O
procedură dramaturgică de tip pirandellian a utilizat Andrei Şerban pentru
proiectul de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Punct de start au fost
Ingmar Bergman şi unul dintre filmele sale antologice, Strigăte şi şoapte,
utilizat ca titlu şi pentru noua producţie. Inventiv, Andrei Şerban a transformat
o tehnică specifică artei scenice, teatrul în teatrul, concepînd scenariul
dramatic nu cu o piesă inclusă, ci cu un film inclus. Textul de spectacol
utilizează informaţii autentice şi fragmente din autobiografia cineastului
suedez, Şerban (în colaborare cu Daniela Dima) refăcînd atmosfera de pe
platourile de filmare din anii ’70, colate cu momente esenţiale din filmul
propriu-zis, animate de distribuţie. Personajelor din creaţia cinematografică
li se adaugă Bergman însuşi, prezenţa acestuia fragmentînd rularea prin
intervenţii regizorale. Ideea lui Şerban nu e numai ingenioasă, e şi generoasă
teatral. E, în primul rînd, o reverenţă pe care un mare regizor de teatru
împreună cu cîţiva actori de cel mai înalt profesionalism o fac lui Bergman. E,
apoi, o anulare a graniţelor ferme de
gen dintre cea de-a patra şi cea de-a şaptea artă, combinînd, adaptînd şi
valorificînd metode specifice, unificînd arte congenere, oferind publicului noi
perspective estetice. Şi mai e, nu în ultimul rînd, o jonglare artistică cu
forţa pe care iluzia teatrală, „starea de graţie“ o pot exercita.
Storyboard-ul e la mîna lui Bergman
Textul e
mai apropiat de scenariul de film decît de piesa de teatru. Asta îi dă o
prospeţime ce vine din durata mai scurtă a scenelor. Dinamica spectaculară e
corespondentă, secvenţialitatea tipică filmului impunînd implicit un alt tempo.
Nu avem acte şi tablouri, avem cadre pe care asistenta de regie a lui Bergman
le anunţă prin „clacul“ inconfundabil ce precede anunţul cu numărul secvenţei
şi al dublei din procesul turnării. Storyboard-ul e la mîna lui Bergman, care
întrerupe curgerea filmică nemulţumit de interpretare, sugerînd tonalitatea,
explicînd, vorbind despre arta sa ori dînd glas propriilor îndoieli. Totul
începe în foaier, unde maestrul, interpretat de Zsolt Bogdán, are un mic intro
expozitiv, în care previne şi pregăteşte spectatorii, le prezintă pe actriţe.
Roşul din film (despre care el însuşi declara că nu ştie de ce l-a folosit, a
fost o pornire instinctivă) învăluie deja pe toată lumea, apoi se intră pe
platou, adică în sala studio. Amenajat scenografic pe lung, spectatorii privesc
frontal totul, spaţiul a fost folosit de Carmencita Brojboiu pe perimetre mici,
evidenţiate prin ecleraj, cu elemente de mobilier indicînd camerele din casa
unde le descoperim pe Agnes, Maria, Karin şi Anna. Două paravane
semitransparente, cu geam reflectorizant pe o parte, delimitează şi ele areale,
precum acela al odăii în care Anna rememorează moartea propriei fetiţe.
Paravanele sînt mobile, devin „oglindă a lumii“ trecute prin faţa
spectatorilor, care îşi văd imaginea reflectată, manevra fiind strategică
pentru teatralizarea publicului, prin „includere“ în reprezentaţie. Scenografia
o reface pe cea a filmului, nu mimetic, ci funcţional, participînd semantic la
construirea ansamblului. Întreruperile operate de personajul Bergman fructifică
un detaliu straniu din timpul filmărilor: deşi se vorbeşte despre moarte,
singurătate şi lipsa dragostei, iar atmosfera e tragică, în echipă domină o
veselie de nestăpînit. În registru comic sînt plasate ieşirile din film, de
regulă umoristice, ironico-parodice, rostul fiind să dilueze încărcătura gravă
a situaţiilor ficţionale. Contextul scenaristic este o ocazie oportună pentru
replici cu conţinut de poetică bergmaniană, servite firesc, direct de la sursă:
viaţă şi vis, teatru şi film, jocul interiorizat, forţa iluziei.
Ce se
întîmplă cu calitatea de personaj în spectacolul lui Şerban? Ea intră sub
incidenţa polimorfismului, fiecare actor asumîndu-şi, prin multiplicare de
roluri, o formă scenică de tip evantai. Actriţele Imola Kézdi (Maria), Anikó
Pethö (Agnes), Emöke Kató (Karin) şi Csilla Varga (Anna) le joacă pe actriţele
Liv Ullman, Harriet Andersson, Ingrid Thulin şi Kari Sylwan, care le jucau pe
surori şi slujnica lor. Expandarea aceasta e o provocare deloc uşoară pentru
interpreţi, ca şi cînd Şerban ar fi vrut să vadă pînă unde se pot metamorfoza,
şi încă rapid, live. Zsolt Bogdán îl întrupează nu numai pe regizor, ci şi
toate celelalte personaje masculine din film (doctorul, preotul şi doi soţi). O
face impecabil, chiar şi atunci cînd cei doi soţi se întîlnesc în scenă.
Soluţia e simplă tehnic, dar solicitantă pentru Bogdán: redingotele lor sînt
aşezate pe spătarele a două scaune, actorul mutîndu-se de la unul la altul,
adaptîndu-şi eficient, cvasiinstantaneu mimica şi vocea. Chapeau! Revenind la
actriţele reale care le joacă pe cele din film care joacă personajele feminine,
identificăm o situaţie pirandelliană: e ca şi cînd rolurile îşi caută
interpreţii, străduindu-se să capete formă. Să interpretezi un actor care joacă
e una dintre sarcinile profesionale cele mai dificile. Distribuţia clujeană îi
face faţă cu brio.
Acurateţe, autenticitate şi densitate
a
discursului scenic
Ţesătura
dură a relaţiilor dintre cele patru femei, care fundamentează filmul, e
conservată atent în spectacolul de teatru. Personalităţi complexe, dificile,
eroinele comunică formal, de suprafaţă. Absenţa dragostei materne,
sensibilităţile temperamentale, labilitatea, dorinţa aproape dureroasă de a fi
iubite (spiritual şi carnal) sînt firele unei urzeli dense, aspre sub aspect
uman. Spectacolul invocă, la fel de profund ca şi filmul-sursă, lipsa
afectivităţii, transmiţînd auditoriului un flux emoţional puternic, chiar
direct, prin strîngerea mîinii cîtorva spectatori de către interpreta lui
Agnes.
Cut, fade
in, fade out, flashback se aud des, amintind că ne aflăm pe un platou de
filmare. Andrei Şerban a găsit rezolvări optime pentru translarea din
vocabularul cinematografic în cel caracteristic artei scenice. Pentru
prim-plan, de pildă, practic imposibil de realizat în teatru, a folosit spoturi
pe chipurile actriţelor, spoturi neutre ori colorate, în funcţie de situaţie.
Îmbrăcată complet în roşu, sala de spectacol devine o cameră obscură în care
sub ochii publicului se developează Strigătele şi şoaptele lui Ingmar Bergman.
Epilogul e lucrat în aceeaşi idee a balansului voit între film şi teatru. După
ce secvenţa de final e jucată, pe un ecran se proiectează cea din film,
versiunea originală, fără traducere. Transferul afectiv e dincolo de ceea ce
spun cuvintele. Meritele spectacolului şi realizatorilor sînt acurateţea,
autenticitatea şi densitatea discursului scenic.
Teatrul
Maghiar de Stat, Cluj-Napoca
Strigăte
şi şoapte după Ingmar Bergman
Adaptare
de Andrei Şerban
şi
Daniela Dima
Scenografia:
Carmencita Brojboiu
Dramaturgia:
Kinga Kovacs
Cu: Imola
Kézdi, Anikó Pethö,
Emöke
Kató, Csilla Varga, Zsolt Bogdán, Csilla Albert
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters