Ştefan Agopian: „Cînd citeam o carte bună, uitam să-mi fac lecţiile!“

Formula 1 – Chat cu scriitori romåni, episodul IV. Dialog coordonat de un cristian

Autor: UN Cristian | Categoria: | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Ştefan Agopian: „Cînd citeam o carte bună, uitam să-mi fac lecţiile!“

Miercuri, 24 septembrie, la chat cu scriitori români, episodul patru: Ştefan Agopian.

–„Carmen, tu te pregăteşti să mă-ngropi!“ – „Doamne, fereşte!“ – „Văd că mă filmezi, strîngi arhivă.“ Fireşte că gluma trebuia susţinută şi de întîmplare. Nu trec nici zece minute şi-n redacţia revistei îşi face intrarea o doamnă foarte veselă, venită la „conferinţă“. Doar că, de data aceasta, conferinţa era una pe messenger, nu o chermeză dintre acelea de la care – rîde – e nelipsită. Apar şi fursecurile. Prea tîrziu pentru musafira neaşteptată. În faţa aparatului de filmat, după sesiunea de întrebări şi după mica şedinţă foto, Ştefan Agopian fumează dezinvolt. Se uită peste ochelari şi nu-şi ascunde un zîmbet: „Cum, nu mă-njură nimeni?“.

A fost o zi de poveste. Dimineaţa, dădusem tricoul-cadou la imprimat. După două ore, am descoperit că-n loc de „chat cu scriitori“ scriseseră „ceai“. Ştiuseră că-n redacţie autorul va prefera ceaiul cafelei? Spre prînz, de cinci ori, un anume domn mi-a urlat în telefon: „Alo, Ştefan? Cu Ştefan Dobre, vă rog“. Am ajuns groggy la Observator. Cu doar zece minute înainte de a începe şi cu o foaie (25 de întrebări), rătăcită cine ştie pe unde. M-am liniştit pe parcurs. Autorul a răspuns calm tuturor. Scriind un roman cu acţiunea în viitor, să fi ştiut el că, la plecare, în urma comenzii, la poartă va găsi două taxiuri? Aş zice că nu, dar nu sînt foarte sigur.

Diana Iepure: De cînd vi se trage pasiunea pentru cărţile vechi?

Pentru cărţi, dintotdeauna, pentru cele vechi, e ceva mai nouă. De fapt, nu neapărat pentru cărţile vechi, ci pentru cărţile de debut ale scriitorilor români. Am o colecţie de 400-500 de exemplare.

Tedy: S-a pus vreodată problema să conduceţi Cenaclul „Euridice“ (cu sau fără această titulatură)?

Nu, trebuie să fii complet nebun să-ţi închipui că cineva ar fi putut să-l înlocuiască pe Marin Mincu, cel care conducea cenaclul.

dorum: Aţi făcut o listă despre defectele lui Nichita Stănescu. Cum ar arăta această listă în cazul dumneavoastră?

Ceva mai lungă. Dar sper că, după ce crăp, se va găsi cineva să facă o listă cu defectele mele reale sau închipuite. Îi mulţumesc încă de pe acum.

Raluca: CV-ul din ediţia definitivă a romanului Tache de catifea poate indica un eventual jurnal pe care-l ţineţi. Există acest jurnal?

Nu există.

alice_dumbrava: Reproşaţi multor tineri romancieri că nu inventează, ci se limitează la a-şi povesti viaţa prea repede, la prima carte. Făcînd un salt în timp, dacă aţi fi debutat în tranziţie, credeţi că aţi fi avut la fel de mult timp să inventaţi lumi şi să vă retrageţi miraculos în istorie?

În primul rînd că, atunci cînd am debutat, nu aveam timp deloc. Mă sculam la ora 6.10. Mergeam opt ore jumate la serviciu, eram dispecer la un atelier de proiectare şi mai pierdeam pe drum o oră la dus şi o oră la întors. Mă întorceam pe la 17.30 acasă, mîncam, mă culcam o oră, o oră jumate, după care scriam. Dacă ăsta se numeşte mult timp liber, atunci aşa e...

Mi se pare o tîmpenie obsesia cu generaţiile

Cristina Ispas: Sînteţi un caz foarte interesant în literatura română, toată lumea ezită cînd vine vorba de înregimentarea lui Ştefan Agopian într-o generaţie, de parcă Ştefan Agopian nu ar avea nici o legătură cu timpul istoric, exact ca în romane. Cum vă simţiţi în aşa o postură?

Ca peştele în apă. Oricum, mi se pare o tîmpenie obsesia cu generaţiile.

Răzvan Ţupa: Ce sens are pentru dumneavoastră sintagma „lume literară“?

Cînd eram mai tînăr, avea un sens, şi anume de „gaşcă“; din păcate, acum, nu mai am nici timp, nici chef de aşa-zisa gaşcă literară. N-am mai fost pe la cîrciuma de la Muzeul Literaturii de un an.

Răzvan Ţupa: E gaşca benefică sau doar pierdere de vreme?

Cînd eşti tînăr, e benefică, cînd eşti bătrîn, e pierdere de vreme. Aveam o gaşcă foarte mişto, 10-12 persoane. Aveam masa noastră la Uniune, moştenită de la Eugen Jebeleanu. Miţi, chelneriţa, care ne iubea foarte tare, păzea masa…

Daniel Cristea-Enache: Pe cînd o suită de articole şi despre Paul Georgescu? Aproape nimeni nu mai vorbeşte astăzi despre el (cu cîteva excepţii: Cosaşu, Dimisianu, Ion Simuţ).

În curînd. Voi fi eu următoarea excepţie. Voi scrie şi despre Mazilescu în Caţavencu, două episoade, despre Mircea Scarlat, Radu Tudoran, George Ivaşcu.

un cristian: L-aţi găzduit, pe Strada Plevnei nr. 56, prin socrii dumneavoastră, în ultimul an de viaţă, pe Virgil Mazilescu, alături de Rodica Palade. Există tot felul de poveşti legate de această relaţie. Care ar fi adevărul?

Complicat. Cred că ar putea răspunde la această întrebare chiar Rodica Palade.

Cristina Ispas: Dacă ar fi să recuperaţi trei personaje din literatura română şi să le puneţi să funcţioneze într-una din cărţile dumneavoastră, fără prea mari modificări de caracter, care ar fi acelea?

Nu mă tentează experimentul, mai ales că el a fost făcut de Paul Georgescu, care a publicat romanul Solstiţiul tulburat, unde personaje din Enigma Otiliei se amestecă cu personaje din Viaţa la ţară şi din Tănase Scatiu. Paul Georgescu e adevăratul postmodernist, cu cartea asta. Se vinde la anticariatul de pe Strada Doamnei, cu 1 leu.

Cristina Ispas: Şi, din aceeaşi serie, pe care dintre personajele din cărţile dumneavoastră l-aţi prefera, să zicem, pentru o zi la vînătoare şi pentru care dintre calităţile lui?

Am fost o singură dată la vînătoare, cu prietenul meu Eugen Negrici, care mi-a împrumutat puşca lui, mai înaltă decît mine, şi m-a îndemnat să împuşc o biată ciocănitoare care-şi vedea de treabă pe un stîlp de telegraf. Am refuzat s-o împuşc şi, cu asta, mi-am încheiat cariera de vînător.

M-au dat afară din facultate după manifestările studenţeşti din ’68. Pentru absenţe

Lavi: Vă mulţumeşte monografia Ştefan Agopian a Ruxandrei Ivăncescu?

N-am nici o pretenţie. E pentru uz şcolar. M-am bucurat că Sandu Muşina m-a pus pe listă. Oricum, nu-mi schimbă destinul monografia aceea. În schimb, a apărut un manual la Paralela 45, e un text din care eu nu înţeleg nimic, ce-or înţelege copiii, nu ştiu. Au ales texte critice atît de obscure ca limbaj că m-am îngrozit.

un cristian: Nu credeţi că pentru manualele şcolare ar trebui consultaţi autorii contemporani?

Ar trebui, că, dacă mi-arătau ce bagă acolo, refuzam. Mi-au cerut acceptul, dar nu mi-au mai arătat ce-au făcut. Asta le trebuia elevilor de clasa a X-a? Or să mă urască. Şi profesorii, n-or să înţeleagă nimic.

Alina Orlea: Cum aţi determina un elev suprasolicitat la mate, stresat de fizică şi cu meditaţii în fiecare zi să-şi găsească timp să vă citească?

Să mai tragă şi el chiulul la învăţătură. Eu cînd citeam o carte bună, uitam de lecţii!

un cristian: Cu ce roman aţi vrea să intraţi în manuale? Înţeleg că Sara e acum în manualul Art (Adrian Costache).

Manualul întîmplărilor. E şi scurt, se citeşte repede. Dar aş prefera să nu intru în nici un manual.

dori: De ce n-aţi dat la filologie?

Nu mă interesa. Scriam, dar nu credeam c-o să mă-nveţe cineva să scriu. Şi apoi, ştiam chimie, încît nici nu m-am pregătit pentru a intra la facultate. Erau nouă pe un loc şi am intrat pe la jumătatea listei fără să-nvăţ nimic. Muream după chimie. Aveam laborator de la 12 ani. Şi, pe urmă, m-a lăsat treptat. M-a apucat pasiunea cu scrisul.

dori: De ce-aţi fost dat afară din facultate?

După trei ani, m-au dat afară din facultate pentru absenţe. L-am nenorocit pe taică-meu, care m-a văzut luat la armată. M-au luat imediat în armată. La Slobozia. „Diribau“. Unităţi de muncă fără drept de portarmă. Unde 70% erau soldaţi cu cazier, 3-4% aveau tinicheaua de coadă, fiindcă aveau rude în străinătate, eu fiind dat afară după manifestările studenţeşti din ’68. Eu n-am fost acolo, că n-am ştiut. Au manifestat căminiştii, vreo 2.000, au ieşit pe bulevard, cerînd vacanţă de Crăciun. Nici un profesor nu punea examenul în ziua de Crăciun, dar căminiştii nu puteau ajunge acasă din cauza sesiunii. Ne-au dat vacanţă de Crăciun, după care, Iliescu, şeful tineretului, a dat dispoziţie ca toţi recalcitranţii să fie daţi afară. Cum aveam 100 de absenţe, m-au zburat. Cînd m-am întors din armată, am zis să m-angajez. Aveam deja 23 de ani, am vrut să m-angajez, nu mă angaja nimeni. –„Dumneata ce-ai făcut pînă acum?“ –„Am fost student.“ –„Şi?“ –„M-au dat afară.“ –„Cînd?“ –„În ’68.“ –„Nu ne interesează, mersi.“ Am stat patru ani şomer, m-a ţinut taică-meu. Atunci am scris cel mai mult. Aveam timp, scriam zilnic, dar îmi făceam mîna. Am aproape 1.000 de pagini abandonate.

Sînt serios. Citesc şi cărţile proaste

Andreea Buzatu: Ce compromisuri aţi făcut (dacă aţi făcut) de cînd scrieţi rubrica de pe antepenultima pagină din Caţavencu?

Eu zic că n-am făcut nici unul, dar mai ştii?

Mihnea: De ce vă semnaţi toate materialele din Caţavencu?

Pentru că am avut probleme, mi se puneau în cîrcă materiale pe care le scriseseră alţii.

Mihnea: De cît timp sînteţi la Academia Caţavencu?

De 11 ani.

un cristian: Aţi descoperit-o pe Ioana Bradea, iar pentru romanul Băgău aţi fost un fel de agent literar. Cam ce făcea Paul Georgescu cu dumneavoastră, doar că prin telefon, nu prin e-mail. Mai ţineţi legătura cu ea? Mai scrie?

Ştiu c-a născut, nu ştiu dacă mai scrie. Într-adevăr, mi-a trimis pe e-mail, la Caţavencu, tot romanul, l-am printat, l-am citit şi i-am făcut reclamă.

Carmen Muşat: Crezi că merită să scrii despre cărţi proaste?

98% dintre cărţile care apar sînt foarte proaste. Crede-mă. Eu prezint în şapte rînduri cărţi în 24 FUN. Şi nenorocirea e că-s foarte serios. Chiar le citesc.

Diana Iepure: Aţi abandonat rubrica din Dilemateca?

M-am plictisit să scriu. Scriu pentru Caţavencu 4-5 articole pe săptămînă, aşa că nu mai puteam, cu toate că-mi făcea plăcere. Cînd voi ieşi la pensie, m-apuc din nou.

Lavi: Aţi mai scris poezii?

Numai cînd mă-mbăt mai scriu cîte una porcoasă, dar a doua zi o arunc.

Lavi: Critica v-a apreciat mereu?

La prima carte, Eugen Simion a zis că n-am talent, să mă las. În total, la Ziua mîniei, am avut 3-4 cronici. Dar cu Tache de catifea mi-am scos pîrleala. Chiar rîdeam cu Mircea Nedelciu, care avusese vreo 30 de cronici la prima carte: „Lasă, mă, că te-ajung eu din urmă, stai să vezi!“ Şi-am avut norocul că m-au luat în braţe criticii tineri bănăţeni-ardeleni: Buduca, Ţeposu, Papahagi, Mihăieş… Şi-a contat, că am mers odată cu ei. M-au lăudat şi critici bătrîni, ca Paul Georgescu, apoi Nicolae Manolescu.

După 50 de ani, scriitorii ori se repetă, ori dau rateuri

Cristina Teodorescu: Între 1993 şi 2000 n-aţi mai publicat. De ce?

Trebuia să trăiesc, să scriu altceva, am trecut la altă meserie, la ziaristică. Plus că eu am o teorie că scriitorii peste 50 de ani ori se repetă, ori dau rateuri.

Răzvan Ţupa: Multe dintre personajele dumneavoastră sînt reale. Cum vă explicaţi trecerea permanentă de la personaje reale la personaje fictive, în cărţile dumneavoastră?

În Tache de catifea şi în Manualul întîmplărilor nu există personaje reale. În Tobit şi în Sara am folosit personaje atestate istoric pentru a-mi crea un cadru în care să mă mişc mai uşor. Culmea e că nu s-au „prins“ criticii.

Carmen Muşat: Senzaţia mea, citindu-ţi cărţile, a fost că nu există o distincţie foarte netă între istorie şi ficţiune, că istoria e mereu un punct de plecare şi că totul se transformă în ficţiune.

Istorie e cadrul în care inventez. Nedelciu mi-a făcut chiar o dedicaţie „Agop, ţine-o tot aşa, poate ajungi la preistorie“. Că tot coboram. Am început cu Primul Război Mondial, în Ziua mîniei, şi-am ajuns la 1697, în Sibiu.

Răzvan Ţupa: Am cunoscut tineri pentru care Manualul întîmplărilor este o carte de căpătîi. Ce fel de reacţii aţi avut, în timp, la cărţile dumneavoastră?

Destul de bune, mai ales la tineri.

Dana: Vi s-a propus vreo ecranizare?

Nu. Cristi Puiu a zis că Manualul e o carte prea dificilă de ecranizat.

Cristina Ispas: Nae Ionescu a zis că mai bine în Englitera?

Este lista din Manual. N-are nici o legătură cu Nae Ionescu, filozoful. Nu m-am gîndit la el. Am făcut lista absolut întîmplător. Şi, oricum, el nu avea nici o legătură cu Anglia, era germanofil.

Babele tale citesc Prostituţia?

Livia M: În 2007, aţi apărut în antologia Poveşti erotice româneşti. Editorul, Magda Mărculescu, vorbeşte despre o revelaţie pe care aţi fi avut-o după anunţarea titlului. Despre ce fel de revelaţie era vorba?

Povestea a fost următoarea: am primit un telefon de la Simona Kessler, care m-a întrebat dacă n-aş fi dispus să scriu o povestire erotică pentru o antologie, la Editura Trei. Îmi notasem pe o bucată de hîrtie un titlu (Oglinzi, pizdă şi azotat de argint) şi nu prea ştiam ce să fac cu el. Brusc, mi-am dat seama că, sub acest titlu, s-ar putea întinde o poveste erotică. Dacă asta e revelaţie rămîne de discutat.

Marius: Aţi scris în revistele pentru adulţi?

În 1992, m-au sunat de la revista România literară, propunîndu-mi să scriu o proză scurtă pe o temă dată. Am scris o povestire foarte scurtă, o parafrază după celebra poezie a lui Macedonski, Noapte de februarie, povestire care deschidea drumul prozei hard erotice. A ieşit un mic scandal, nu insist... Amuzant însă este faptul că Dan Silviu Boerescu, care scotea pe vremea aceea Prostituţia, care apărea în vreo 300.000 de exemplare, mi-a reprodus, fără să-mi ceară voie, povestirea şi nici nu m-a plătit (un măgar!). După aceea s-a revanşat, invitîndu-mă să public în revista Playboy, şi m-a plătit foarte bine. Dar ştii care-a fost bancul? Toate babele din familie citeau Prostituţia şi-o sunau pe soacră-mea şi-i ziceau: „A înnebunit Ştefan, c-am citit o chestie îngrozitoare“. Şi i-am zis soacră-mii: „Babele tale asta fac, citesc Prostituţia?“.

Cristina Ispas: Aţi întocmit la un moment dat, chiar pentru Observator cultural, un top al celor mai valoroase romane româneşti din secolul al XX-lea. Două romane din lista postbelică au intrat şi ele: Bunavestire şi Matei Iliescu. Ar fi arătat altfel topul dacă nu romanele ar fi fost luate în considerare, ci proza, opera adică în ansamblu? Ar fi intrat, de exemplu, Nedelciu sau Bănulescu?

Nu, n-ar fi intrat.

Roxana: Faceţi parte din juriul proiectului „Zece pentru România“. Cum vi s-a părut experienţa?

Foarte interesantă, deoarece am văzut cu ochii mei un manelist în carne şi oase, başca un impresar de manelişti, multimilionar. Sîntem trei invitaţi permanenţi, care-şi dau cu părerea: Mihaela Miroiu, Ion Ioniţă şi cu mine. M-am dus pentru bani. Pînă-n decembrie.

un cristian: Spuneţi că aveţi o fire de bătăuş. V-aţi „păruit“ cu cineva? Aţi făcut vreun sport sîngeros sau e doar o latură abandonată?

Am crescut în gura Oborului şi, vrînd-nevrînd, cînd eram adolescent, eram obligat să mă bat. Din păcate, luam bătaie zilnic, aşa că, într-o zi, am angajat un ţigan – coleg de bancă cu mine, eram prin clasa a V-a, mai mare decît mine, fiindcă rămăsese repetent de cîteva ori – să mă apere. Îl plăteam 1 leu pe zi. L-am întîlnit după 15-20 de ani, era şofer la un general de Securitate.

Dacă nu venea Revoluţia, emigram

makehimhappy: Ce probleme aţi avut cu cenzura?

Sincer vorbind, n-am avut mari probleme dintr-un motiv foarte simplu: romanele mele erau considerate istorice, şi cenzorii erau foarte atenţi la romanele cu subiect contemporan. Mai curînd, am avut probleme după apariţie, cu Europa Liberă, care se străduia să găsească sensuri anticomuniste în romanele mele. Am avut totuşi o destul de mare bătaie de cap cu romanul Sara, care a avut nevoie şi de un aviz de la Institutul de Istorie. A venit un ordin cum că tot ce este cu iz istoric să fie verificat dacă e pe linia Partidului. Am aflat numele istoricului care trebuia să-mi citească cartea şi care a fost destul de drăguţ să mă primească la o discuţie. Făcuse un referat, în care spunea că, din punct de vedere istoric, romanul nu are nici o problemă, dar că, din punct de vedere moral, are mari probleme. M-am uitat în ochii lui şi l-am întrebat: –„Domnule, sînteţi căsătorit?“ –„Da“, mi-a răspuns. –„Şi vă futeţi nevasta?“, l-am întrebat. S-a înroşit şi a răspuns afirmativ. –„Păi, vedeţi“, i-am spus, „eu de ce n-aş avea voie să am o scenă de sex într-o carte?“ Pînă la urmă a cedat şi a tăiat din referat pasajul cu imoralitatea cărţii. Nu mai ştiu numele lui. Era un tip tînăr, specialist în istorie contemporană. Mi-a zis: „Domnu’ Agopian, nu ştiu nimic despre Sibiu, 1692.“ –„Dar văd că vă pricepeţi la morală.“ Mi-a spus: „Am o indicaţie clară să dau şi un verdict asupra moralei cărţii.“ Zic: „Dumneata vrei să-mi distrugi cartea.“ –„Păi, ce să fac?“ –„Şterge, nu te bagă nimeni la apă.“

Carmen Muşat: De ce crezi că în România intelectualii, scriitorii n-au avut reacţii apăsate asupra regimului, aşa cum s-a întîmplat în Cehia sau în Ungaria?

Nu uita că în Polonia era Biserica Catolică, a venit şi Papa, şi e şi-o chestie de fire. Polonezii au fost ocupaţi de ruşi de cîteva ori, asta era ultima ocupaţie, nu prima. Ungurii, la rîndul lor, au o fire mai năbădăioasă, iar noi ne-am învăţat să ne strecurăm. Ba fugeam în munţi… Ura polonezilor faţă de ruşi era o chestie istorică.

Carmen Muşat: Dar de ce nu împotriva regimului comunist, împotriva Partidului, împotriva lui Ceauşescu?

Cred că fiecare zicea „mă descurc“, plus că ţi-era frică să te asociezi cu încă doi, că nu ştiai ce se-ntîmplă, care e turnător dintre ei. Nu exista solidaritate.

andy_23: Aţi avut probleme cu Securitatea?

Nu, m-au lăsat în pace. De la CNSAS mi s-a comunicat că n-am avut dosar de urmărire, în schimb a avut nevastă-mea. Asta-i culmea. Mi-au ascultat un an telefoanele, în ’87, şi mi-au zis că n-am avut dosar.

un cristian: Pînă în 1984, n-aţi ieşit din ţară, deşi, pe jumătate armean, nu părea o problemă. Cum aţi privit iniţial refuzul vizei pentru Bursa „tradiţională“ (îi spun aşa, pentru că exista deja o tradiţie în rîndul scriitorilor români) a Universităţii din Iowa? Revoluţia v-a prins în afara României. Aţi fi emigrat?

De patru ori mi s-a refuzat viza. Mi-au tot spus să mă înscriu în Partid, n-am vrut, iar în ’89 şi-a pus D.R. Popescu obrazul pentru mine şi m-au lăsat să plec. Dacă nu venea Revoluţia, nu mă mai întorceam, aveam sora acolo, găsisem slujbă la Europa Liberă.

Am tot ce-mi trebuie aici, unde să mă duc?

dread: Ce avantaje aveţi ca membru USR?

S-a făcut o lege a pensiilor, orice membru al uniunilor de creaţie primeşte încă 50% din pensie. Mai e un mare avantaj. Există o indemnizaţie de merit, la toate uniunile de creaţie.

un cristian: De unde reticenţa pentru călătorii?

Am şi călătorit foarte mult. Am fost trei săptămîni în China, şase luni în SUA, două săptămîni pe un vapor, în Mallorca am stat cîteva luni, şi-mi place să stau unde ajung, nu să mă plimb de colo-colo. Am început să semăn cu taică-meu. Stătea pe Calea Moşilor şi nu ieşea de-acolo: „Am tot ce-mi trebuie aici, unde să mă duc?“.

un cristian: În altă parte decît în Bucureşti n-aţi locui în România?

Am o vilă la Cîmpulung Muscel şi-o să mă retrag acolo, măcar din primăvară pînă-n toamnă.

Carmen Muşat: Cum a început colaborarea cu Sorin Ilfoveanu?

Am un văr, medic în Germania, mare amator de pictură, care, venind odată în România, s-a interesat de Sorin Ilfoveanu şi i-am făcut o vizită. Chiar în prima seară l-am întrebat de ce nu desenează şi ceva mai erotic. Mi-a zis că desenează, mi-a arătat cîteva desene şi aşa am ajuns să colaborăm, eu cu texte, el cu desene. Am făcut şi-o expoziţie, în 1999, la Muzeul Literaturii: Maculata concepţie. Erau multe texte destul de violent sexuale.

Răzvan Ţupa: Sînt scriitori pe care vă pare rău că i-aţi cunoscut?

Da, pe Vadim Tudor, cu care am fost coleg de cenaclu, în tinereţe. El era student în anul I-II, eu eram venit de la armată. Şi frecventam acelaşi cenaclu, „Bacovia“. Mergeam la cîrciumă împreună. Dar nu era Vadim de azi.

Răzvan Ţupa: Vadim ar putea să fie personaj în cărţile dumneavoastră?

Nu. Nu e deja personaj?

vlas: Vă tentează politica?

Nu, cu toate că am făcut politică cu Varujan Vosganian. Am fost membru fondator la Alternativa 2000. Nu era partid, după aceea s-a transformat în partid. Şi-atunci, m-am retras.

ionnickus: Acum ceva vreme (să fie vreo doi ani) aţi făcut nişte afirmaţii un pic mai dure la adresa Reginei Maria. V-aţi schimbat părerea între timp?

Evident că nu mi-am schimbat părerea. Poate că azi aş folosi un cuvînt nu atît de dur ca acum doi ani.

un cristian: Cărţile vi s-au vîndut bine?

Cele de dinainte de Revoluţie, da. La Tobit am avut 40.000 de exemplare. Ca să vinzi o carte înainte de ’89, trebuia să te laude la Europa Liberă. Joia apărea cronica lui Manolescu, imediat se vindea cartea-n draci. Vinerea vorbea Monica Lovinescu, la ora 19.00, şi sîmbăta se vindea foarte bine cartea lăudată.

Doru: Fric se poate descărca gratuit de pe www.scribd.com. Ştiaţi?

Aflu acum şi cred că e problema Editurii Polirom, nu a mea, deoarece ea are copyrightul. Oricum, nebunul care a făcut chestia asta a avut mare noroc că n-am scris ceva mai mult.

Vlas: Vi s-a montat vreo piesă?

La teatrul radiofonic.

Puţini, dar buni

Diana Iepure: Vă număraţi printre scriitorii români „exportabili“. În cei „4 metri înălţime, 2 metri lăţime şi 1 metru adîncime“ de la Tîrgul de Carte de la Frankfurt a încăput şi Tache de catifea. Prin ce credeţi că se deosebeşte cititorul român de acela străin?

Ăla străin citeşte în altă limbă, asta ar fi singura deosebire. Altfel, seamănă foarte bine, sînt din ce în ce mai puţini.

Andra: Spuneţi că aveţi cititori puţini, dar de calitate? Vă mulţumiţi cu aceştia?

Da, îmi convin. Vrei să fiu citit de toţi inginerii?

Răzvan Ţupa: Vă consideraţi un autor „adaptat“ la societatea de astăzi sau aveţi nostalgii după o epocă a „inadaptării“?

Mă consider adaptat, deoarece totdeauna am avut o gîndire de tip liberal. Am fost mobil şi flexibil, am schimbat multe locuri de muncă.

Răzvan Ţupa: Cum vedeţi idealul scriitorului inadaptat?

Nu cred în autorul neadaptat.

un cristian: Copiii dumneavostră v-au citit cărţile?

Fii-miu, vreo două, fie-mea, nu.

Cristina Ispas: Sînteţi un alchimist, aţi găsit „elixirul vieţii“?

L-am găsit pe cel al morţii. E mult mai simplu. Trebuie să ai doar ceva răbdare.

Recomanda articolul prin:

Etichete: Stefan Agopian, chat

Comentarii utilizatori

"Catavencu" si EchipaExilatul - Vineri, 3 Octombrie 2008, 03:44

Iata ce scrie/ dezvaluie Andrei Badin pe blogul sau (preluand din Florin Calinescu) :
In continuarea chat-ului ma intreb cum isi vede Agopian colegul de la Catavencu?

02 octombrie 2008
Ioan T. Morar- pentru un pumn de ruble

Ioan T. Morar aka milionarul roșu al FSN, cel despre care Florin Călinescu( fost coleg cu ITM la Academia Cațavencu) a spus în această seară, cu subiect și predicat, că este ofițer de securitate(citiți amănunte la Andrei Bădin), a acumulat o avere impresionantă în nouăsprezece ani, prin ”mijloace specifice” , șantaj, delațiune, deturnare de fonduri, etc.

Să trecem în revistă, numai câteva din tunurile pe care le-a dat Morar.

1. “Academia Cațavencu”( proprietatea lui ITM&Buscu&gașca) a produs în vremurile cederiste- prin șantaj și trafic de bârfe via Servicii Secrete- enorm de mulți bani. Peste ani, aceeiași revistă avea sa devină obiectul vânzării, DE DOUA ORI, către același cumpărător de bună credință, Sorin Ovidiu Vântu.

2. În timpul mandatului de Primar General al lui Viorel Lis, Academia Cațavencu pornise la un moment dat, o virulentă campanie de presă împotriva acestuia. Campania inițiata de Ioan T. Morar, Liviu Mihaiu, Mircea Toma și Doru Bușcu, avea însă cu totul alt scop, decât cel declarat. Cei patru deontologi au fost întrebați, într-un final, ce doresc în schimbul încetării publicarii articolelor care îl demolau pe Lis. Extrem de pragmatici, cațavencii-șefi au raspuns toți, într-un glas: “Câte un apartament de căciulă, în blocurile noi, din Piața Victoriei ” . Lis-”baiat”, cum îl stim- a percutat imediat si le-a atribuit celor patru ziaristi, câte un apartament, în blocurile din Piața Victoriei. Apartamentele au fost achizitionate de la DAFI, contra unor sume jenant de mici, de tipul 3.000 dolari/apartament, la vremea aceea. Se poate verifica, cei patru dețin și în ziua de astăzi aceste imobile.

3. TVR-ul portocaliu condus de Tudor Giurgiu ( Unul dintre rolurile lui Tudor Giurgiu- și el, ofițer SIE și pusculita- a fost acela de a-i răsplati pe “luptătorii portocalii” cu apariții pe “sticlă” și cu bani.) i-a oferit lui I.T Morar, spațiu pentru a realiza emisiunea “Lumea citește” la TVR 1. Această emisiune era produsă de firma Format Factory- firma Ioanei Moldovan-soția lui Doru Bușcu(asociatul lui ITM) dar cu infrastructura TVR-ului. Pentru această emisiune săptămânală, TVR-ul plătea firmei Format Factory suma de 32.000€/luna. Mai pe românește( că tot îi place domnului Patapievici, această expresie), în fiecare săptămână TVR-ul scotea din buzunarul public, 8.000 €, pentru a-i indesa în conturile la Famiglia Buscu&I.T. Morar. Ioana Moldovan a produs pentru TVR în perioada 2005-2007, mai multe emisiuni, pentru care a încasat sume enorme de bani, din bugetul televiziunii publice.
I T Morar venea cu mâinile în buzunar, se așeza pe un scaun în platoul TVR și arăta la camera cărți, dând din gură. Desigur, nu orice cărți, ci numai cărțile aparținând acelor edituri care plăteau suplimentar. Ca să nu mai amintim despre scandalurile de pomină pe care micuțul monstru al micului ecran, le făcea, atunci când din diverse motive TVR-ul îndrăznea să întârzie plațile către Format Factory.

4. Nici în timpul ultimului mandat al lui Ion Iliescu, ITM nu a dus deloc un trai chinuit. Au contraire! Este de notorietate faptul că, la sfârșitul guvernării Năstase, deja milionarul Ioan T Morar, colabora foarte mult și cu Fundația Soros, pe banii căreia își tipărea carțile, inclusiv pe cele de (stiu, e de râs, dar e adevărat, ITM e și poet!) de poezii. I-a mers treaba la Soros, până când s-au prins ăia că ITM vămuia din gros, banii pe care îi primea de la ei, pentru cărticelele de poezie naivă, și l-au rejectat cu un șut în popou-i prețios, de vădană la menopauză.