OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am văzut oameni murind cu dreptatea în braţe, oameni scormonind în gunoaie, pensionari cerşind sau îngheţînd de frig în propriile apartamente, copii abandonaţi de părinţi plecaţi la lucru, adolescenţi rătăciţi.

Nu se întîmplă în comunism, nu se întîmplă în vreme de război. Se întîmplă acum, în România democrată şi modernă. Am aşteptat ani de zile lustraţia. Nu s-a putut face nimic, acum avem doar o penibilă tulburare a apelor, securişti în funcţii sau cu pensii grase. Am aşteptat ani de zile ca economia să se pună pe roate. Nu s-a pus pe roate, pentru că s-a furat tot ce se putea fura. Am aşteptat ca educaţia să devină un sector important, aşa cum e normal într-o societate care vrea să prospere, care vrea să-şi creeze oameni decenţi şi responsabili. Nu e cu putinţă, atunci cînd bîlbîielile se ţin lanţ, iar dispreţul faţă de educaţie a atins apogeul. Profesorii, prinşi într-un sistem confuz, greoi, aduşi în pragul disperării de o lege a salarizării degradantă, mai trebuie să se lupte şi cu lipsa unei scări a valorilor (dacă poţi fi Monica Columbeanu sau Gigi Becali, la ce bun să mai mergi la şcoală?).

România este un peisaj oarecum schimbat, dar mizeria şi nedreptatea au rămas. Ani de zile ne-am dus la vot, dar n-am votat, pentru că am ales răul cel mai mic. Am aşteptat şi am sperat ca lucrurile să se îndrepte, dar pînă şi speranţa ne-a fost luată. România ne-a fost luată bucăţică cu bucăţică. Ceea ce a rămas este doar un joc al orgoliilor, al intereselor personale, al indiferenţei pline de cruzime, cinice de-a dreptul.

Facem greve de mîntuială, mormăim nemulţumiţi pe la colţuri şi mai scriem, cînd ne enervăm, dacă ne mai enervăm, cîte un articol sau cîte un editorial, dar asta-i tot. Ne întoarcem la viaţa noastră. E drept, ea trebuie să continue, dar nu oricum. Şi mie mi-e lehamite, dar mi-e şi mai lehamite de lehamitea noastră, a tuturor, de lipsa noastră de acţiune, de reacţie, de pasivitatea care ne-a adus în această situaţie. Ceva trebuie să se schimbe, dar aşteptăm de la alţii. Unii trebuie să se implice, să se agite, noi doar aşteptăm să se întîmple. În inerţia noastră, nici măcar nu vedem că nu mai avem încotro. Nu e vorba de revoluţie, de anarhie (statul de drept trebuie respectat, pentru asta ne-am luptat destul şi au murit oameni la aşa-zisa revoluţie), ci de a găsi soluţii pentru noi. Prima este o alternativă la spaţiul social-politic nesănătos. Asanarea lui nu poate veni decît prin implicarea în politică nu doar a unor oameni noi, care sînt repede înghiţiţi de malaxorul pervertit, ci a unei forţe noi, puternice, nu de dreapta, nu de stînga, nu extremiste, ci echilibrate. Poate un partid făcut din oameni şcoliţi şi gospodari, pricepuţi în domeniul lor.

Sînt oameni capabili în ţara asta care se lasă conduşi de gogomani pentru că nu vor să se mînjească. Aşa este. Dar avem nevoie de curăţenie, iar atunci cînd faci curăţenie, se mai întîmplă. Ne plîngem că avem o cultură mică. Nu ştiu cît este de adevărat. De fapt, nu cred că este aşa, cred că este doar tînără, vie. În plus, oamenii sînt cei care fac cultura, adică noi. Neputinţa noastră de a vedea mai departe de ziua de azi, de supravieţuirea meschină ne paralizează. Nu ne cere nimeni să fim eroi, să pornim o revoluţie, ci doar să reacţionăm. Societatea are dreptul să reacţioneze, cînd cei pe care i-am ales nu-şi fac datoria. Trebuie găsită o modalitate de reacţie care să-i determine pe cei care ne-au adus în halul ăsta să înceteze. Şi ajungînd aici mă opresc, pentru că-mi dau seama că am mai spus cîte ceva din toate astea în alte editoriale şi au rămas doar vorbe pe hîrtie. N-am făcut decît mici exerciţii de luciditate şi atît. De scris, scriem. Ne citim, ne criticăm. Şi mai departe?