OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

N-a fost o finală urîtă. Oricum, n-a fost mai urîtă decît cea din 1990, care, pe deasupra, a fost şi stupidă. Şi nici nu s-a terminat la penaltiuri, ca în 1994, într-un triumf al anihilării reciproce italo-braziliene. Au fost ocazii, au fost ratări monumentale şi parade incredibile şi, pînă la urmă, a fost şi un gol. Cinstit, curat, adevărat, nu o bîlbîială în careu sau un ricoşeu norocos. Aproape un gol frumos. Aproape, dar nu tocmai. Un gol frumos are nevoie şi de un meci frumos ca să se împlinească. A fost, cu siguranţă, o finală memorabilă. Dar una de tranziţie. Şi dulce, şi amară. Şi fericire, şi deziluzie. Am văzut meciul într-un grup numeros, la o terasă. Simpatii împărţite egal între cele două echipe. O vreme s-a glumit, s-a rîs, erau şi vuvuzele folosite judicios în scopul ilarităţii generale. Apoi, încet, veselia s-a stins. Cînd a marcat Iniesta, preţ de cîteva secunde, a fost tăcere. Generală, nu doar printre fanii Olandei. Noi, cei cu Spania, am făcut apoi nişte gălăgie, după datină, dar abia pe la a doua reluare a golului, şi n-a ţinut mult. Se făcuse dreptate, cîştigase cine merita. Dar atît. Semănase mai mult a proces, nu a meci. Şutul lui Iniesta venise ca o sentinţă. Justă, aşteptată, dar o sentinţă nu se sărbătoreşte ca o victorie la fotbal. Sir Bobby Robson spunea mereu că jocul e mai important decît trofeele. Contează cum cîştigi. Dar, la fel de mult, contează şi cum pierzi. Finala Mondialului sud-african a fost procesul Olandei. Iar Olanda a fost vinovată şi a pierdut. Meritat, dar cît de trist.

Un sistem, două viziuni

Trăim în epoca hipertacticizării. Nimic nu mai poate fi lăsat la întîmplare, iar fantezia se toarnă în tipare clare, dictate de sistemul de joc. După ce a cîştigat Cupa Campionilor cu Ajax, marele strateg Rinus Michels a plecat la Barcelona. Pe bani mult mai mulţi decît ar fi primit vreodată în Olanda. L-a urmat, pe bani şi mai mulţi, Johann Cruyff, după ce a cîştigat încă două Cupe ale Campionilor, cu Pisti Covaci antrenor. Acasă, mulţi i-au considerat pe Michels şi Cruyff trădători. Pe nedrept. Chiar dacă ramîneau în patrie, tot n-ar fi oprit exodul olandez spre banii din marile campionate ale Europei. În Catalonia, Michels a adus cu el „fotbalul total“. Fusese o veritabilă revoluţie: joc fără posturi fixe, în căutarea spaţiilor libere şi a golului. Oricît de liber părea însă sistemul, avea o formă cît se poate de fixă: 4-3-3. Schimbul de locuri între jucători, care permitea fundaşilor să ajungă atacanţi, în timp ce atacanţii ajungeau fundaşi, nu se făcea oricum, ci pe trei axe: stînga, centru şi dreapta. Cu extreme tradiţionale, care atacau pe culoarele laterale, forţînd apărarea adversă să se deschidă. Acesta a fost, mai bine de trei decenii, stilul olandez. Nu doar acasă, ci şi la Barcelona, prin dinastia batavă creată de Michels şi Cruyff şi continuată de Louis Van Gaal şi Frank Rijkaard. Cruyff rămîne şi azi adeptul înfocat al clasicului 4-3-3. În 2004, Marco Van Basten devine antrenorul naţionalei Olandei şi o rupe cu tradiţia: impune sistemul 4-2-3-1. Era o alegere în pas cu vremurile, nu un gest de frondă. Începuse să fie sistemul marilor cluburi, aclamat pentru flexibilitatea pe care o dă atît apărării, cît şi atacului. Azi, e sistemul dominant. L-au folosit, în finala Mondialului, şi Spania, şi Olanda.  Dar cîtă diferenţă între ele!

Dezintegrarea unei legende

Cu 4-2-3-1, au pus stăpînire pe joc „închizătorii“. Sînt cei doi mijlocaşi defensivi din faţa liniei de fundaşi. Dacă vi se pare că fotbalul actual e, de prea multe ori, o luptă de uzură la mijlocul terenului, cu o uriaşă risipă de energie, dar prea puţine faze de poartă, e opera închizătorilor. Sistemul în care joacă nu e aprioric defensiv. Permite atacuri susţinute, cu cinci-şase oameni. Dar, la fel de bine, duce şi la apărare cu nouă jucători. Pinda, în aşteptarea contraatacului care rezolvă meciul. Olanda şi-a clădit legenda, mai bine de trei decenii, pe ideea atacului metodic. La utimele două Mondiale, a abandonat-o. În 2006, drumul s-a oprit în meciul cu Portugalia. Un spectacol deprimant, eşuat în neghiobia faulturilor. După patru ani, calea a părut să fie alta. Pînă în finală, cînd măştile au căzut. Dacă ar fi făcut pe stradă, nu pe gazon, ce au făcut în meciul cu Spania, închizătorii Olandei, Van Bommel şi De Jong, ar fi fost cu siguranţă închişi. Mai ales că arbitrul meciului, englezul Howard Webb, e de profesie poliţist. Webb ar fi trebuit să arate cartonaşele roşii încă din prima repriză. Lui Van Bommel, pentru un fault mizerabil asupra lui Iniesta. Şi, evident, lui De Jong, pentru atacul incalificabil asupra lui Xavi Alonso. E o minune că toracele spaniolului a rezistat la lovitura de karate aplicată cu crampoanele de olandez. Nu am mai văzut aşa ceva pe un teren de fotbal. Webb s-a lăsat însă dominat de ocazie. N-a vrut să strice finala, dictînd eliminări. În nouă oameni, olandezii ar fi pierdut la scor. Aşa, Robben a avut de două ori ocazia să cîştige meciul, scăpînd pe contraatac. De ambele dăţi, portarul Casillas s-a opus magnific. Iar Iniesta a făcut dreptate în prelungiri.

Ce este şi ce nu este fotbalul

Care ar fi fost însă morala dacă Olanda era victorioasă? Că nu mai există morală în fotbal? Că o reputaţie clădită atît de greu, cum a fost cea a Olandei, merită să fie aruncată la gunoi, pentru că doar rezultatul contează, cu orice preţ? Că echipa cea mai bună din lume, Spania, merită pedepsită doar pentru că încearcă, mereu, să joace fotbal? Uruguayanul Suarez a fost huiduit planetar după ce a făcut henţ pe linia porţii, oprind golul cu care Ghana s-ar fi calificat în semifinale în ultima secundă a meciului. Şi-a primit însă pedeapsa justă, după regulament: eliminare şi lovitură de pedeapsă pentru ghanezi. Din păcate, penaltiul a fost ratat, dar acesta e fotbalul. În finală, englezul Webb a refuzat să aplice regulamentul, iar Olanda, complet nemeritat, putea să cîştige. Or, nu acesta e fotbalul. Culmea, la sfîrşitul meciului, olandezii, în frunte cu Van Bommel, l-au asaltat cu reproşurile pe arbitrul englez, rupţi complet de bun-simţ, despărţiţi definitiv de realitate. O istorie glorioasă, acoperită de ruşine. Ce nesfîrşită tristeţe!

Punct şi de la capăt

Dar, nu-i aşa?, roata se învîrte. Înaintea finalei, Johann Cruyff a intuit corect victoria Spaniei. După meci, a comentat, în stilu-i caracteristic: „Orice dezavantaj are în el un avantaj“. Peste patru ani, în Brazilia, fotbalul are şansa să scape de balast. Victoria Spaniei, dar mai ales maniera în care a fost obţinută, sînt de cel mai bun augur. După şocul tectonic administrat Barcelonei de Interul lui Jose Mourinho, fotbalul spaniol nu numai că a rezistat, dar a demonstrat că are dreptate. Soluţia nu e apărarea, ci atacul. Fotbalul olandez, care ne-a sedus de-atîtea ori, a plecat în exil. Astăzi, trăieşte în Spania. Dar să nu uităm că olandezii, oricîte merite ar avea, n-au făcut decît să continue modelul brazilian. Ei au jucat primii şi 4-3-3, cu schimb de locuri, şi 4-2-3-1, cu diferenţa că închizătorii lor se numeau, la început, Cerezo şi Falcao, oameni pentru care apărarea nu era decît un scurt răgaz între două atacuri. Brazilia, ca şi Olanda, şi-a uitat tradiţia. Din fericire, a recuperat-o Spania. Fotbalul-spectacol e pe mîini bune, şi e iar modelul dominant. Germania joacă din nou deschis, ofensiv, căutînd mereu golurile. Ca şi spaniolii, au o echipă tînără şi toate motivele să nu renunţe la atac. Italia, Franţa şi Anglia sînt obligate să se schimbe. Brazilia, viitoarea gazdă, va trebui să îşi aducă oameni noi şi să revină la tradiţie. Argentina, să pună ordine în iureşul atacului nesistematizat. Iar Olanda, să îşi trăiască umilinţa, şi apoi să îşi recupereze legenda. Unde mai pui că Uruguayul, cu excepţionalul Forlan, a renăscut tot în cheie ofensivă. A fost, totuşi, un Campionat Mondial în care s-a făcut dreptate. Unul de tranziţie, şi orice tranziţie înseamnă amărăciune, dar şi speranţă. Avantajul e că ştim spre ce ne îndreptăm. Modelul Mourinho n-a cîştigat. A învins, în schimb, Spania lui Del Bosque, înţeleptul taciturn care ne dăruise fotbal-spectacol cu Realul lui Raoul, Zidane, Figo, Ronaldo şi Casillas, iar acum a repetat perfomanţa cu tika-taka, sarabanda paselor Barcelonei pe care au clădit-o Michels şi Cruyff. Nu-i rău deloc. Singurul dezavantaj e că, pînă la viitorul Mondial, trebuie să aşteptăm patru ani.