişte papanaşi. În fine, într-un tîrziu au primit papanaşii. Numai că la ora 11 seara, chelnerul le-a spus că trebuie să închidă. Tirania lui faţă de clienţi a atins culmea mojiciei cînd i-a anunţat că aşa vrea el să închidă. Drept răspuns, doamna i-a spus că ea va veni şi în anul următor în România, chiar la Sighişoara, în acel restaurant, dar că el nu va mai fi acolo. Anecdota în sine, cu tot cu morala ei despre ideea de turism în România, m-a trimis iar cu gîndul la rulotele poloneze, iar dorinţa doamnei de a reveni în România, după un astfel de tratament, mi s-a părut că ţine de un soi de dragoste necondiţionată faţă de un ţinut pe care-l descoperise. Aşa că din cana frumoasă pe care mi-a oferit-o (face parte din cadourile pe care le-am primit fiecare din partea Radio Polonia, printre care, un ghid al Varşoviei şi CD-uri cu muzică poloneză) îmi beau cafeaua în redacţie. Cristina Maria Sârbu a primit cercei, cercei pe care Malgorzata Raducha şi i-a scos din urechi, ca să-i dăruiască unei colege de breaslă. Sper că-i poartă.
De la Institutul „Adam Mickiewicz“ am luat-o pe jos pînă la sediul ICR Varşovia, din strada Krakowskie Przedmiescie. Era cam frig, dar senin, bulevardele curate şi luminate simplu. Aici ne-a întîmpinat domnul Dorian Branea şi ne-a vorbit cu entuziasm despre proiectele realizate, printre care, despre apariţia unor autori români în revista Lampa şi Literatura na Swiecie; despre prima antologie de teatru românesc în Polonia, publicată la editura Panga Pank din Cracovia. Cartea cuprinde şase piese dintre cele jucate ale unor cunoscuţi tineri autori dramatici: Saviana Stănescu, Numărătoarea inversă, Mihai Ignat, Crize, Gianina Cărbunariu, mady.baby.edu, Alina Nelega, Kamikaze, Nicoleta Esinencu, A(II)Rh+, Peca Ştefan, Bucharest Calling. Toate piesele au fost traduse de Joanna Kornas-Warwas. Despre apariţia romanului Degete mici de Filip Florian, la Editura Czarne, unde a mai apărut şi Travesti de Mircea Cărtărescu. Traducerea îi aparţine lui Szymon Wcislo. Despre campania „Cuvintele uitate ale admiraţiei“, un proiect care urmăreşte să creeze o atitudine favorabilă faţă de România şi de cultura română, într-un mod cît mai credibil şi mai eficient, în rîndul unui public cît mai larg. Astfel, în Varşovia, au circulat pe liniile principale, între 28 decembrie şi 18 ianuarie, mai multe autobuze cu imense panouri pe care erau reproduse chipurile a patru personalităţi din Polonia: Papa Ioan Paul al II-lea, mareşalul Jozef Pilsudski, poeţii Julian Tuwim şi Kazimiera Illakowiczowna, alături de cîte o frază spusă de acestea cu privire la România.
Seara am încheiat-o în compania lui Doru Branea şi a regizoarei Adina Pintilie, aflată la Varşovia, pentru a-şi prezenta filmul documentar Nu te supăra, dar.., selectat de altfel la festivalul internaţional Plus Camerimage de la Lodz. Am încheiat-o la restaurantul U Kucharzy (La bucătari). Şi am fost chiar la bucătari, pentru că, de la masa la care stăteam, vedeam cum se găteşte, cum sfîrîie caserolele, cum felurile de mîncare înaintează spre noi pe măsuţe cu picioare. Şi pot să vă asigur că raţa umplută cu mere, acoperită cu un sos delicios, de al cărui secret nu m-am prins, cu garnitură din dulceaţă de coacăze şi de sfeclă roşie, a fost o bunătate.
Dialog cu Adam Michnik la Gazeta Wyborcza
A doua zi, însă, dis-de-dimineaţă, am ratat prima întîlnire, de la ora 9. Bateria telefonului meu m-a lăsat chiar la nevoie. Totuşi, părerea de rău s-a mai domolit cînd m-am uitat, de la etajul 8 al hotelului, la lumina ciudată care plutea peste acoperişurile vechilor case din Varşovia. Aşa că am profitat şi m-am dus la plimbare, luîndu-mi tot timpul repere, nu cumva să mă rătăcesc şi să ratez cealaltă întîlnire. Ziua avea să fie totuşi una foarte bună, pentru că l-am cunoscut în sfîrşit pe Adam Michnik, care ne-a primit în biroul său de la Gazeta Wyborcza, cunoscută drept principala voce a mişcării „Solidaritatea“, primul ziar înfiinţat înainte de alegerile libere din 1989, cu un tiraj de 670.000 de exemplare, una dintre cele mai influente publicaţii poloneze. Timp de două ore am stat de vorbă, am băut cafele, ba chiar am putut şi fuma, spre fericirea celor trei năpăstuiţi fumători, Goşu, Vizauer şi Ioanid. Întîlnirea a gravitat în jurul legii lustraţiei, a comunismului. Cum cred că este de mare interes şi actualitate, am să reproduc în mare parte dialogul nostru.
*
Armand Goşu: Ce se întîmplă cu viaţa politică din Polonia?
Adam Michnik: Se întîmplă cam acelaşi lucru ca şi în România, cam pe trei sferturi. Mai concret?
A.G.: Ce se întîmplă cu dreapta de la dumneavoastră?
A.M.: Dreapta din Polonia e una foarte puternică, aş spune că e una radicală, cu o orientare eurosceptică sau, mai bine spus, cu o înclinaţie eurosceptică, dar mai apropiată de Putin în gîndirea despre stat, şi asta este dreapta fraţilor Kaczynski. Mai există o dreaptă liberală, care este la guvernare. În toată această împărţire generală, există şi mini-împărţiri. De exemplu, mai există şi o dreaptă naţionalistă, care accentuează problemele conflictuale dintre Polonia şi celelalte naţiuni, cu ucrainenii, lituanienii şi alţii.
Doina Ioanid: Într-un interviu acordat de dvs. Jurnalului Naţional în octombrie 2008, spuneaţi că lustraţia este dificilă, că sînt multe problemele care decurg de aici şi consideraţi că dosarele de la Securitate au devenit „arme ale luptei politice“.
A.M.: Lustraţia e un lucru prost, care se face în încercarea de-a ajunge la adevăr, la o curăţenie a vieţii publice. E un lucru prost pentru că din lustraţie rezultă că singurele surse sigure, credibile despre viaţa mea sînt arhivele Securităţii. Iar Securitatea n-a strîns documente despre mine ca să se convingă că sînt un om cinstit. E un lucru absurd că astăzi, pentru un istoric, cele mai credibile surse de adevăr istoric sînt arhivele Securităţii. Întreg sistemul comunist a fost construit pe minciună, iar acum se dovedeşte că a existat o instituţie perfect onorabilă şi credibilă, care a fost Securitatea. Ceea ce este un nonsens, nu?
Atila Vizauer: Pe de altă parte, dacă criteriul colaborării cu Securitatea sau cu regimul comunist este un criteriu de eliminare din viaţa socială, ceea ce arhiva Securităţii spune este un adevăr, nu putem să-l eludăm. Concret, dacă există o lege a lustraţiei, este firesc să se ţină cont de documentele de la Securitate, de cele care dovedesc colaborarea. Mai clar, dacă eu am fost vreodată bolnav de TBC, singurele dovezi că am fost bolnav de TBC sînt în arhivele unui spital.
A.M.: Numai că Securitatea e un spital special. De fapt, nu e un spital, e altceva. Atunci cînd cineva a stat ascuns, tăcut, cu siguranţă că nu există nimic despre el în arhive. Securitatea a strîns materiale despre cei pe care-i considera duşmanii ei. Iar acum, de pildă, oameni care au luptat sau au stat în închisoare sînt nevoiţi să vină şi să dovedească opiniei publice că n-au colaborat. Şi-atunci pe cine crezi? Pe ei sau arhivele Securităţii? Dacă cineva a căzut în mîinile Securităţii, de exemplu, dacă persoana respectivă nu era o persoană foarte hotărîtă, un opozant convins, atunci începea să declare tot felul de lucruri, încercînd să se strecoare şi să scape. Iar Securitatea a notat numai ceea ce a dorit, după care i-a dat un pseudonim şi l-a considerat colaborator al ei. Nu vreau să spun că Securitatea n-a avut agenţi propriu-zişi şi serioşi, dar întregul proces al lustraţiei nu serveşte dezvăluirii agenţilor. Este o operaţiune socială care, în fond, nu face decît să-i înspăimînte pe oameni, pentru că nimeni nu ştie ce există la Securitate despre el, ce fel de documente, false sau nu. Şi toţi sînt înspăimîntaţi.
A.V.: În România, foarte multe personalităţi, al căror nume era legat de partidele istorice, au fost dovedite ca fiind colaboratori ai Securităţii. Ce-i de făcut? Să nu mai existe o lege a lustraţiei sau o instituţie precum CNSAS?
A.M.: Eu m-am opus legii lustraţiei şi-am pierdut. Fireşte, nu se cîştigă tot timpul. Vi se pare că datorită lustraţiei România a devenit o ţară mai onestă, mai bună?
D.I.: Noi n-avem o lege a lustraţiei.
A.M.: La noi este şi pot să vă spun că nimic n-a devenit mai bun.
D.I.: Ce facem totuşi cu oamenii care au ajuns în funcţii publice şi care sînt într-o impostură totală, dar care nu pot fi dovediţi?
A.M.: Din nefericire, cu excepţia unor situaţii, documentele astfel strînse în arhive nu sînt credibile. În Spania, în Portugalia, în Chile, după dictatură, nu a existat lustraţie.
D.I.: Dar dacă eu simt nevoia să despart apele, să ştiu care sînt cei buni şi cei răi, să nu-i mai văd în funcţiile de conducere pe cei răi, ce pot face?
A.M.: Arhivele Securităţii sînt ultimul loc în care se poate face o diferenţă între bine şi rău. Pentru că din arhiva asta rezultă că Ceauşescu a fost foarte bun, iar Dinescu, foarte rău. În Polonia, s-a ajuns la nişte absurdităţi şi idioţenii extreme. De exemplu, s-a spus despre Lech Walesa că a fost agent, agentul Bolek. Prin urmare, apare ipoteza că, în Polonia, comunismul a fost înlăturat de agenţi. Nu ştiu cine o să creadă aşa ceva.
A.G.: Ce trebuie să facem în cazul ăsta? Să renunţăm să mai judecăm cu aceste categorii: bun sau rău în comunism, putem să introducem alte instrumente?
A.M.: Nu, numai să nu luaţi informaţiile din arhiva Securităţii.
A.V.: Dar de unde?
A.M.: Timp de 19 ani, or să se împlinească 19 ani de la Revoluţie, aţi observat ce fac oamenii, cum se poartă, cum procedează.
A.G.: Să-i judecăm după ce fac ei, nu după arhiva Securităţii sau a partidului sau după ce-şi amintesc unii despre ce făceau înainte de 1989.
A.M.: Dacă vreţi să-i judecaţi după ce-au făcut cîndva, ar trebui să aveţi alte informaţii, dar nu din arhiva Securităţii. Ca să ştiţi cine a fost Ceauşescu, n-aveţi nevoie de nici o arhivă a Securităţii.
A.V.: Aici nu este vorba să ştim cine a fost Ceauşescu. La noi este un fapt de notorietate că un ministru, ministrul Culturii, Mona Muscă, a ieşit din viaţa politică pentru că i s-a descoperit dosarul la Securitate. Dădea note informative despre studenţii străini.
A.G.: Şi despre colegi.
A.V.: În Polonia s-a întîmplat aşa ceva?
A.M.: Cu siguranţă, atunci cînd este numit un ministru, premierul sau preşedintele – iar asta se întîmplă în întreaga lume – are obligaţia de a-l verifica. Dar asta nu înseamnă lustraţie. Este verificată persoana respectivă. În America, atunci cînd cineva este numit ministru al Finanţelor, e verificat de FBI dacă n-a fost hoţ ş.a.m.d., e o procedură legală, obişnuită în întreaga lume. Documentele poliţiei politice nu pot constitui o sursă de informaţie. Nu trebuie să constituie. Cu siguranţă sînt nişte documente foarte interesante, dar nu referitor la oamenii care figurează acolo, ci la Securitate. Eu sînt de formaţie istoric, iar din punct de vedere al istoricului, un document scris de un agent al Securităţii e foarte interesant. Însă arhivele Securităţii nu pot fi folosite pentru a-ţi distruge adversarii. La noi, asta se întîmplă tot timpul.
A.V.: Chiar asta voiam să întreb, dacă în Polonia s-a întîmplat aşa ceva.
A.M.: Neîncetat.
A.V.: Au zburat miniştri pentru că au fost la un moment dat informatori?
A.M.: Nu au fost neapărat eliminaţi din funcţii, dar au fost acuzaţii. La noi, la început, a existat un tribunal al lustraţiei, iar acest tribunal a declarat nevinovate foarte multe persoane acuzate de colaborare. Acum tribunalul a fost desfiinţat şi există o formulă care se vehiculează. Nu se mai spune despre cineva că a fost colaborator al Securităţii, se spune că a fost înregistrat în arhiva Securităţii. Aşa că nici nu te poţi apăra, pentru că nu eşti numit. Eu, de pildă, n-aş putea să mă apăr, pentru că nu ştiu cum am fost eu înregistrat la Securitate, în hîrtiile ei. Ce-au scris ei acolo n-am cum să ştiu. La noi, există Institutul Memoriei Naţionale, care se ocupă de aceste arhive. ar fi, în parte, un omolog CNSAS. Recent a publicat un volum de documente referitor la anul 1968, iar în acest volum există un raport al şefului poliţiei pentru Biroul Politic, în care sînt enumeraţi arestaţii, sînt date numele lor, printre care, şi al meu. În acest document e şi o notă de subsol, în care scrie că tatăl meu a fost acuzat de spionaj în favoarea URSS-ului. Am citit nota. Niciodată nu s-a vorbit despre aşa ceva la noi acasă, dar sigur, mă gîndesc acum că poate nici eu nu-i povestesc fiului meu totul despre viaţa mea. Şi-am început să verific. Într-adevăr, am descoperit că tatăl meu a fost condamnat pentru că făcea parte din Partidul Comunist din ilegalitate. I-am rugat pe autorii acestui volum să corecteze, să scrie că nu a fost condamnat pentru spionaj. Mi-au răspuns că-i totuna, ce să-şi mai bată capul. Iar ăştia sînt oamenii care fac la noi lustraţia. Dacă nu mai ştiu cum să mă lovească, atunci inventează tot felul de poveşti despre tata care a fost spion.
A.G.: Ce-ar trebui să facem cu documentele Securităţii? Sînt proaste, sînt făcute de nişte cretini, folosite acum de alţi oa-meni fără minte, aruncate în jocuri politice. Ce trebuie să facem cu astfel de documente?
A.M.: Conform normelor europene, care funcţionează peste tot, cred că ar trebui închise pentru 30 de ani. Peste 30 de ani, o să fie o altă perspectivă, însă nici atunci nu trebuie crezut ce-a scris acolo Securitatea, din mai multe raţiuni. În primul rînd, cînd un om se uită la lume prin gaura cheii, întotdeauna lumea are forma găurii cheii. KGB, de pildă, are nişte ochelari speciali, iar prin ochelarii ăia vede lumea. Apoi, cei care făceau înregistrările nu înţelegeau tot ce se vorbea. Prin urmare, în momentul în care nu înţelegeau discuţiile, scriau nişte prostii. Chiar dacă erau de bună-credinţă, neînţelegînd discuţiile, notau ce credeau şi ei de cuviinţă. Pe de altă parte, lucrătorul Securităţii era răsplătit pentru munca pe care-o făcea. Dacă reuşea să convingă două persoane să colaboreze, asta era considerată o muncă destul de proastă şi n-ar fi primit nici o gratificaţie. Dacă ar fi convins vreo 20, primea şi concediu, şi primă, şi altele. Atunci, scria toate numele pe care le auzea şi spunea că sînt colaboratori. Să zicem că pe vremea aceea aş fi fost fizician şi aş fi vrut să plec în străinătate, atunci eu puteam să intru în jocul Securităţii, aş fi putut spune că da, o să colaborez, iar Securitatea mi-ar fi spus: „Patria, poporul are nevoie de tine. Uite, avem atîţia duşmani, atîţia spioni. Ce, nu vrei tu să lucrezi pentru patrie?“. Iar eu aş fi spus: „Sigur, vreau să-mi ajut patria“. Fizicianul spune da, o să-mi ajut patria, pleacă la Paris, cu bursă, şi se întoarce. Securitatea îl întreabă cu cine s-a întîlnit, iar el spune că a avut curs cu profesorul cutare, despre fizica nu ştiu care. Deci, lucruri simple, care nu dăunează absolut nimănui. Nu vreau să spun că opţiunea asta era una bună. Eu am urmat principiul „nu colaborez absolut deloc cu Securitatea“. N-am vorbit niciodată cu ei, i-am tratat tot timpul ca pe nişte vite. Dar comparativ cu poziţia adoptată de mine, cei care fac acum lustraţia se temeau ca nişte şobolani, nu făceau nimic. Acum pe ei îi tratez ca pe nişte vite, pentru opţiunea lor de atunci.
D.I.: Ca istoric, cum vedeţi acum perioada comunistă din Polonia?
A.M.: Nu există un singur punct de vedere.
D.I.: Mă interesează al dumneavoastră.
A.M.: Al meu este un punct de vedere extrem de negativ. Cred că bilanţul după perioada comunistă este unul îngrozitor. Problema e următoarea, dacă, de pildă, vrei să-l judeci pe Jaruzelski, comparaţiile n-au nici un sens. Nu poţi să-l compari nici cu Ceauşescu, nici cu Jivkov, nici cu Papa Ioan Paul al II-lea. Consider că polonezii n-au ales comunismul, ci le-a fost impus de sovietici, iar polonezii au trebuit să se adapteze la noua realitate impusă. Eu aparţin unei generaţii care n-a mai trebuit să se adapteze. Dar eu am privilegiul, după cum spunea Helmuth Kohl, că m-am născut mai tîrziu. Eu n-a mai trebuit să mă adaptez. Însă, în anii terorii staliniste, era foarte greu să fii erou şi nu poţi să judeci pe nimeni şi să acuzi că n-a fost atunci erou. În condiţiile unei terori extreme, nu poţi să-i ceri cuiva să se comporte ca într-o situaţie normală.
Passionaria Stoicescu: Dvs. cum consideraţi istoria? Eu n-o văd nici ca literatură, nici ca ştiinţă. Unde aţi încadra-o?
A.M.: Eu cred că e şi una, şi alta. Cred că e literatură, în măsura în care naraţiunea istorică este o creaţie a noastră.
P.S.: Apropo de cronicari, de felul în care au lucrat ei. Credeţi că e nesincer? Iar cronicari există şi azi.
A.M.: Ştiţi povestea lui Procopius din Cezareea, el scria pentru împăratul Bizanţului o istorie oficială, iar în secret, scria propria lui istorie, ceea ce se întîmpla, de fapt, cu adevărat. Desigur, nu e foarte clar dacă în istoria aceea adevărată pe care a scris-o pentru el a scris întreg adevărul despre propria persoană. De aceea, pot spune că istoria este în acelaşi timp ştiinţă şi literatură. În primul an de studii la istorie înveţi ce înseamnă documentul şi ce înseamnă interpretarea lui, pentru cine a fost elaborat documentul, care a fost intenţia celui care a scris documentul, ce se aşteaptă de la receptor, care este limbajul obligatoriu al documentului. Problema cu documentele din arhiva Securităţii este că Securitatea nu nota ce-a spus omul respectiv, ci îmbrăca vorbele lui în propriul limbaj. Cu siguranţă ştiţi că, în anii stalinişti, acuzaţii mărturiseau că sînt spioni în Venezuela, Guatemala sau cine ştie pe unde. Deci, avem documentul, e semnat, chiar dacă omul spunea nişte minciuni.
P.S.: Dacă eu nu sînt istoric şi nu pot ajunge la acele documente, dar văd totuşi nişte oameni care au parvenit şi-au ajuns în vîrf? Vorbesc despre oameni care au ajuns la conducere, care se bat, care deţin puterea.
A.M.: Trebuie să-i verificaţi prin lucrurile pe care le fac. Dacă sînt la putere, cu siguranţă conduc într-un anumit fel, conduc bine sau rău.
D.I.: Conduc prost, dar n-avem nici un instrument împotriva lor.
A.M.: Dar există un instrument, în momentul în care guvernează prost, nu-i mai votaţi. Numai nu folosiţi documentele de la Securitate.
D.I.: În momentul în care eu nu-i votez, dar există o majoritate care le dă votul, iar ei ajung la guvernare şi guvernează în continuare prost, nu ai nici o posibilitate de reacţie.
A.M.: Dar dacă oamenii îl plac pe un anumit ministru, ei au să-l placă în continuare chiar dacă găsiţi un document despre el în arhiva Securităţii. Un mare susţinător al lustraţiei a fost Jaroslaw Kaczynski, iar el ne-a explicat că documentele acestea sînt adevărate, sînt originale. Atunci, cineva i-a verificat lui dosarul. Şi s-a dovedit că există un document semnat de el, o declaraţie de loialitate dată de el după introducerea legii marţiale, pe 14 decembrie, iar el a spus că documentul este fals şi a dovedit că este fals. Atunci, concluzia este că, în toată Polonia, sutele de mii de dosare sînt adevărate, numai dosarul lui a fost falsificat, nu?
A.G.: Dar pînă la urmă despre ce este vorba? E cumva lipsă de imaginaţie a clasei politice care a inventat această jucărie, dosarele de la Securitate, cu care se duelează de 19 ani, sau este o lipsă de discernămînt, de pregătire a istoricilor care utilizează documentele?
A.M.: Nu există un răspuns unic, pentru că diferite persoane au diferite interese. Sînt persoane care cred că prin aceste dosare se dezvăluie adevărul despre trecut. Am scris un memoriu în care am cerut ca toate documentele acelui Institut al Memoriei Naţionale să fie puse pe Internet, dar mi s-a spus că nu se poate, că nu e vorba să prinzi iepurele, ci să-l tot alergi.
D.I.: Şi-atunci, să renunţăm la ideea de-a afla adevărul despre ceea ce s-a întîmplat? N-o să avem o perspectivă istorică falsă?
A.M.: Nu, nu trebuie să renunţaţi.
D.I.: Dar cum?
A.M.: Trebuie doar să înţelegeţi ce înseamnă un document de acest tip. Asta ar însemna să scrii istoria rezistenţei poloneze antihitleriste pe baza arhivei Gestapoului, ceea ce este un nonsens. Documentele sînt interesante în ce priveşte Gestapoul.
Cristina Maria Sârbu: Ce părere aveţi despre volumele de amintiri, despre memorialistică?
A.M.: Le citesc întotdeauna cu mare interes, dar le citesc ca istoric şi nu cred tot ce se scrie acolo. Mi-am adus de curînd de la Moscova memoriile lui Hrusciov. Sînt foarte interesante, dar nu le-aş da întru totul crezare.
C. M. S.: O să vă scrieţi memoriile?
A.M.: Nu, eu nu. E un lucru foarte personal. În plus, cred că fiecare persoană are un fel de disonanţă a cunoaşterii, e tentată să înfrumuseţeze realitatea. E vorba de realitatea proprie, realitatea care priveşte propria persoană. E normal ca omul să gîndească de bine despre sine, pozitiv. Cîteodată, discutînd despre o situaţie care a avut loc cu 20 de ani în urmă, spun că a fost aşa şi aşa. De bună-credinţă. Iar cineva îmi aminteşte că spuneam cu totul şi cu totul altceva. Memoria sintetizează. De pildă, îmi aduc aminte că eram un mare susţinător al colaborării disidenţilor din Polonia şi Cehoslovacia. Am participat la numeroase întîlniri, m-am întîlnit cu Havel, iar despre această colaborare a apărut o carte. Iar acolo citesc că în 1988 a fost înfiinţată o comisie formată din polonezi şi cehoslovaci, care şi-au dat numele şi au semnat documentul de înfiinţare. Şi mai scria că Michnik a refuzat să semneze, pentru că era de părere că trebuie să se colaboreze altfel. Eu nu-mi aduc aminte de lucrul ăsta. În 1988, în Rusia exista deja Perestroika, şi îmi aduc aminte că am considerat atunci că semnarea cu numele într-o instituţie care să adune polonezi şi cehoslovaci nu era o idee bună. Pe atunci, credeam că trebuia să schimbăm formula, pentru că se schimbase gîndirea de la Moscova. Nu ştiu dacă aveam sau n-aveam dreptate, dar nu mi-am adus aminte de lucrul ăsta. Era o instituţie simbolică, iar în acel moment am considerat că nu era nevoie de acel simbol, aşa că memoria mea a eliminat pur şi simplu acest amănunt. Deci, cum să-mi scriu memoriile? Pe asta am uitat-o, pe asta n-o mai trec. Şi pe urmă o să se spună: „Uite, dacă era ceva rău despre el, n-a scris“.
*
Cînd am plecat de la întîlnirea cu Adam Michnik se lăsase deja seara, iar în mintea mea erau o groază de întrebări care rămăseseră nepuse. În plus, mă gîndeam că l-am cam hărţuit cu legea lustraţiei, cu întrebări de genul „Dar atunci, ce-i de făcut? “, „Cum trebuie făcut?“. Pe de o parte, aveam încredere în acel bun-simţ care-ţi spune să te fereşti de manipulări, să nu ai încredere în Securitate, dar pe de altă parte, eram cam descumpănită. Dacă am fi avut acces de la bun început la dosare, poate lucrurile ar fi stat altfel. Dar oare, sistemul pervers şi încîlcit de notare n-ar fi pervertit informaţiile? Oricum, se pare că trăim în continuare în umbra Securităţii, a jocurilor sale. Mă gîndeam cu tristeţe că multă vreme ne-am amăgit că am putea afla adevărul cercetînd aceste dosare. Remarcasem de mult că dosarele sînt scoase numai la momentul oportun, că dosariada a urmat mineriadei, dar probabil n-am vrut să accept. Mă întrebam ce alte surse, surse credibile, ar putea fi folosite. Poate mărturiile oamenilor, dar şi ele pot fi corupte de tot felul de slăbiciuni omeneşti. Cum nu găseam nici un răspuns, mi-am dat temă pentru acasă. Dar nu cred că e o temă care are rezolvare. Din fericire, bancurile Passionariei Stoicescu şi un păhărel de vodcă Zubrowka mi-au mai ridicat puţin moralul.
Miercuri, pe 10 decembrie, ne-am întîlnit cu Joanna Nawrocka, de la Institutul de Teatru, plasat cochet într-un parc, cu o cafenea la parter. Este vorba de o instituţie tînără, care a sărbătorit 5 ani de existenţă. Aici sînt adunate toate documentele legate de teatru, fotografii, programe, tot ce apare pe hîrtie. Institutul dispune de o bază de date (inclusiv o bază multimedia) care cuprinde toate biografiile actorilor, regizorilor, repertoriul teatral, informaţii despre scenografie. A fost înfiinţat şi un portal www.e-teatr.pl, unde apar toate articolele legate de teatru. Printre obiectivele institutului se numără şi promovarea teatrului, promovare care se face prin întîlniri, ateliere de teatru. Colaborează cu regizori care au spectacole cunoscute, au, de asemeni, activităţi în domeniul educaţiei şi pedagogiei. De exemplu, organizează ateliere pentru pedagogii de teatru, pe care încearcă să-i atragă spre teatrul-eveniment. Organizează Întîlnirile de Teatru de la Varşovia, un festival anual, la care sînt invitate spectacole din toată Polonia. Institutul promovează forme noi de teatru, chiar dacă uneori se dovedesc a fi controversate, precum montarea cu Nunta lui Wyspianski într-o toaletă. O noutate: spectacole de televiziune care sînt puse apoi pe Internet. O parte dintre ele au subtitrare în engleză.
Plimbîndu-ne prin oraş, mă gîndeam cît de simplu şi de firesc i se păreau doamnei Joanna Nawrocka toate aceste lucruri care la noi nici măcar nu există. Mă gîndeam că reuşesc atît de simplu şi de frumos să păstreze memoria a ceea ce s-a întîmplat, dar şi interesul pentru formele noi de artă.
Cu Alicja Wancerz-Gluza la Fundaţia Karta
Ziua avea să se încheie cu descoperirea fundaţiei Karta. Şi a fost într-adevăr o descoperire. La sediul fundaţiei ne-a întîmpinat doamna Alicja Wancerz-Gluza, cofondator al revistei samizdat Karta (ianuarie 1982) şi al Fundaţiei Karta. Cît am băut o cafea şi s-au făcut prezentările, ne-am uitat la rafturile cu publicaţii, la fotografiile de pe pereţi, care-ţi atrăgeau atenţia de cum intrai. Erau fotografii făcute de Tomasz Kizny în nord-estul Siberiei, în lagărul de la Kolyma. Am aflat de la doamna Alicja Wancerz-Gluza că Fundaţia Karta a finanţat călătoria fotografului la Kolyma. Gazeta Wyborcza a contribuit şi ea cu o parte din bani. Fotograful a ajuns acolo cu spărgătorul de gheaţă, apoi a închiriat un elicopter, pe bani grei, pînă la Kolyma. Asta se întîmpla în 1993, în timpul lui Elţîn. Karta este o fundaţie independentă, nonguvernamentală, care strînge documente şi se ocupă de promovarea istoriei recente în Polonia, precum şi în Europa Centrală şi de Est. Şi-a început activitatea în 1982, în ilegalitate, cu revista Karta. Desfăşoară o amplă activitate de documentare, adunînd în arhivele sale documente originale, jurnale, memorii, scrisori. Interesul se îndreaptă spre istoria recentă, trăită pe viu de oameni care au fost martori la evenimente, astfel încît trecutul să fie cît mai aproape de noi, cît mai tangibil. Aici au fost publicate cărţi despre evreii din Polonia, despre Legea marţială, din 13 decembrie 1981, un dicţionar al opoziţiei poloneze (1951-1989), un indice cu numele celor deportaţi în lagărele din URSS, un dicţionar al disidenţilor, unde figurează şi români. Doamna Alicja Wancerz-Gluza ne-a rugat s-o însoţim, să ne arate arhiva şi să ne spună istoria Kartei. Vorbea cu atîta pasiune şi simplitate, încît o să-i dau ei cuvîntul în rîndurile de mai jos.
*
„Primul număr din Karta era scris la maşină, pe o foaie foarte subţire. Se scria cu calc, se puteau face şapte numere dintr-odată şi se dădeau mai departe, iar persoanele care primeau aceste foi le copiau, la rîndul lor, şi le dădeau mai departe, aşa că nu ştim care a fost tirajul acestei publicaţii, întrucît nu ştim cîţi oameni au copiat. Astăzi primim din toată Polonia astfel de exemplare originale. Probabil că tirajul a fost mare, pentru că au copiat mulţi. Aşa au arătat primele numere, apoi tehnica s-a dezvoltat. Am început să le scoatem pe tiparniţă cu matriţă. Făceam asta noaptea, împreună cu soţul meu. Pe atunci era logodnicul meu şi tratam totul de parcă ar fi fost o întîlnire amoroasă. Tipăream şi eram foarte îndrăgostiţi. Era foarte plăcut. Tehnica s-a dezvoltat apoi şi mai tare. Am făcut rost de un aparat care multiplica. L-am primit de undeva din Vest. Aşa că puteam face reviste de cîteva pagini. Într-o singură noapte puteam să tipărim 500 sau chiar 1.000 de exemplare. Ca să mă laud puţin, într-unul dintre primele numere ale Kartei a apărut un articol al meu care a făcut carieră mondială, a fost citit la Europa Liberă. Era un articol despre frică, scris cu mare sinceritate. Spuneam că tuturor ne este frică, că sîntem în pericol de a fi arestaţi, de a fi turnaţi, dar că eram de partea care trebuie şi între prieteni. Şi alţii pot fi arestaţi, pot ajunge în închisoare, dar ei sînt singuri şi le e frică de singurătate, în timp ce noi sîntem împreună. Era un articol simplu şi sincer, dar probabil că am scris acolo lucruri pe care le gîndeau foarte mulţi, pentru că articolul a devenit foarte popular. «E timpul să alegem: pentru sau împotrivă. A treia soluţie nu există. Polonia Populară ne-a impus de la bun început alternative simple: să fim cu ea sau împotriva ei. Toţi au fost astăzi siliţi să aleagă. Puciul militar nu ne-a lăsat confortul de-a fi indecişi. Nimeni nu poate să-şi păstreze azilul său personal. Fiecare trebuie să-şi aleagă soarta, de urmăritor, de victimă sau de opozant.» Trebuia să faci ceva, să alegi de care parte eşti. Revista scoasă în clandestinitate a devenit apoi o publicaţie tipărită, evident, clandestin, în pivniţe şi subsoluri. Cel mai greu era să obţinem hîrtie şi culori. Pe 31 august 1982 a fost aniversarea a 2 ani de la înfiinţarea «Solidarităţii», iar în Polonia se pregăteau proteste ample împotriva legii marţiale. Cu toţii şi-au închipuit că va fi o revoluţie, iar noi eram pregătiţi pentru asta. Chiar autorităţile au lansat zvonul că «Solidaritatea» se înarmează. Arătau arme pe care le-au găsit. Era o asemenea atmosferă, încît ne-am închipuit că toată lumea o să iasă în stradă. În ultimele numere din acele zile, în numărul 19, am scris un text foarte radical, care anunţa un asemenea eveniment. În ilegalitate, am făcut şcoala de asistenţi sanitari (trebuia să fim pregătiţi, ne aşteptam la victime). Pe 31 august mi-am luat o geantă plină cu tot felul de lucruri medicale.
Îmi amintesc că am trecut pe lîngă o biserică. Nu eram o persoană foarte religioasă, renunţasem de ceva vreme la asta, dar am intrat în biserică, am îngenuncheat şi m-am rugat la Dumnezeu să nu se întîmple nimic. Am spus asta cumva împotriva mea, pentru că ştiam că trebuie să se întîmple. Pe de altă parte, ne temeam foarte mult că vor fi victime. A ieşit o mulţime de oameni pe stradă, dar nu atît de mulţi pe cît ne-am închipuit. Miliţie, armată. Varşovia era militarizată. Eram înconjuraţi de detaşamente militare. Noi mergeam pe stradă şi strigam spre ferestrele caselor să iasă toată lumea în stradă, să ni se alăture. Strigam tot timpul: «Haideţi cu noi, veniţi cu noi». Însă miliţia a început atacul, a lansat gaze lacrimogene şi, din nefericire, i-a împrăştiat pe demonstranţi, iar mulţi au fost arestaţi. Ne-am dat seama atunci că ne înşelăm în privinţa atitudinii societăţii. Noi am crezut c-or să vină toţi, dar oamenii n-au ieşit în stradă. În momentul acela, ne-am hotărît să schimbăm revista, jigniţi de atitudinea societăţii civile. Ne-am dat seama că trebuie să căutăm o altă cale şi că lupta împotriva comunismului o să fie mai lungă decît am crezut. Prin urmare, am scos o publicaţie. În primul număr mare al Kartei, am scris că revista nu vrea să fie o publicaţie politică, ci o publicaţie care să demonstreze că oamenii vor să trăiască liber, că oamenii activi reuşesc să-şi păstreze libertatea în lumea dictaturii. Am vrut să arătăm că există asemenea oameni nu numai în Polonia, ci în întreaga lume (am prezentat oameni din Cuba, am descris fenomenul Piteşti). A fost prima publicaţie pe acest subiect în Polonia. Cînd am fost prima oară în România, m-am dus la Sighet, am vorbit cu oameni care de la mine au aflat pentru prima oară ce înseamnă Piteşti. A fost greu să publicăm, am lucrat foarte mult. S-a întîmplat să apară numai un număr pe an. În acelaşi timp, ne ocupam şi de difuzarea clandestină a presei. Avem un catalog unde sînt înscrise toate publicaţiile. Sînt cîteva mii. Cuvîntul liber i-a permis «Solidarităţii» să supravieţuiască. Au existat ziare independente şi în anii ’70, dar curentul ăsta a devenit mai puternic de la instaurarea Legii marţiale, din 13 decembrie 1981, pînă în 1989, la alegerile libere. În primele zile ale lui 1990, am ieşit şi noi din ilegalitate. Karta este acum o publicaţie istorică (8.000 de exemplare), numai că noi nu scriem monografii istorice şi nici ştiinţifice. Vrem să arătăm istoria din perspectiva omului obişnuit, prin documente şi fotografii. Istoria secolului al XX-lea, polonezii şi vecinii lor, o parte a istoriei care este necunoscută.
Avem o arhivă fotografică, peste 170.000 de fotografii, dintre care 15.000 sînt puse pe suport digital şi se regăsesc pe Internet. Publicăm şi albume istorice. De pildă, despre Legea marţială (text, plus fotografii). Nu e vorba de un text de sinteză, ci de surse prime de informaţie. Se spune deja că există o metodă Karta, cu textul original, document şi fotografii. În momentul de faţă, Karta înseamnă arhivele, documente, relatări din Est, arhiva opoziţiei, cărţi samizdat publicate (foştii opozanţi ne dau documente pe care le obţin de la Securitate, de exemplu, Jacek Kuron ne-a dat tot dosarul lui de la Securitate, împreună cu cele 600 de scrisori de dragoste de la soţia sa, scrisori minunate, după care s-a făcut un film). Adam Michnik ne-a dat toate documentele. Sînt altfel de dosare decît cele de la Securitate, sînt documente ale oamenilor care au acţionat în ilegalitate. Arhiva noastră fotografică e folosită de jurnalişti. Gazeta Wyborcza ne cere mereu fotografii. Primim colecţii particulare, donaţii de documente, de fotografii. Avem timbre din ilegalitate, tipărite în clandestinitate, cu Lech Walesa, cărţi poştale tipărite tot în clandestinitate. Se trimiteau prin poştă, iar dacă poşta nu observa, ajungeau la destinaţie. Invitaţii la concerte, spectacole de teatru, evenimente culturale clandestine. Circulau chiar bancnote cu ştampile «Polonia va învinge», iar cînd oamenii primeau rest, la magazin, o astfel de bancnotă, erau foarte fericiţi.
Fundaţia are 35 de angajaţi permanenţi. Mai există încă 15, cu contract permanent. În 2005, am mai fondat o instituţie la Varşovia, pentru că am constatat că avem prea puţin spaţiu pentru a menţine contactul cu publicul. Ne trebuia un loc pentru expoziţii. Într-o clădire pe care am obţinut-o de la primărie, am făcut o expoziţie foarte mare: Feţele totalitarismului, iar după cîteva luni, am transformat clădirea într-o instituţie de cultură locală: Casa Întîlnirilor cu Istoria, în oraşul vechi, lîngă hotelul Bristol. Un spaţiu imens, unde se pot face lansări de carte, proiecţii de filme, expoziţii, întîlniri. Am obţinut şi piaţeta din faţa clădirii, unde facem expoziţii în aer liber. În această instituţie, finanţată de primărie, lucrează încă 50 de persoane. Însă, în statutul ei, scrie că totul se bazează pe materialele şi arhivele Kartei. Interesul pentru istoria comunismului este tot mai mare. La Casa Întîlnirilor cu Istoria vin atîţia oameni, încît nici nu încap. Vin cu o oră înainte, ca să prindă loc.
Obţinem bani pentru fiecare proiect, pentru fiecare carte, solicităm bani din diferite locuri. De 12 ani, organizez un concurs pentru tineri. Dăm premii, organizăm o gală. Pentru toate astea trebuie să am 50.000 de euro şi trebuie să obţin singură banii ăştia, aşa că fac proiecte. Salariile noastre vin din diferite proiecte. Avem un portal de istorie, pentru tineri, iar în momentul de faţă am bani să-l susţin timp de trei ani. Nu fac decît să scriu proiecte, să elaborez programe, pentru a obţine bani. Acest portal este finanţat de o fundaţie germană, ceea ce e scandalos. Cum adică, în Polonia nu pot să găsesc bani pentru aşa ceva? Asta e realitatea, dar sînt independentă.
Avem şi un concurs pentru tineri, care presupune realizarea unui proiect de cercetare. Tinerii trebuie să-şi găsească materiale, documente, relatări ale martorilor, după care, să pregătească o lucrare pe tema dată. Am primit 6.600 de lucrări. Lucrările din concurs sînt foarte diferite, uneori foarte voluminoase. Una dintre lucrări, care a obţinut Premiul II, cuprinde 50 de relatări ale martorilor din teritoriile vestice ale Poloniei, care fuseseră cîndva ale Germaniei. Bunicii le-au povestit nepoţilor cum au ocupat ei casele nemţilor care au fost nevoiţi să plece din Polonia. A fost o mişcare de revigorare a memoriei. Cel de-al doilea concurs a avut ca temă «Cetăţeanul şi autorităţile», anii 1956-1989. Premiul I a fost obţinut de patru elevi de liceu care s-au ocupat de un preot ucis în 1976, spînzurat de necunoscuţi, dar de fapt de Securitate, pentru că a colaborat cu Comitetul Apărării Muncitorilor. Băieţii au început să facă o anchetă istorică, cu toate documentele posibile, inclusiv interviuri cu martorii. Au ajuns şi la un securist, au discutat cu el. Acesta era foarte cinic, încerca să se fofileze. La un moment dat, l-au încolţit aşa de tare cu întrebările, încît le-a spus cine l-a ucis pe preot. Prin urmare, avem aici ancheta crimei din 1976. Asta se întîmpla în 1998, iar ancheta a fost redeschisă. De curînd am vorbit cu ei, cineva a vrut să facă un film despre toată povestea asta. I-am întrebat cum de s-au apucat de o treabă atît de dificilă la 16 ani. Mi-au răspuns că au aflat de concurs, că au aflat că are premii în bani, şi atunci şi-au spus că vor lua premiul I. Au mers cu consecvenţă spre premiul I. Elevii care participă la concurs au diferite motivaţii, printre care şi cea financiară. La început, pentru că apoi încep să trăiască aşa de tare ceea ce fac, încît concursul ajunge să le schimbe viaţa. Cei mai în vîrstă laureaţi ai noştri au acum 28 de ani şi sînt fie jurnalişti, fie istorici. Concursul nostru este unul dintre fondatorii Eurostory (European History). În această reţea sînt peste 20 de ţări (printre care şi România; profesorul Bogdan Murgescu organizează concursuri similare cu al nostru). E o artă să obţii bani pentru astfel de concursuri. Cele 6.600 de lucrări sînt folosite de jurnalişti ca sursă de informaţie, pentru că există documente originale, la care istoricii profesionişti n-au ajuns. În schimb, ajung tinerii.
Avem o arhivă de amintiri din Est, din colecţii de familie. Fiecare dosar este o parte din arhiva răsăriteană. Le avem şi pe suport electronic. 1.248 de relatări înregistrate, 3.283 de amintiri, mărturii, 563 de colecţii particulare. Arhiva opoziţiei cuprinde 4.955 de titluri de cărţi în samizdat, 3.083 de titluri de reviste ş.a. Publicăm cărţi, albume, facem expoziţii, proiecte internaţionale. Lucrăm la crearea unui portal imens despre secolul al XX-lea.
Şi ca să vă dau un exemplu despre cît de puternică poate fi o organizaţie nonguvernamentală, am să vă povestesc ceva. Acum vreo 10 ani, eram în legătură cu reprezentanţi ai Pentagonului, care au venit în Polonia, pentru ca autorităţile poloneze să-i ajute să găsească documente referitoare la soldaţii americani daţi dispăruţi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Statul polonez le-a spus că n-are nici un document, nici o pistă, nimic. Întîmplător, am luat legătura cu ei. Ştiau că unii dintre soldaţi au pierit în URSS, au fost luaţi prizonieri acolo şi, fiind consideraţi spioni, au ajuns în lagăre de concentrare. Cum aflaseră că avem o mare arhivă, m-au întrebat dacă nu putem da de urma acestor oameni. Eu le-am zis că o să încerc, asta şi pentru că noi deţinem mii de relatări de la persoanele care au trecut prin lagăre. Am început de aici. De 10 ani avem acest proiect, cu rezultate extraordinare. Am găsit foarte multe urme despre aceşti soldaţi, nu numai în Polonia, ci în întreaga Europă, inclusiv în Rusia. Metodele au fost foarte simple. Am trimis liste la toate parohiile din Polonia, la preoţi, cu rugămintea de a ne spune dacă nu există vreun mormînt, vreo groapă comună, ceva unde să scrie că au murit soldaţi americani. La rîndul lor, preoţii şi-au întrebat din amvon enoriaşii dacă ştiu sau dacă au auzit ceva. Timp de 10 ani, proiectul s-a transformat singur într-o istorie. Americanii au venit la exhumări, dar nu ne-au dat lista de nume, nu cumva cineva să inventeze că s-a întîlnit cu un american. Facem invers: noi găsim ceva, iar ei vin apoi şi verifică. Ne informează dacă se potriveşte cu persoana respectivă, dar nu ne spun nici atunci numele, doar ne confirmă. Faptul că finanţează de 10 ani proiectul înseamnă că funcţionează. Apoi, am găsit informaţii şi în arhivele statului, deşi statul a zis de la început că nu-i nimic acolo.“
*
În timp ce ne întorceam în încăperea de la etaj, cumva năucită de tot ce aflasem, am întrebat-o dacă nu i-a fost frică.
*
„M-am temut pentru soţul meu, cînd a fost arestat, la o lună după căsătoria noastră. Ne-am spus că n-o să facem copii, că noi lucrăm conspirativ şi n-avem timp de aşa ceva. După o săptămînă mi-am dat seama că sînt însărcinată. Toată perioada cît eu am fost gravidă, soţul meu a stat în închisoare. Unii spuneau că special s-a lăsat arestat, ca să nu-mi cumpere castraveţi muraţi dacă mi-ar fi fost cumva poftă. Pe atunci stăteam în chirie şi le-am ascuns proprietarilor că soţul fusese arestat, întrucît mi-a fost teamă că mă dau afară din casă. Mi-a fost foarte frică pentru soţul meu, pentru că deţinuţii politici erau supuşi la umilinţe groaznice. Într-o celulă de două persoane, erau opt deţinuţi: şapte criminali, iar el, singurul deţinut politic. Soţul meu e un intelectual foarte delicat, cu o constituţie foarte delicată, dar s-a descurcat bine. Iar cei şapte răufăcători au fost aşa emoţionaţi de soarta mea, încît îmi trimiteau scrisori de încurajare. Am scos o carte cu scrisorile pe care mi le-a trimis soţul meu din închisoare. Nu putea trimite decît o singură scrisoare pe săptămînă, aşa că scria şapte scrisori şi le trimitea pe toate odată. Cum erau cenzurate, a rescris acele părţi cînd a ieşit din închisoare. Eu am născut peste termen, parcă l-am aşteptat pe el. Am născut chiar cînd a ieşit din închisoare.“
*
Cînd am plecat de la Fundaţia Karta, cu volumul-document-album 13, Legea marţială în braţe, îmi sărise cu totul oboseala de peste zi. Mergeam pe stradă şi discutam despre tot ceea ce văzusem şi auzisem. Eu, cel puţin, mă simţeam copleşită de pasiunea acestei femei, precum şi de seriozitatea şi pragmatismul care veneau să susţină atîtea proiecte importante. Mă gîndeam cît de adevărat este că omul sfinţeşte locul. Responsabilitatea, felul în care oamenii de la Karta au înţeles ca sînt parte dintr-un tot şi că nu pot sta cu mîinile în sîn, felul în care şi-au refuzat azilul interior şi s-au implicat în lupta împotriva comunismului, consecvenţa şi dăruirea depuse pentru a păstra memoria recentă, toate astea mi se păreau demne de admiraţie, o admiraţie spontană, necondiţionată. La fel şi interesul oamenilor pentru istorie. Mulţimile care veneau la proiecţiile şi expoziţiile de la Casa Întîlnirilor cu Istoria m-au făcut să mă gîndesc totuşi cu tristeţe la cît de pustie era sala de expoziţii a sectorului 2, în momentul cînd am văzut expoziţia de la Sighet. Nu mă puteam împiedica să nu fac comparaţii şi să nu mă întreb de ce nu există şi la noi o fundaţie similară, cu o asemenea arhivă, de ce interesul pentru istorie e atît de scăzut. Poate că o arhivă paralelă, cu memorii, jurnale, amintiri, documente originale de la particulari, nu de la Securitate, ar reuşi întrucîtva, nu să facă neapărat lumină în trecutul nostru recent, atît de tulbure, dar măcar să dea o imagine a ceea ce am trăit în perioada comunistă. Răspunsul pe care mi l-am dat mi s-a părut şi mai trist: pentru că sînt puţini oameni în stare de o asemenea dăruire, pentru că oamenii îşi văd doar de interesele lor personale. Mie să-mi fie bine, în rest... Pentru că nu există muncă de echipă, ci numai goana după vizibilitatea proprie. Nu căpătasem un complex de inferioritate, dar mă alesesem cu dorinţa, poate utopică, de a vedea aşa ceva şi la noi. Apoi, m-am gîndit că totuşi există Fundaţia Academia Civică şi Memorialul de la Sighet, că sînt totuşi oameni care încearcă să facă ceva pentru recuperarea trecutului nostru. Ar trebui doar susţinuţi.
Cracovia
Joi dimineaţă, am luat trenul spre Cracovia. Era o zi însorită, trenul rapid era chiar rapid, iar vremea a trecut repede cu uitatul pe geam şi sporovăitul. După-amiaza ne-am plimbat pe străzile Cracoviei, apoi am mers să ne întîlnim cu doamna Lucja Piekarska, la Institutul Cultural Malopolskie. Este vorba de o instituţie regională (ţine de voievodatul Malopolska), creată în 2002 din dorinţa de a oferi tuturor posibilitatea de a participa la viaţa culturală. „Cultura e precum oxigenul, ea este pentru toţi, nu e un bun de lux“ – aceasta este deviza institutului. De aceea, misiunea principală a celor de aici este educaţia prin şi pentru cultură. Deşi este o instituţie guvernamentală, reprezentînd autorităţile locale şi deşi urmează o strategie stabilită de conducerea regiunii, institutul dispune de autonomie în privinţa elaborării programelor, a alegerii temelor şi a activităţilor culturale. Elaborează programe de scurtă şi lungă durată, însă rolul său este mai degrabă unul de coordonare. „Nu vrem să pară că ne ducem noi de la sat la oraş şi-i obligăm să facă ceva“, ne-a spus doamna Lucja Piekarska. De exemplu, Institutul are programe de training pentru profesori, care, la rîndul lor, lucrează cu elevii. Unul dintre programe se adresează instructorilor de teatru, absolvenţi de teatrologie care devin regizori pentru teatrul de amatori şi lucrează timp de un an cu o trupă de amatori, învăţîndu-i dicţia şi mişcarea scenică. Astfel, teatrele de amatori au şansa de a se specializa şi de a se perfecţiona. În repertoriul lor intră spectacole tradiţionale, precum cele de Crăciun, la care poate participa toată familia, dar şi piese din teatrul contemporan. Există şi teatrul de umbre, teatrul de păpuşi. Cum e imposibil să lucreze cu toate trupele de amatori, lucrează doar cu 5-6, de celelalte se ocupă instructorii de teatru. La sfîrşitul fiecărui an, are loc un festival cu montările respective.
În cadrul unui alt program, „Comorile Malopolskăi“, profesorii şi elevii creează obiecte de artă legate de patrimoniul cultural. Profesorii sînt invitaţi la ateliere de lucru informative. Fiecare şcoală trimite, pentru documentare şi instruire, două persoane (un artist plastic şi un profesor de fizică, de exemplu), după care, împreună cu elevii, creează diferite obiecte de artă: o pictură pe o fereastră veche, cu peisajele din regiunea respectivă, o cutie cu flori. E un mod de a atrage atenţia asupra faptului că au început să dispară grădinile din jurul caselor, pentru că mai toată lumea are gazon. După ce au vorbit cu grădinarii, cu oamenii din localitate, îndrumătorii proiectului au ales mai multe feluri de flori şi le-au făcut din hîrtie.
„Autoportret“ este un program care-şi propune să prezinte spaţiul public, spaţiul comun din diferite perspective. Spaţiul public nu-i priveşte doar pe arhitecţi, ci pe toată lumea. Au ateliere destinate profesorilor, urmate de dezbateri la care participă arhitecţi, urbanişti şi cetăţeni. După fiecare dezbatere este elaborat un raport prezentat autorităţilor atunci cînd întocmesc planurile locale. Ideea este să-i responsabilizezi pe oameni, să simtă că fac parte din ceva, lucru mai greu după atîta socialism realist. De exemplu, au încercat să integreze, să facă să reintre în circuitul Cracoviei un cartier socialist cu o faimă proastă. N-au vrut să-l marginalizeze.
Doamna Lucja Piekarska s-a dus apoi să-şi ia copilul de la şcoală, iar noi am ieşit să fumăm o ţigară pînă la întîlnirea cu româniştii de la Univestitatea Jagellonă, cu doamna Joanna Porawska, lector de română la catedra de limbi romanice, cu doamna Gabriela Gavril Antonesei, lector de română la Cracovia, cu traducătoarea Joanna Kornas-Warwas şi cu studenţii de la secţia de română şi de la lectoratul de limba română. La secţia de limba română se dă admitere o dată la 2-3 ani, în funcţie de priorităţi. În acest moment, studenţii secţiei de română tocmai au absolvit. Cursurile de la lectorat sînt deschise şi pentru studenţii de la alte facultăţi (35-40 de studenţi). Cît priveşte interesul pentru limba română, el este cît se poate de firesc. Dacă studiază o limbă romanică, franceză, italiană sau latină, doresc să cunoască încă o limbă romanică. Pentru alţii, e ceva practic, mai ales dacă studiază la Facultatea de Relaţii Internaţionale. Cum nu sînt întotdeauna oportunităţi de lucru, cei mai mulţi lucrează în domeniul traducerilor. Cei mai buni se orienteză spre traducerile literare. Doamna Joanna Kornas-Warwas a tradus Travesti de Mircea Cărtărescu, antologia de teatru cu tineri autori dramatici (Saviana Stănescu, Alina Nelega, Mihai Ignat, Nicoleta Esinencu şi Ştefan Peca), iar, în prezent, lucrează la traducerea romanului Sînt o babă comunistă de Dan Lungu. Am discutat despre dificultăţile de traducere a unui text literar, mai ales a limbajului cotidian, a înjurăturilor. Se pare că sfera semantică a înjurăturilor este diferită, aşa că textul lui Peca Ştefan i-a cam dat de furcă. Am stat de vorbă cu studenţii, care vorbeau fluent româneşte. Citesc selectiv presa românească, ascultă posturile de radio pe Internet, intră pe bloguri literare, călătoresc în România. Cunosc bine literatura română, fac 5 ani de Istoria literaturii române, iar una dintre absolvente şi-a făcut lucrarea de licenţă pe mărturii carcerale. Pe scurt, am trecut de la mirare la admiraţie.
Seara am încheiat-o în cartierul vechi, evreiesc, la restaurantul Klezmer Hois, ascultînd un concert de muzică Klezmer şi degustînd o felie de tort, tot Klezmer, pentru care m-aş întoarce oricînd în Polonia.
Ultima zi ne-a rezervat, printre altele, descoperirea unui institut, care mie, ca scriitor, mi-a stîrnit o admiraţie vecină cu invidia. Se pare că autorităţile poloneze au înţeles că literatura poate fi un bun ambasador şi o tratează ca atare, nu ca pe o Cenuşăreasă sau ca pe a cincea roată la căruţă.
La Institutul Cărţii din Cracovia ne-am întîlnit cu Joanna Czudec şi Ewa Wojciechowska. Institutul a fost înfiinţat în 2004, dar istoria lui începe în 1998, cînd Polonia a fost oaspete de onoare la Tîrgul de Carte de la Frankfurt, mulţumită lui Albrecht Lempp, traducător de literatură polonă în germană, care a fost numit şeful prezentării standului Poloniei la Frankfurt. A fost un succes. Statul polonez a ajuns atunci la concluzia că promovarea Poloniei prin intermediul literaturii este de un mare interes şi a înfiinţat Institutul Cărţii. Bugetul de bază vine de la stat, dar institutul caută să obţină fonduri de la diferite fundaţii, poloneze şi străine. Pentru că centralizarea nu e de dorit, institutul funcţionează la Cracovia. Funcţionează la Cracovia pentru că acolo sînt oamenii care l-au creat.
Institutul Cărţii îşi propune promovarea literaturii în străinătate, organizarea de lecturi în ţară. Au un program de traduceri (700 de traduceri în 40 de ţări). Fiecare editură din lume care vrea să publice o carte îi poate solicita să plătească drepturile de autor. Finanţăm traduceri de 20 de pagini pentru editorii interesaţi, chiar dacă nu au un contract. Se acordă burse traducătorilor de literatură polonă. Anul viitor va avea loc a doua ediţie a Congresului traducătorilor de literatură polonă. Institutul Cărţii oferă un premiu celui mai bun ambasador al cărţii polone în străinătate. Anual este realizat un catalog în engleză cu informaţii despre autori, cu pagini de literatură şi informaţii despre drepturile de autor şi este trimis editurilor din lumea întreagă. Catalogul este realizat de un grup de critici literari, care fac selecţia cărţilor. Sînt prezenţi la diverse tîrguri de carte de la Paris, Londra, Frankfurt, Buenos Aires, Praga. Fac prezentări de carte la Taipei, São Paolo. Au stand comun cu francezii, grecii şi nemţii. Fac parte din reţele literare. Îşi trimit autorii polonezi în turnee în străinătate. Organizează vizite de studiu pentru editorii străini (în jur de 30). Un sejur lucrativ, în care editorii polonezi se întîlnesc cu editorii străini şi pot prezenta doi autori. Au pagină pe Internet: www. bookinstitute.pl, unde apar informaţii despre piaţa publicaţiilor poloneze, informaţii despre diverse programe, printre care şi cel de traduceri. Împreună cu editorii străini, organizează turnee pentru scriitorii polonezi, împărţind organizarea şi costurile. Reportajele poloneze sînt prezentate editorilor în antologii, pentru că reportajul este la cel mai înalt nivel în Polonia. În 2006, au avut un turneu cu reportaje în Germania. În iunie 2009, Polonia este oaspete la Maison de la poésie, la Paris.
Cîndva parte a Institutului Mickiewicz, de care s-a despărţit în 2004, Institutul Cărţii se ocupă şi de promovarea literaturii pentru copii: are stand la Bologna şi colaborează cu asociaţia ilustratorilor, împreună cu care realizează în fiecare an un catalog. Dar beletristica rămîne prioritatea institutului. Se ţine cont de potenţialul şi de creditul pe care literatura polonă îl poate oferi străinilor. Organizează lecturi ale autorilor în toată ţara, ceea ce este dificil. Dacă pentru promovarea în străinătate există instrumente de lucru bine puse la punct, pentru lecturi, mai au încă de lucrat.
Cum oamenii citesc tot mai puţin, au înfiinţat şi alte proiecte, precum cluburile de discuţii despre cărţi (500 la număr, cu pagină de Internet) care funcţionează pe lîngă biblioteci (inclusiv comunale), în mînăstiri şi închisori. În plus, susţin bibliotecile prin cumpărarea de cărţi, prin informaţii permanente despre literatura polonă şi străină. Pe viitor, proiectul „Biblioteca Plus“, în colaborare cu Fundaţia „Bill Gates“, urmăreşte transformarea bibliotecilor în centre moderne de transmitere a informaţiilor, după modelul celor din Suedia şi Norvegia. Vor să pună la punct un sistem de împrumut itinerant, astfel încît să poţi împrumuta, de exemplu, o carte la Upsala şi s-o returnezi în nu ştiu ce sat. Asta presupune informatizarea, legarea într-un sistem unic. De data asta, centralizarea e binevenită. În Germania, există deja acest sistem şi este funcţional, aşa că speră să meargă şi în Polonia.
Am ieşit năucită de la Institutul Cărţii. Seriozitatea, aplicarea, profesionalismul şi munca de echipă mi-au trezit o admiraţie vecină cu invidia. Mi-am dorit să existe şi la noi o astfel de instituţie, cu oameni care ştiu ce vorbesc şi ce vor, pentru care literatura contează. Dar m-am gîndit cu tristeţe că ar ajunge să fie repede parazitată de oameni care nu sînt la locul lor, ci vor numai o sinecură.
Cum a doua zi urma să zburăm spre Varşovia, iar apoi spre Bucureşti, ne-am luat un respiro, ca să ne plimbăm prin oraş. Am intrat în galeriile pline de chihlimbar (e chiar paradisul chihlimbarului, de toate formele, brut sau finisat, auriu sau verde, în toate nuanţele posibile), ne-am învîrtit prin Piaţa Mare, căutînd cadouri de Crăciun, am fost la castelul Wawel, apoi ne-am scos frigul din oase cu un vin fiert, cu măr şi scorţişoară.
În drum spre România, în timp ce o mulţime de imagini mi se perindau prin minte, mi-am spus că trebuie neapărat să mă întorc în Polonia, să văd şi alte oraşe, să cunosc alţi oameni minunaţi, poate să fac un supliment despre fundaţia Karta, să mănînc încă o felie de tort Klezmer, să aflu reţeta raţei umplute cu mere şi să mai beau un păhărel de vodcă Zubrowka, în cinstea Poloniei.
P.S.: Mulţumiri Institutului Polonez din Bucureşti şi Sabrei Daici, care ne-a fost un ghid hotărît şi a tradus fără întrerupere timp de şase zile.
Etichete:
RSS Feed
Newsletters