Autor: 
Categoria: 
Numărul
pe aprilie al revistei Sciences Humaines are un dosar util şi
interesant despre şcoală, „Ecole: guide de survie“/„Şcoala:
ghid de supravieţuire“. După cum arată şi titlul dosarului,
textele adunate şi coordonate de Martine Fournier atacă direct şi
cinstit problema învăţămîntului, a profesorilor, în
speţă – o problemă care se pune astăzi în termeni de
supravieţuire. De la prestigiul inatacabil de altădată,
învăţămîntul a ajuns astăzi în situaţia de a
încerca să reziste contestaţiilor directe din clasă (autorii
dosarului citează filmul premiat recent la Cannes, Entre les murs,
2008, de Laurent Cantet), de a căuta prin diverse tehnici şi
trucuri să păstreze interesul elevilor, puternic atraşi de alte
modele sociale şi culturale în afara şcolii. Martine Fournier
insistă – în şapoul de deschidere a dosarului – pe
pragmatismul de care trebuie să dea dovadă „nou-veniţii“ din
învăţămînt, pe capacitatea de adaptare, aplicarea unor
metode mixte, ce reflectă, în practică, o serie de principii,
şi ele combinate:
„Discuţii, contestaţii, agitaţii, mici acte
de impoliteţe ori mari violenţe... Diagnosticul are meritul de a fi
consensual, elevii s-au schimbat, iar şcoala e în plin proces
de transformare. Modelele tradiţionale de autoritate şi de
transmitere a cunoştinţelor nu mai funcţionează. Cum procedează
profesorii pentru a se adapta la aceste transformări? Panoplia lor
se compune astăzi dintr-un amestec de principii, tactici, strategii
şi trucuri educative, pe care trebuie să le adapteze la
diversitatea de situaţii şi de public. O competenţă care cere o
anumită doză de pragmatism, de care dau dovadă noii veniţi în
învăţămînt“. Dosarul adună laolaltă patru texte
conţinînd observaţii atît în plan teoretic, cît
şi practic: „Autoritatea: unde au dispărut modelele?“ (Martine
Fournier), „Noii profesori vor schimba imaginea şcolii?“
(Maryline Baumard), „Rezultatele educaţiei umaniste“ (Jacques
Lecomte) şi „Mic tratat de manipulare la îndemîna
profesorilor şi a formatorilor“ (Yves Guégan).
Martine
Fournier pune în discuţie conceptul de autoritate în
şcoală, astăzi. Deja anii ’70 au adus lovitura de graţie
figurilor autorităţii, reprezentate de ceea ce se numea în
epocă „cei trei P“ („père, patron, professeur“).
Autoritatea era una dintre valorile tradiţionale care au avut de
suferit în anii de ascensiune a democraţiei, în epoca
lui Mai ’68: „Pentru unii autori, a încerca să conciliezi
autoritatea cu democraţia ar fi ca şi cum ai vrea «să împaci
apa cu focul»“. „Nu mai pot să mă enervez fără să-mi
imaginez că unul dintre elevii mei mă filmează cu telefonul mobil,
ca apoi să mă pună pe blogul lui. Lucrul acesta dăunează
considerabil autenticităţii prestaţiei mele“, declară, cu un
oarecare umor, o tînără profesoară dintr-un „cartier
dificil“. Şi totuşi, conchide Martine Fournier, autoritatea nu
este un concept depăşit, ci doar transformat. Tinerii au nevoie,
pentru a se maturiza – psihologii o atestă –, de modele, de
repere, de figuri ale autorităţii. De altfel, într-un sondaj,
elevii înşişi au mărturisit, în proporţie majoritară,
că e necesară „existenţa autorităţii“. Profesorul de ştiinţe
ale educaţiei, Daniel Fabre (neuropsiholog), realizatorul anchetei,
avansează ideea că autoritatea trebuie „decontaminată“ de
„raportul de forţă“: cu alte cuvinte, e nevoie de o autoritate
„justă, suplă, respectuoasă şi comprehensivă“ în locul
uneia „gratuite, sufocante, abuzive şi despotice“ (Daniel Fabre,
Transformer la violence des élèves, Dunod, 2007).
Principiile de la care se revendică profesorii nu mai sînt
astăzi „principii tari“, prin urmare, autoritatea se compune
acum din ingrediente ale cooperării: respect reciproc, abolirea
ierarhiilor, argumentare, contract, consens. Toate bune şi frumoase
în teorie, dar în practică, profesorii mărturisesc că,
mai ales în cartierele dificile, e greu să aplici astfel de
principii. Moment în care discursul teoretic se întoarce
la experienţa obţinută în practică. Or, pentru tinerii
profesori lipsiţi de experienţă, problema revine întotdeauna
în acelaşi punct: nu îşi pot procura o reţetă pe care
să o urmeze, trebuie să experimenteze pe pielea lor diverse formule
pînă vor ajunge ei înşişi la reţeta proprie: „Avînd
la dispoziţie modelele pedagogice – cum ar fi pedagogiile
alternative astăzi reevaluate sau principiile educaţiei umaniste –,
dar şi cu ajutorul unor trucuri sau tactici învăţate din
experienţă, majoritatea dintre ei îşi constituie un pachet
de practici profesionale, pragmatice, verificate la faţa locului,
încercînd să descopere arcanele unei autorităţi
acceptate“. De altfel, articolul lui Martine Fournier are alături,
în paginile revistei, cîteva astfel de trucuri rezultate
din experienţă, împrumutate de la diverşi
autori-practicieni.
Un
articol care face pandant cu cel de mai sus – în sensul că
răspunde prin practică teoriei – este „Mic tratat de manipulare
la îndemîna profesorilor şi a formatorilor“ (Yves
Guégan). Psiholog şi formator, Yves Guégan e autorul
cărţilor Les Ruses éducatives. 100 stratégies pour
mobiliser les élèves (ESF, 2008) şi L’Usage légitime
du pouvoir dans la classe (Hachette, 2004). Yves Guégan vine
cu propuneri concrete, dezvoltînd patru trucuri („ruses“)
posibile în clasă: metoda stabilirii de la început a
„regulilor de aur“ în grupul de lucru, metoda acordării de
jokeri (dacă un elev are o prestaţie excelentă, primeşte un joker
care îi dă dreptul să nu mai dea un test din an, la libera
lui alegere), trucul profesorului ignorant (a-i pune pe elevi să-ţi
explice), metoda constînd în „a încuraja pentru a
disuada“ (la începutul unui curs, profesorul îi
chestionează pe elevi cu privire la reprezentările lor negative
asupra materiei respective, notează totul la tablă, urmînd
ca, în faţa atîtor observaţii negative, unii dintre ei
să-şi manifeste dezacordul faţă de excesul de negativ, erodînd
rezistenţa grupului, fără ca profesorul să intervină în
acest sens). Cele patru tehnici prezentate sînt ilustrate,
fiecare în parte, cu cîte un caz concret. Yves Guégan
nu evită nici problema „moralităţii“ astuţiilor, ba chiar
aduce în discuţie „fundamentele teoretice ale trucului“:
„Imoral trucul („la ruse“)? Da, cînd este sinonim cu
escrocheria, impostura, perfidia. Nu, cînd e vorba de a
înfrînge abil capriciile unui copil (...). Trucul
prezintă avantajul că dezamorsează situaţiile conflictuale fără
să facă apel la autoritate. El contribuie, de asemenea, la
schimbarea opticii elevilor asupra activităţii şcolare şi la
stimularea motivaţiei lor, inventînd soluţii pedagogice
originale şi neaşteptate“.
În
„Noii profesori vor schimba imaginea şcolii?“, Maryline Baumard
aduce în discuţie iniţiativele tinerilor profesori, proaspăt
ajunşi în învăţămînt, hotărîţi să
renunţe la „sacerdoţiu“ în favoarea metodelor pragmatice,
eficiente, de comunicare cu elevii şi de cîştigare a
interesului lor: ei fac dovadă de îndrăzneală prin faptul că
renunţă la metodele ori principiile brevetate (gen
lecţia-prelegere), apelînd în schimb la mijloacele
informatice (un profesor de istorie-geografie de liceu şi-a făcut
un blog, care precizează anumite informaţii predate la şcoală,
contextualizează etc.). Important pentru tinerii profesori – spune
Maryline Baumard – este, înainte de a reprezenta o
„identitate profesională mai largă“, să se regăsească pe ei
înşişi, nu în abstract, ci chiar în clasă,
printre elevii lor: „În ochii acestei generaţii, această
cultură profesională nu vine, de altfel, de undeva de sus, ci de pe
teren, din practica pe care şi-o construieşte, dar şi de la colegi
şi din cultura instituţiei în care se află“.
La
rîndul lui, Jacques Lecomte pledează – în „Rezultatele
educaţiei umaniste“ – pentru educaţia umanistă, de lungă
tradiţie (de la Comenius încoace), care mizează pe „o
atitudine pozitivă faţă de elevi“ şi accentuează „importanţa
empatiei, a cooperării şi a întrajutorării“. E deja un
truism faptul că „nimeni nu învaţă de la un profesor pe
care nu-l iubeşte“ sau că metoda întrajutorării între
elevi poate da rezultate foarte bune, şi totuşi asemenea lucruri
trebuie reamintite, fiindcă de ele depinde adesea învăţarea.
Ceea ce trebuie să adăugăm noi, la finalul prezentării acestui dosar, este că Maryline Baumard poate afirma că Franţa este „o ţară în care şcoala este într-un grad atît de mare fondatoare a societăţii“, în vreme ce, la noi, învăţămîntul e într-o tristă fundătură postdecembristă, de ani buni de zile, iar tinerii profesori încearcă să supravieţuiască, la modul cel mai literal cu putinţă (începînd de la nivelul financiar şi continuînd cu hăţişul birocraţiei şi al mentalităţilor anchilozate). Şi mai e de notat că, judecînd după bibliografia prezentată la sfîrşitul dosarului, numărul cărţilor consacrate învăţămîntului (discurs teoretic, anchete, sugestii practice etc.) e considerabil în ultimul deceniu, lucru care indică o preocupare franceză constantă în domeniu. Ceea ce, din nou, nu corespunde realităţii autohtone, deşi „sfîrşitul autorităţii“ (pentru a cita titlul cărţii lui Alain Renaut, La fin de l’autorité, Flammarion, 2004) constituie o problemă comună celor două sisteme educative, ca şi învăţămîntului de pretutindeni.
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters