OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Scot din raft volumul cu scrierile lui Ionescu în limba română. Pagini de jurnal, prima versiune a Cîntăreţei chele intitulată Engleză fără profesor; Viaţa grotescă şi tragică a lui Victor Hugo. (Sînt de acord cu rîsul pe care i-l produc fanfaronadele, hiperbolele hugoliene, dar Ionescu uită să spună precum Gide „Hèlas, Hugo!“, acordîndu-i acestuia diploma de poet.) În paginile de jurnal am regăsit cîteva dintre laitmotivele, mai mult, obsesiile lui Ionescu, prezente în toate jurnalele sale de mai tîrziu; în primul rînd, frica de moarte, de aneantizare: „Că totul sfîrşeşte prin moarte, este marea mea tulburare. Că moartea e aşa de aproape, mîine, azi, iată ce mă distruge, mă umileşte. Nu pot uita [...] că nimic nu are importanţă“.

În ajun de „Mather’s Day“, nepoţii mi-au oferit o seară cinematografică: un film german Die Falscher (în engleză, The Counterfeiters). Nu mă aşteptam la un nou film de lagăr concentraţionar. Dar filmul era bine făcut şi surprindea un aspect rar exploatat cinematografic: falsificarea lirei şi a dolarului – spre fortificarea economică a Germaniei naziste – în lagărele de exterminare.

Imigranţii care, venind din toată lumea, se stabilesc în America, nu-şi schimbă numele, ci îl lasă urmaşilor ca să le amintească de obîrşia lor. Guvernatorul Californiei se numeşte Schwarzenneger. E de origină austriacă şi şi-a păstrat numele germanic. Pe menajera mea o cheamă Sandra Dominguez. E hispanică. Comentatorul politic de la postul NBC se numeşte George Stephanopoulos. Evident, e grec. Cel de la CNN, Blitzer, trebuie să fie evreu, la fel şi meteorologul de la CBS, Josh Rubinstein, iar Chris Como, fiul lui Mario Como, este evident italian. Amica mea Brigitte este de origine baltică. Numele ei a fost şi a rămas Liliengas. Tatăl bărbatului meu şi-a schimbat, în timpul legionarilor, numele de Cohn în Călin, alegînd un nume cum nu se poate mai românesc. Emigrînd în America, mi-am păstrat numele, care aici se pronunţă în acord cu fonetica anglo-saxonă. Aşa îl pronunţă nepoţii mei. Diane Sawyer, crainica nr. 1 a programului de dimineaţă, e descendenta unor americani stabiliţi de generaţii în Connecticut. Este, în acord cu criteriile de aici, la fel de neaoşă ca şi eroul omonim al lui Mark Twain. Sîntem cu toţii americani.

M-am întrebat de multe ori – poate prosteşte – de ce solicitudinea unei generaţii se îndreaptă cu precădere în direcţia descendenţilor şi mult mai puţin în cea a înaintaşilor, uneori la fel de neputincioşi ca şi copiii. Cu alte cuvinte, copiii sînt factori hotărîtori în viaţa părinţilor; mult mai puţin – bunicii. Răspunsul pe care mi l-am dat are sunet evoluţionist. Familia s-ar stinge, specia umană n-ar supravieţui, dacă interesul, afectivitatea, posibilităţile materiale ale părinţilor n-ar fi în mod precumpănitor îndreptate în direcţia viitorului.

După o vacanţă bucureşteană de peste o lună, S. mi-a făcut o vizită. Cînd a aflat că, în absenţa lui, n-am văzut-o decît pe menajera mea, care vine de două ori pe săptămînă, şi că m-am întîlnit o singură dată cu nepoţii, care m-au dus la cinematograf, a comentat: „Singurătatea e un lucru groaznic. Eu nu o suport. M-aş spînzura. Dar tu eşti altfel, ai resurse: citeşti, scrii. Rezişti“. Se înşală.

După peste treizeci de ani de emigraţie, după aproape treizeci de ani de cînd m-am mutat în apartamentul în care locuiesc acum, reuşesc să mă mişc cu uşurinţă în spaţiul domestic şi în cel citadin. Am izbutit să-mi creez un modus vivendi, care, mi se pare, îmi asigură supravieţuirea. E o construcţie care a cerut timp, compusă fiind din elemente multiple. Ştiu cît trebuie să întind mîna, noaptea, ca să ajung la paharul cu apă de pe noptieră; ştiu cîţi paşi trebui să fac pentru a mă deplasa dintr-o încăpere în alta, chiar şi pe întuneric; ştiu pe care raft din bibliotecă o să găsesc o carte scrisă în limba română, franceză sau engleză etc.; ştiu unde se află volumele de artă, unde găsesc studii de critică etc. În bucătărie, mă descurc uşor. Totul este familiar, începînd cu structura apartamentului, continuînd cu peisajul mereu verde (chiparoşii, palmierii, zidurile acoperite de iederă), pe care mi-l oferă anotimpul – hèlas! – unic al Californiei.

Rutina mea se desfăşoară şi în dimensiunea timpului. La 7 dimineaţa, urmăresc ştirile, apoi scriu sau îmi rezolv problemele în oraş. După prînz, îmi fac siesta cu lectură, la ora 3 cobor să ridic poşta etc. Etc. Nu ştiu dacă psihologii au studiat importanţa automatismelor pentru conservarea individului începînd de la o anumită vîrstă. Prezenţa decisivă în viaţa mea de acum este S., fiul meu, care-mi dă certitudinea că nu sînt singură, îmi rezolvă problemele majore şi-mi asigură continuitatea cu trecutul meu dinaintea emigrării. Datorită lui, fiinţa mea nu se pulverizează, ci rămîne aceeaşi care am fost „înainte“. Cam astea sînt cîteva din elementele „construcţiei mele“. Dacă oricare dintre ele ar dispărea, construcţia s-ar nărui şi, cred, eu ar trebui să dispar.

S. mi-a adus de la Bucureşti Journal en miettes al lui Eugen Ionescu, într-o bună traducere românească. Era, cred, singurul jurnal ionescian pe care nu-l citisem. Îmi erau cunoscute jurnalele de adolescenţă şi de extremă tinereţe, scrise în româneşte de Ionescu, de asemenea, ultimul jurnal, La quète intermittente. Regăsesc angoasele descrise în paginile de jurnal pe care le cunosc; panica la căderea nopţii; sentimentul de siguranţă pe care i-l oferă soţia. Încă nu l-a găsit pe Dumnezeu, n-a descoperit certitudinea religiei, dar e în căutare: „există cei care îşi pun întrebarea şi nu sînt în stare să răspundă. Din categoria asta fac eu parte. [...] Nu înţeleg nimic“. Dar îl preferă pe Jung lui Freud, pentru că Jung nu interzice religia. Maestrul cuvintelor acuză cuvintele. „Cuvintele au ucis imaginile sau le maschează. O civilizaţie de cuvinte, o civilizaţie rătăcită. Cuvintele creează confuzii. Cuvintele nu sînt cuvîntul.“ Teatrul ionescian va anima criza vorbirii, împingînd pînă la limită posibilităţile cuvîntului. Şi iarăşi spaima de moarte. Toată viaţa e prefăcătorie. Oamenii petrec, se iubesc, „ca şi cum n-ar şti că prăpastia există“, că-i aşteaptă inexorabil moartea. Revine, ca un laitmotiv, imaginea zidului: simbolul finitudinii, al limitelor vieţii şi al conştiinţei umane. Nimic n-are sens: „Ce înseamnă a fi fiinţă ? Adevărul nu se poate rosti, e indicibil. De aici incomunicabilitatea, criza limbajului“. Pe urmă, am citit consideraţii pe marginea pieselor lui, în primul rînd Regele moare, care, mai mult ca oricare altă piesă, comunică spaimele metafizice ale scriitorului. Din nou metafora zidului, cu explicitarea simbolului: „zidurile astea care se înalţă, zidurile astea de nepătruns, pe care mă încăpăţînez să vreau să le găuresc sau să le dobor, nu sînt poate altceva decît raţiunea. Raţiunea a ridicat zidurile astea ca să ne apere de haos [...]. Ele sînt graniţa între ceea ce am izbutit să facem din lumea asta şi vid. De cealaltă parte este moartea“. Trestia gînditoare a lui Pascal recunoaşte că puterea pe care i-o dă gîndirea nu-l poate scăpa de spaima neantului. Dimpotrivă.

Un telefon de la Montreal. O voce românească de bărbat. Mi-a spus numele. L-am uitat. A citit ultimul număr din Observator cultural pe Internet. Eu încă n-am primit revista. De altfel, spune, mi-a citit cărţile apărute (Târziu şi Post-Scriptum). Oare tot pe Internet? I-a plăcut ceea ce am scris despre coduri. El se află de 6 ani în Canada şi nu şi-a însuşit codurile locului. Mai ciudat: de curînd, ducîndu-se în România, n-a mai găsit coduri comune cu cei de acolo. I-am mulţumit. I-am povestit lui S. Eşti măgulită?, m-a întrebat. Sigur! Dar îl întreb: de unde a ştiut numărul meu de telefon? De pe Internet. Într-adevăr, Internetul oferă informaţii, dar desfiinţează discreţia (privacy).

Aseară m-am întrebat cum îmi trecuse ziua, cu ce mă îndeletnicisem. Mi-am dat seama că făcusem tot ce poate face un om singur într-un apartament: am citit, am scris, am vorbit la telefon, am ascultat muzică, am urmărit un program la televizor, am făcut gimnastică, mi-am pregătit dejunul şi cina etc. Pe urmă, dintr-odată m-a cuprins un sentiment de recunoştinţă faţă de mama, care m-a înzestrat cu cele necesare pentru a rezista devastărilor produse de vîrstă şi singurătate. M-a crescut cu Fraulein Esther, cu lecţii de franceză, engleză, pian. Citeam Contesa de Segur şi, mai tîrziu,Mizerabilii, care mi-au monopolizat primii ani ai adolescenţei. Studiam la pian Czerny şi Hanon, făceam game şi cîntam cum puteam fantezia în do minor de Mozart şi nocturne de Chopin. M-a lăsat să plec singură la Paris, oraşul visurilor mele de atunci, ca să mă întîlnesc cu corespondenţii mei necunoscuţi (pen friends): o fată din nordul Franţei, un parizian, un egiptean la studii în Franţa. S-a bucurat de prima mea iubire şi m-a iniţiat în probleme feminine. Îi datorez tot ce sînt astăzi. De la tata, arhitect, am învăţat doar stilurile arhitectonice. El mi-a explicat de ce Biserica Neagră din Braşov ţine de goticul timpuriu sau de romanic. Cînd am intrat în catedrala Nôtre Dame, din Paris, sau în Domul din Milano, am recunoscut caracterele goticului, aşa cum le învăţasem de la tata; şi cînd circul acum prin L.A. şi dau de cîte o biserică mexicană, îmi spun: asta e neobaroc.

Voiam să mă conving că existenţa mea este normală şi mulţumitoare. Mi-am zis: locuiesc într-un apartament confortabil şi plăcut; am ce citi; frigiderul e plin; postul de muzică clasică îmi oferă un trio de Beethoven. Mă uit pe fereastră: sub cerul invariabil senin al Californiei văd chiparoşii, văd „palmierul“, cel mai frumos palmier pe care l-am văzut vreodată, fiindcă trunchiul lui, înalt şi drept, e de sus pînă jos acoperit de o iederă deasă şi intens verde. Văd, mai încolo, învăţăceii de la şcoala evreiască jucînd volei, cu tichiuţele pe cap. Îmi recit versurile poetului: „God’s in his heaven, all’s right with the world“. Cîteva minute mai tîrziu, fredonez şansoneta ironică franţuzească, pe care o ştiu de la Silvian: „Car tout va bien Madame la Marquise“.

Din Bucureşti am primit, printre altele, cartea lui Andrei Pleşu apărută în colecţia „Rîsul lumii“, de care nu auzisem: Comedii la porţile Orientului. Numele autorului îmi era cunoscut. Împreună cu Gabriel Liiceanu aparţinea unui grup de tineri scriitori cultivaţi, inteligenţi, talentaţi, opuşi tendinţei conformiste, proletcultiste a epocii Ceauşescu: grupul de la Păltiniş. Cartea conţine articole humoristice, critici satirice publicate de Pleşu în diverse reviste, mai ales în Dilema, revistă creată de el. Articolele mi s-au părut inegale, dar nu sînt în măsură să le judec, pentru că emigraţia m-a rupt de multe realităţi româneşti postdecembriste. Aspectele satirizate îmi sînt cel mai adesea necunoscute, personajele vizate la fel. M-a reţinut capitolul intitulat „dedicaţia ca gen literar“. Autorul citează dedicaţii ditirambice, slugarnice, ipocrite, înscrise de autori pe prima pagină a cărţii lor şi adresate lui Ceauşescu, „marelui patriot“, „celui mai brav bărbat al planetei“, „primului intelectual“ etc. etc. – şi alte asemenea ditirambe delirante, venind din partea celor mai neverosimili „admiratori“. M-a oprit dedicaţia colegei mele Zoe Dumitrescu-Buşulenga, pe care, evident, autorul o stimează (poate că i-a fost student), o cunoaşte, „o doamnă“, dedicaţie care îl dezamăgeşte şi-l întristează. Am cunoscut-o pe Zoe Dumitrescu-Buşulenga, mi-a fost colegă la Catedra de Literatură comparată. Era cea mai erudită femeie pe care am ştiut-o vreodată, o erudiţie încorporată spiritului ei hrănit cu literatură, filozofie, muzică, arte. Ştiam că era profund credincioasă şi că gîndirea ei era marcată de spiritualitatea bisericii. Din păcate, despre toate astea au aflat şi forurile de partid (secţia culturală dirijată de Roller), drept care Zoe a fost înlăturată de la catedră. Au regretat-o colegii şi studenţii. Pe urmă, după o absenţă de, cred, aproape un trimestru, a reapărut, spre bucuria tuturor. Acum, după citirea cărţii lui Pleşu, mă întreb dacă preţul plătit pentru reintegrarea în învăţămîntul superior, acolo unde era locul ei, n-a fost dedicaţia adresată lui Ceauşescu, pe care o citează Pleşu: „Tovarăşului Ceauşescu, providenţialul conducător care ne-a redăruit libertatea şi conştiinţa naţională, omagiu suprem“. Era un preţ prea mare pentru darul pe care erudiţia şi talentele ei l-ua oferit tineretului universitar din anii aceia. Aici, la LA, am aflat că, după pensionare, Zoe Dumitrescu-Buşulenga s-a retras într-o mînăstire, unde şi-a sfîrşit zilele.

Mi-am pus aceeaşi întrebare asistînd săptămînal la genuflexiunea de rigoare adresată marxismului, pe care o făcea Profesorul la începutul orei de curs, după care îşi uimea şi-şi încînta audienţa cu erudiţia, cu asociaţiile savante şi încîntătoare, cu oratoria sobră, stîrnind entuziasmul în Amfiteatrul „Hasdeu“, plin nu numai cu studenţi, dar şi cu membri ai altor catedre şi cu oaspeţi din afară, atraşi toţi de aceste conferinţe, pe care nicăieri, în altă parte, nu le-ar fi putut asculta.

Alaltăieri a fost solstiţiul de vară. Cea mai lungă zi a anului. De ieri, zilele au început să scadă în limpezime şi vor scădea neîntrerupt pînă la echinoxul din septembrie şi mai departe. Cea mai lungă zi a fost una singură. Creştere, descreştere. Urcuş, coborîş. Nu există oprire pe un platou. Oare în viaţă se întîmplă la fel? Am trăit perioade fericite şi răstimpuri de deznădejde, dar parcă n-am poposit niciodată pe culmi de bucurie sau în adîncurile nefericirii. Asta să fie dinamica existenţei? Opririle, răgazurile nu există. Sigur, totul e mişcare. E dialectica vieţii. Inutil, asemenea lui Faust, să te adresezi clipei, să o rogi să se oprească.

Ieri, telefon de la Bucureşti. Mă cheamă prietenul meu, M. A primit scrisoarea mea în care-i scriam cît de rău îmi pare că însemnarea despre el l-a jignit. I-am spus că, deoarece şi pe alţii i-au supărat aprecierile mele, m-am hotărît să nu mai public. Voi scrie fără inhibiţiile legate de gîndul publicării. Nu, îmi spune M. Să publici, să nu renunţi. Vreau ca prietena mea să scrie şi să publice în continuare. Ne-am împăcat. Pe urmă am continuat să vorbim despre ale noastre. Conversaţia mi-a produs o imensă bucurie. Am uitat de toate necazurile care mă apăsaseră în ultimele zile. Am închis telefonul într-o stare euforică. Mi-am dat seama că M. nu era doar un vechi prieten, ci devenise un fel de simbol, un simbol al tinereţii noastre. Dintre adolescenţii care, în anii ’30, formaseră grupul mucusiştilor, nu mai erau în viaţă decît el, la Bucureşti, prietena mea Mia, la Tel Aviv, şi eu, la Los Angeles.

Somnul a fost, din adolescenţă, o problemă pentru mine. Mi se pare că totul a început cînd mi-am propus să surprind momentul în care adorm, cu alte cuvinte, să trăiesc lucid trecerea din fiinţă în nefiinţă. Cînd lipsa somnului a început să influenţeze activitatea mea şcolară, mama s-a hotărît să-mi dea seara, înainte de culcare, o jumătate de tabletă de Bromural, somniferul ei obişnuit. Şi de atunci somniferele au rămas o permanenţă în fiziologia mea.

Oricînd privesc strada, stînd la masa unui restaurant de trotuar sau prin fereastra bucătăriei, oricînd privesc cumpărătorii într-un magazin în care intru pentru tîrguieli, oricînd, într-o sală de aşteptare, privesc în jur, sînt izbită de mulţimea de obezi – femei, bărbaţi, albi, negri – din oraşul acesta. În staţia de autobuz, pe ecranul televizorului, în anticamera doctorului, peste tot, obezitatea domină. Profesioniştii televiziunii, ospătarii restaurantului şi cei foarte tineri sînt obligaţi să aibă siluete normale. Dar cei intervievaţi sau surprinşi de obiectivul fotografic sînt greoi, graşi, guşaţi, burtoşi. Nici la Bucureşti, nici la Paris, nici la New York, în nici unul dintre oraşele în care am trăit sau am poposit, nu m-a izbit fenomenul. Cunosc contraargumentul. Los Angelesul este oraşul automobiliştilor prin excelenţă. Suprafaţa lui gigantică obligă cetăţenii să circule în maşină. Dar cei care aşteaptă autobuzul în staţie nu sînt posesori de automobile, nu fac parte dintre privilegiaţi, dimpotrivă. Luxul de a avea siluetă şi-l pot acorda doar cei avuţi, cei care-şi pot permite să urmeze un regim alimentar scăzut în calorii. Mă surprinde paradoxul. Cei săraci (majoritatea) sînt graşi, obezi; o minoritate îşi îngăduie să ţină o dietă, care să le păstreze silueta. Aproape jumătate dintre reclamele televizate se referă la medicamente care reduc greutatea, la firme care trimit la domiciliu un prînz scăzut în calorii, la doctori care prescriu regimuri adecvate unei cure de slăbire, totul însoţit de cele două imagini: înainte şi după. Fenomenul este agravat de adopţiunea nediscriminată a modei Los Angelesului. Ţinuta estivală de rigoare, aici, în sudul Californiei, este shortul. Nici vîrsta, nici greutatea, nici vreo diformitate oarecare nu împiedică femeile să arboreze şortul, în anotimpul călduros. Aşa se face că văd picioare groase, varicoase, strîmbe, afişate fără reticenţă. Nu sînt o puritană. Un cap tînăr şi frumos îţi poate permite orice grad de nuditate. Lipsa decenţei nu mă şochează. Doar urîtul. Da, aici, la L A, obezitatea este o boală socială.

Trebăluiam în bucătărie. Postul de muzică clasică transmitea După amiaza unui faun de Debussy. Mi-am amintit. Ieşeam într-o seară din sala de concert. I-am spus lui Silvian: „Mie După amiaza unui faun nu mi-a spus nimic“. M-a întrebat: „Cum, n-ai simţit lîncezeala, căldura, somnolenţa unei după-amieze de iulie?“.

Eram într-o dispoziţie albastră (I was blue). Dar, coborînd spre seară ca să-mi culeg poşta, am găsit în căsuţa poştală o scrisoare din Germania, de la prietenul meu, fizicianul. În scrisoare, o fotografie, scoasă, îmi scria el, în Elveţia, cu ocazia unei escapade la munte. Am privit îndelung fotografia. Fizicianul, sprijinit de o stîncă, în ţinută sportivă, cu un rucsac în spinare. Nici o imagine, nici un clişeu al senectuţii nu mi-au prezentat vreodată un octogenar surprins în timpul unei excursii montane. Totul mi s-a părut dintr-odată posibil. Dispoziţia mea şi-a schimbat brusc coloritul.

Ultima campanie electorală de care-mi amintesc s-a desfăşurat acum opt ani. Ţin minte că atunci m-au indignat metodele de autoelogiere ale candidaţilor – chiar şi ale lui Kerr – candidatul democrat, pe care-l simpatizam – şi de calomniere neîngrădită a oponentului. Oponenţii în campania electorală care se desfăşoară acum oferă găselniţe care mi se par inedite. Candidatul democrat Barack Obama e prezentat de soţia lui, o negresă licenţiată în drept, fostă colegă a actualului ei soţ. Un discurs foarte personal, care abundă în detalii aproape intime ale candidatului – în postura de logodnic, soţ, tată, avocat, om politic. Candidatul republican John McCain este fost luptător în Vietnam, rănit în război, tată a cinci copii dintr-o primă căsătorie, toţi prezenţi în sesiune, printre ei o negresă adoptată de cuplul McCain. Despre prima soţie nu se vorbeşte. Prezentarea o face cea de a doua, o tinerică blondă. (McCain a împlinit 72 de ani). Şi-a ales ca eventual vicepreşedinte o femeie încă tînără, guvernatoare în Alaska, fostă primăriţă a unui orăşel din aceeaşi regiune. McCain este conservator, deci anti-choice (nu acceptă avortul). Adjuncta lui e mamă a cinci copii, ultimul în vîrstă de cinci luni. În campanie se află prezent soţul candidatei, purtînd în braţe, în mod demonstrativ, pruncul de cinci luni, ţinînd de mînă o fetiţă de trei ani, deci doi dintre cei cinci moştenitori. O găselniţă foarte ingenioasă. Se poate, oare, o emblemă mai elocventă a politicii profamilie şi pronatalitate a celor doi candidaţi republicani? Caragiale e viu şi omniprezent.

De cînd mă ştiu, de cîte ori făceam bilanţul zilei care a trecut, îmi spuneam cu referinţă la unele ceasuri: m-am gîndit. Într-adevăr, mă gîndeam: la ce? La ultima întîlnire cu familia, cu prietenii, la ultima carte citită, la ultimul film, la ultimul spectacol de teatru, la ultima scrisoare primită sau scrisă. Pe urmă, mă proiectam în viitor: cum se va desfăşura întîlnirea cu... excursia la... serata, călătoria etc. Nu existau goluri în existenţa mea. Lucrurile s-au schimbat. Nu mă întîlnesc decît cu S. şi prietena lui, din ce în ce mai rar cu nepoţii. Vorbesc de două ori pe săptămînă cu menajera mea, o dată pe săptămînă, la telefon, cu soră-mea din Canada şi cu M., la NY. N-am multe de spus. Existenţa mea e compusă din stereotipii. Neprevăzutul e exclus. Îmi pregătesc dinainte vorbirea, chiar şi dialogul cu menajera referitor la problemele gospodăreşti. Proiecţia în viitor îmi este interzisă. Sigur, spun o banalitate: la vîrsta mea nu există viitor. Şi atunci, la ce să mă gîndesc? Aşa îmi explic golurile de gîndire, hiatusurile existenţenţiale ale vîrstei mele.

În compania lui S., am văzut filmul lui Woody Allen – Vicky Cristina Barcelona. Filmarea s-a făcut la faţa locului, aşa încît am avut plăcerea de a revedea imagini ale unui oraş care m-a fermecat, în anii mei de călătorie. Aşa cum mi se întîmplă de obicei, aspectele unui oraş sînt mai durabile şi mai puternice în conştiinţa mea decît amintirile despre întîlnirile cu natura. Cînd evoc acele două călătorii în Spania pe care le-am trăit, Barcelona, străzile, zidurile, arhitectura ei (evident Gaudi), portul, marea sînt mai vii decît amintirile despre Sevilla, Madrid, Toledo, chiar despre Gibraltar, stînca de pe culmea căreia am văzut Africa. În rest, filmul lui Woody Allen arată agitaţia unui grup de tineri, de cupluri care se atrag şi se resping, fiecare în mod trecător atras sexual de către fiecare.

Ieri, în timp ce făceam ordine prin casă, îndeplinind rutina matinală, mi-a trecut prin minte o idee care m-a prins. Trebuie să o notez, mi-am spus. Cînd, mai tîrziu, m-am aşezat la masa de scris, ideea dispăruse. Mi-am scotocit mintea. Zadarnic. Nimic, vid. M-am speriat, m-a cuprins panica. A început inexorabila amnezie, care trebuie să ducă la neantul memoriei: Alzheimer. M-am ridicat de la masa de scris, m-am apucat de alte treburi. Pe urmă, chemată de nu ştiu ce stimulent interior, ideea a răsărit din nou. M-am calmat.

N-aveam nici o carte necitită la îndemînă. Am scos din raft, aproape la întîmplare, volumul Amintiri în dialog de Matei Călinescu şi Ion Vianu, pe care-l citisem cu ani în urmă. Am pătruns într-un univers familiar, care, vreme de decenii, fusese ambianţa mea zilnică. Catedra. Profesorul. Colegii (Zoe, Papu, Matei, Gelu). Discuţiile de la catedră, cursurile Profesorului, revelaţia cosmosului literar. Descopeream zone necunoscute mie înainte: barocul, manierismul. Pe urmă, casa de cărţi a tatălui, pe care o descrie Ion Vianu. Am avut privilegiul să pătrund de cîteva ori în cetatea aceea. În sfîrşit – Bucureştiul, pe care autorii scrisorilor îl parcurg în amintire şi-l descriu nostalgic. Străzile pe care circulam şi eu zilnic, în drum spre Facultate, în plimbări cu prietenii; mai tîrziu, cu copiii, întîlnirile de sub ceasul din faţa Universităţii, nesfîrşitele discuţii cu prietenii, cu colegii, în timp ce străbăteam cartierele familiare. Da, acolo a fost, timp de decenii, universul meu, pe care corespondenţa dintre cei doi prieteni l-a însufleţit în mod atît de tulburător.

La începutul adolescenţei mele, cînd aveam 12 sau 13 ani, am petrecut un an întreg străbătînd cele patru volume ale romanului lui Hugo, Les Misérables, în colecţia „Nelson“. Altceva nu citeam. Mama îmi spunea „mizerabila“ şi filmul cu Harry Baur a întreţinut obsesia mea. După aceea, multă vreme, dovada culturii unui om, proba incontestabilă, era cunoaşterea lui V. Hugo. La ora de matematică, priveam profesoara, întrebîndu-mă: l-a citit oare pe Hugo? Cînd auzeam o conferinţă la radio, conferenţiarul era supus aceleiaşi probe hugoliene. De curînd, aici, în America, m-am surprins jucînd acelaşi joc. Vorbeşte preşedintele Statelor Unite. Mă întreb: o fi auzit de existenţa lui Victor Hugo? Citesc, în revistele literare la care sînt abonată, cronici despre cărţi recent apărute. Mă întreb ca pe vremuri: o fi ştiind oare cine a scrisMizerabilii?