OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Uite un tînăr, au zis destui admiratori ai succesului de la Berlin, care nu s-a năpustit la o facultate doar pentru a cîştiga bani. Uite un tînăr, am putea spune, care a arătat preşedintelui Băsescu că ţara are nevoie şi de filozofi – reconvertiţi la film, dar cu propensiune spre filozofie, ca reazem existenţial. Uite un tînăr pe care România nu-l ştie, dar care ne este livrat de Germania ca pilon de susţinere a generaţiei de 30 de ani (poate plictisită, poate dezamăgită, poate scîrbită). 

Dar ce a făcut din acest film unul premiat la Berlin? Eu cînd vreau să fluier, fluier a obţinut a doua distincţie, ca valoare şi ca importanţă, la Berlinala din 2010. E prima oară, în toată istoria cinematografiei româneşti, cînd un „Urs“ berlinez este acordat pentru lungmetraj. Asta înseamnă că filmul a avut o poveste care a impresionat. Corespondenţii de la Berlin, inclusiv colegul nostru Mihai Fulger, care a asistat la prezentarea în festival a filmului, spun că sala a vibrat la pelicula lui Florin Şerban (să-i dăm din nou cuvîntul, tot de pe HotNews: „La film e ca şi cum ai spune o poveste. Copilul ascultă, ascultă, apoi se lasă purtat pe aripile poveştii şi se pierde între stînci, castele şi monştri. Aşa e şi la film“). Mai este de remarcat că filmul a beneficiat de un scenariu scris de Cătălin Mitulescu, după piesa Andreei Vălean, care i-a fost un producător eficace şi profesionist, prin firma de producţie Strada Film. În cinematografia românească este tot mai prezentă ideea de echipă, de cineaşti care se sprijină unul pe altul. Strada Film i-a susţinut pe tinerii regizori Bogdan Mustaţă – Ursul de Aur pentru scurtmetrajul O zi bună de plajă, 2008 –, Florin Şerban, Ruxandra Zenide, Alexandru Mavrodineanu.

Ar fi de semnalat că Florin Şerban vorbeşte despre Eu cînd vreau să fluier, fluier ca despre un film care ar trebui să placă tinerilor. Accentul pus pe spectatorul de acasă, care va vedea filmul destul de repede, din luna martie, readuce în discuţie tema atractivităţii filmelor româneşti. Deja, tot mai acut, şi prin producţiile lui Cristian Mungiu, seria Amintiri din epoca de aur, din 2009, se observă intenţia cineaştilor români de a rezona cu publicul românesc. Ei sînt interesaţi de festivalurile internaţionale, dar rîvnesc şi la spectatorii români, pe care vor să-i cucerească prin aducerea lor în sala de cinematograf. Florin Şerban abia aşteaptă să dea examen cu publicul românesc. Părerea noastră este că examenul va fi trecut cu brio.

Este Florin Şerban un exemplu pentru generaţia de 30 de ani? Poate lumea românească să şi-l ia ca model şi exemplu? E de discutat şi de dezbătut cît de mult poate schimba filmul românesc năravurile unei lumi exasperate, bolborosind despre cruzimea eşecului.