OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Jean-Dominique Bauby

Scafandrul şi fluturele

Traducere din franceză de Lidia Bodea

Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei“, Bucureşti, 2008, 120 p.

Scafandrul şi fluturele este o carte scrisă cu un singur ochi. Cel al lui Jean-Dominique Bauby, redactor-şef al revistei Elle din Franţa, victimă, în decembrie 1995, a unui accident vascular cerebral (Locked-In-Syndrom), care l-a lăsat complet paralizat, cu excepţia pleoapei sale stîngi. Mulţumită acesteia, a comunicat cu interlocutorii săi cu ajutorul unui alfabet ale cărui literele sînt clasificate în funcţie de frecvenţa lor de utilizare: ESARINTU... La fiecare vocală sau consoană pe care Bauby vrea să le pronunţe, el clipeşte, iar cuvintele se compun. I-au trebuit 200.000 de clipiri ale pleoapelor ca să scrie cartea aceasta, subintitulată în versiunea ei originală „Carnet de călătorie imobilă“ („Carnet de voyage immobile“). A fost lansată pe 5 martie 1997.

Plum şi Posner au folosit prima dată, în 1966, termenul Locked-In-Syndrom. Pentru prima oară, au pus în evidenţă, în cazul unui pacient tetraplegic şi mut, existenţa unei motricităţi oculare verticale permiţînd o comunicare codificată, prin care pacientul îşi manifestă întreaga conştiinţă. În Franţa, cartea lui Jean-Dominique Bauby, Scafandrul şi fluturele (Editura Robert Laffont), a reprezentat o mărturie a acestei vieţi încheiate într-un trup imobil. Ca el mai sînt 500 de cazuri în Franţa: oameni care au simţit mai întîi o slăbiciune, dureri de cap, vederea tulburată, o ameţeală, înainte să ajungă la accidentul cerebral.

Povestea este terifiantă. Unor scurte episoade din capitole aparent banale le urmează nişte momente de suferinţă intensă, de emoţie insuportabilă. El poate citi, dar nu poate să ţină o carte în mînă; îşi iubeşte copiii, dar nu le poate atinge nici părul, nici faţa; rămîne numai amintirea, iar pleoapa este ultima legătură între el şi lumea celor vii. Citind acest jurnal, simţim că fiecare cuvînt, fiecare expresie a fost gîndită de mult timp, maturizată în timpul acestor luni de „non-viaţă“, în această ţară necunoscută, situată la frontierele de dincolo. Textul, foarte sobru în emoţie, ne face să reflectăm asupra a ceea ce sîntem şi devenim, la acţiunile noastre atît de banale...

„Îmi plac mult literele alfabetului meu. Noaptea, cînd parcă e prea întuneric şi singura urmă de viaţă e un punct mic, roşu, lampa de veghe a televizorului, vocalele şi consoanele dansează pentru mine pe muzică de Charles Trenet: «De Venise, ville exquise, j’ai gardé le doux souvenir/Din Veneţia, oraş minunat, am păstrat dulcea amintire». Ţinîndu-se de mînă, traversează camera, se învîrt în jurul patului, trec pe lîngă fereastră, şerpuiesc pe perete, se îndreaptă spre uşă, apoi dau încă un tur: ESARINTULOMDPCFBVHGJQZYXKW“

Regizorul american şi pictorul Julian Schnabel, care semnează adaptarea cărţii de Jean-Dominique Bauby, îşi (ne) pune o întrebare suplimentară: realitatea poate să fie suprareală? Aceasta este o întrebare pe care lungmetrajul lui, marcat de o estetică sobră şi tulburătoare, o pune în lumină într-o manieră admirabilă. Răspunsul lui este clar: da, realitatea poate fi suprareală.

Julian Schnabel a regizat cu o cameră subiectivă (cu excepţia acelor flashbackuri şi a cîtorva scene filmate în exterior); el foloseşte vocea lui Jean-Dominique Bauby pentru ca noi să-l „auzim“, foloseşte un obiectiv special care oferă o imagine ştearsă pe margine şi clară în centru, traduce tot ce vede ochiul – din poziţia întins pe spate –, fixînd plafonul, privind desenele copiilor, fotografiile din trecut lipite pe perete. Se strecoară în cămaşa de fier a acestui naufragiat al singurătăţii. Jean-Dominique Bauby îşi primeşte vizitatorii. În cartea lui, el se amuza de aerul împrumutat al acestor scafandri ce-şi ţin respiraţia. Schnabel filmează jena, stîngăciile, dar şi gesturile oferite şi primite ca nişte daruri, devotamentul medicilor, compasiunea activă şi lanţul bunătăţii din jurul acestui pacient inaccesibil; un pacient cu emoţii violente, dar pe care le acoperă cu ironia lui, pentru a evita să fie năpădit de ele. Părul blond al fostei soţii, curba unei coapse, care iese, repede, dintr-o rochie, sînii ghiciţi ai terapeutei care se apleacă spre el, incapacitatea de a-şi lua copiii în braţe… Lacrimile care posomorăsc ochii. Durerea este acolo, redată cu o inteligenţă şi o sensibilitate extremă, un ecou la tristeţea regizorului însuşi, care tratează admirabil relaţia părinte-copil.

O reuşită transpoziţie livrescă a imaginarului. Există filme care par inutile, dar şi filme care pun în imagini cuvinte de o tăcere asurzitoare. Există şi acest film, al lui Julian Schnabel, care îi oferă ochiului-pană al lui Jean-Dominique Bauby o lumină vie, plăpîndă, ca viaţa umană redusă la o clipire de gene.