Autor: 
Categoria: 
A devenit deja o tradiţie ca, în preajma Zilei Naţionale, ICR Veneţia să ofere melomanilor italieni un concert-eveniment, aşa încît, din nou la celebrul Teatru „La Fenice“, o sală arhiplină a urmărit un eveniment în care oaspeţi au fost cîştigătorii Concursului „Operalia-Domingo“, derulat în luna mai, la Scala din Milano.
Alegere deloc întîmplătoare, pentru că, astfel, veneţienii l-au ascultat „pe viu“ pe tînărul tenor Ştefan Pop, alături de soprana bulgară Sonia Yonceva, cucerind în arii îndrăgite din Rigoletto, Boema, Manon, Don Pasquale, Traviata, dar şi Povestea ţarului de Rimski-Korsakov, Giuditta de Lehar sau canţonete de mare popularitate, punînd în valoare calităţile deosebite ale interpreţilor. Fără riscul de a fi „acuzată“ de subiectivism patriotard, pot spune că solistul român a constituit revelaţia serii, glasul său cu timbru minunat, strălucitor şi cald, acutele spectaculoase, frazarea expresivă şi un instinct artistic special, apariţia şi zîmbetul charismatice, trăirea ardentă şi bucuria de a cînta sau dezinvoltura cu care a rezolvat ţesătura solicitantă a partiturilor (fără a lăsa să se ghicească oboseala acumulată în seria spectacolelor cu Traviata, susţinute pînă în preziua concertului, la Trieste, anterior la Hamburg) fiind tot atîtea aspecte apreciate la superlativ de publicul avizat.
Demn de subliniat este şi faptul că, pe lîngă nelipsitul O sole mio, a inclus în repertoriu şi miniaturi de inspiraţie folclorică, semnate de Tiberiu Brediceanu sau de Gheorghe Dima, pline de farmec şi la fel de „gustate“ (şi) de cei care le ascultau pentru prima oară. Spre exemplu, lîngă mine au stat reprezentanţii RAI3 (post care a înregistrat integral programul), exclamînd, după fiecare moment oferit de Ştefan Pop, că este „minunat“, „excepţional“. Partenera sa de scenă, frumoasă, sigură pe sine, inteligentă şi parcă uşor capricioasă, a convins că vocea sa generoasă este dublată de o tehnică ce-i asigură jocul lejer în scriitura adesea dificilă, ea însăşi dînd senzaţia că „se joacă“ în rolurile respective; dar a creat impresia că apelează la o paletă expresivă şi la o gestică… mereu la fel, deci cu o gamă oarecum limitată de mijloace interpretative, deşi a abordat muzică franceză, germană sau italiană, pagini încărcate (în principiu) de tristeţe, nostalgie sau, dimpotrivă, de exuberanţă şi cochetărie, oricum în stiluri foarte diferite (dar nu… diferenţiate).
Cei doi solişti s-au întîlnit în duetul din Elixirul dragostei, extrem de ofertant şi în plan scenic, în special pentru tenor, intrînd cu o sticlă de şampanie „Bellini“, spre amuzamentul publicului, conturînd un personaj simpatic şi credibil, asemeni răsfăţatei soprane, aplauzele îndelungi fiind răsplătite cu Brindisi din Traviata, ciocnind cupe cu licoarea „fermecată“. Întreg recitalul a fost excelent acompaniat la pian de Nataşa Kersevan din Slovenia, sosind, la rîndul său, de la Trieste, unde activează de mulţi ani. După ce ultimele acorduri s-au stins, Ştefan Pop a fost asaltat de spectatorii deveniţi „fani“, toţi afirmînd că a fost un concert excepţional, poate cel mai bun sub aspect artistic din „seria“ propusă în ultimii ani de ICR. De altfel, am aflat că evenimentele româneşti de la Veneţia sînt recunoscute ca fiind de o calitate net superioară celor organizate de alte institute similare din oraş, ceea ce onorează, dar şi obligă la o atentă selectare a interpreţilor, pentru a se păstra permanent la cota aşteptărilor. Şi, sincer, m-am bucurat enorm că articolele pe care le-am publicat în Observator cultural referitor la premiile obţinute de Ştefan Pop la Operalia au „născut“ ideea de a realiza un concert cu deţinătorii Premiului I, marcînd astfel şi Ziua Naţională, dar şi aniversarea „Casei Române“, care, în 1930, a fost inaugurată de Nicolae Iorga în oraşul gondolelor. Acolo a cumpărat, pentru statul român, Palatul Correr, clădire ridicată cu secole în urmă, sediul Institutului fiind redeschis în 1992, după o jumătate de secol de întrerupere a activităţii.
Repere subliniate şi în „Cuvîntul de salut“ rostit de Monica Joiţa, director ad-interim al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, cea care, apoi, a citit şi mesajul adresat de Placido Domingo, mulţumind „în mod deosebit pentru onoarea pe care ne-aţi făcut-o de a organiza acest concert cu cîştigătorii ediţiei din 2010 a concursului“, regretînd că nu poate participa la eveniment, precizînd însă că „Operalia reprezintă pentru mine un proiect de suflet şi sînt extrem de bucuros că un teatru atît de prestigios cum este «La Fenice» găzduieşte un concert cu aceşti tineri meritorii, destinaţi unei cariere de succes“. Pentru că, într-adevăr, colaborarea cu renumitul teatru, începînd din 2007, reflectă aprecierea de care se bucură manifestările organizate de ICR la Veneţia, calitatea artiştilor invitaţi recomandîndu-le ca fiind demne să se deruleze pe scena elegantului teatru pe care urcă, de secole, doar cei „aleşi“. Şi, tocmai de aceea, RAI3 retransmite adesea concertul de anul trecut, aşa cum, cu siguranţă, îl va difuza frecvent şi pe cel de acum, spre încîntarea iubitorilor de voci frumoase. Iar reuşita lui Ştefan Pop este cu atît mai remarcabilă cu cît a abordat marele repertoriu italian de operă chiar… la el „acasă“; şi să cucereşti italienii cu ariile lor preferate, ascultate, în timp, în versiuni interpretative de legendă, este cu adevărat excepţional. De altfel, chiar cîştigarea Premiului Publicului la Scala a constituit o victorie cel puţin egală cu laurii locului I în competiţie.
A fost o seară de nivel internaţional, pentru organizarea căreia Monica Joiţa, Mihai Stan şi toţi cei implicaţi merită toate laudele, primind, pe bună dreptate, mulţumirile entuziaste ale spectatorilor, alături de urările în prag de sărbători. Iar proiectele de anvergură continuă, pregătind deja un turneu cu totul aparte în „Anul Enescu“, ce va debuta, firesc, la Veneţia, în februarie 2011. Şi toate acestea pe lîngă expoziţii şi alte activităţi găzduite de ICR, chiar dacă se confruntă şi cu birocraţia „în buna tradiţie românească“, dar şi cu inundaţiile aproape zilnice în această perioadă, cînd sirena dă alarma, iar cizmele de cauciuc sînt la mare preţ, pentru că apa intră în clădiri, iar la San Marco atinge, pentru cîteva ore, chiar şi un metru. Un argument în plus pentru ca repetatele solicitări de aprobare a reparaţiilor capitale la clădirea seculară extrem de afectată să „adune“, în sfîrşit, semnăturile necesare pentru a fi demarate… „după lupte seculare“.
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters