OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O intuitie aproape oportuna i-a ajutat pe cei doi „actanti“ principali ai revistei Arta, serie noua (i-am sugerat pe Adrian Guta si Aurelia Mocanu) sa se ralieze actualitatii din ce in ce mai precipitate a postmodernismului prin vizitarea, inca in termen, a terenului tare si acid al ironicului, tematica numarului secund al revistei – mobilurile, fireste, ar putea fi lesne si constiincios multiplicate: nevoia de a-i scuti de propria morga pe „sufocatii de competenta“ (Plesu) ai artelor, fie ei critici sau artisti, ideea de a marsa pe capacitatea defulant-gnoseologica a autochestionarii (evidentiat, in repetate rinduri, sensul etimologic al eironiei), ratiunea de a marca un punct critic printr-o abordare voit normalizata a unui subiect inca nedeplin integrat ratiunii si esteticii autohtone contemporane etc.

Daca, insa, inteligenta redactiei se va fi manifestat, principial, prin dublarea acestui „presentiment“ de codul (bri)colajului, justificat datorita subiectivismului aditionat care, in cele din urma, a schitat tema, cravata de la git nu s-a putut decit, putin, putin, slabi – originalitatile texticulelor (Duchamp) sint infime, ca „seminte“ rodnice, fata de pletora ariditatilor lemnifere sau a fier-betoanelor limbajelor inserate. Aerul decretoid al articolelor tematice are, chiar si la acest ingrozitor de generos obiect, al faptului-atitudinii ironice, prea putin lest de contrabalans – ca si cum autorii ar fi dorit sa ne ia putin in balon, doar ca, din cauza greutatii „tablelor-legi“ la care multi scriitori n-au putut renunta, zborul anuntat s-a transformat, oarecum, intr-un vole fracturat, ironic, de repetite eforturi din tagma tiris-grapis.

Listarile pe care Adrian Guta, de pilda, le opereaza in „articolul-program“, p. 3-6 (tipologiile ce pot fi asimilate, cultural, „programelor“ ironiei) tind sa formateze, de fapt, un soi de continuum care acrediteaza impresia de permanenta a ironiei in arta romaneasca moderna si contemporana, declansindu-ne, fireste, intrebarea daca este normal (? – poate…) sau util (? – desigur!) sa acceptam o atare prezentare/stare de fapt – pe care discursul autorului o sustine cu impecabila fraza-sentinta: „Ironia este inseparabila de starea de veghe culturala care defineste spiritualitatea contemporana“ (p. 4). Un dubiu mic, totusi, nu ne-a putut disparea…

„Contraeditorialul“ IRONart.contp (Aurelia Mocanu) (p. 7), planeaza asupra vecinatatilor ironice europene, creind o pagina literara de calitate decenta despre naratiunea critic-tematica a subiectului, cu o propozitie cheie de mare sugestie „Pisica neagra isi taie singura calea“, dar cu un final pe care si-l programeaza cliseistic si in care, probabil, impiedicarea simulata ar fi trebuit sa ne destinda. Dar Aurelia Mocanu nu este (si) un actor de comedie…
In fine, mai este de indentificat substanta conceptuala si scriptologica in Premonitia lui messer Carotto, Serban Foarta (p. 8), Soarta ironiei, Dan Stanciu (p. 9), cu folositoarele sfaturi despre cum sint si la ce sunt buni un Aliterius si un Alastor, Ironia arta: un hyphen, Gheorghe Iova (p. 10-11) – miniopere culturale din categoriile ludicului si discutarii asupra aparentelor, valentelor dialogale ale dezmarginirii, inclusiv lingvistice, prin constientizarea valorii umane a ironiei (asumate sau nu), pentru ca fasciculul tematic sa degajeze cu memorabila fraza a artistului Marcel Bunea „…In 1952 un cosmic eveniment avea sa cutremure Romania: ma nasc“ (articolul Auto, bio si ceva grafie, p. 13), perla neincoronata a unui numar care, in segmentul dat, a dus mare lipsa de (multe) alte asemenea.

Celelalte sectiuni ale revistei, afectate in principal noutatilor si actualitatilor, creioneaza, impreuna, un peisaj artistic in perpetua agitatie, o lume avida de intercomunicare si de manifestare, intrucitva o cultura a esteticii si artelor care apartine unor spiritualitati mobile, in cautarea propriei lor deveniri. Aceasta dominanta comuna este, insa, slujita cu mari fluctuatii de calitatea textelor „ce fac vorbire despre“ – interesant de retinut ar fi, ca tara imediat observabila, nu atit tendinta celor scrise de a se autonomiza (a se crea o alternanta grafologica operei), cit inapetenta artistilor si chiar a unora din critici de a identifica precis resorturile interne ale unui act artistic si de a reconfigura (transla) datele spirituale/culturale ale operei respective in registrul critic personalizat. Fac exceptie de la aceasta nedorita situatie numele consacrate – Pavel Susara, Camilian Demetrescu (p. 20), un profesionist articol ce ataca, indirect, obturarea unui demers, oricit de paradoxal ar fi el, dar si la fel de periculoasa viziune unica, indiferent de cit de legitima ar putea parea ea, in parte Alex. Leo Serban (p.24), care se resimte oarecum de complexul nespecialistului, tragind la tema discursul plastic al lui Gheorghe Rasovszky, Judit Angel, Manifesta 3, (p. 32) (desi articolul se multumeste doar sa problematizeze corect, fara „rest“), Yuri Leiderman, L’Autre moitié de l’Europe, (p. 34), incitant in text, amprentat de usoare efluvii de déjà-vu; dupa cum tot numele „clasice“ (din nou Adrian Guta si Aurelia Mocanu) vor salva staticul sectiunii netematice prin doua inspirate interviuri – ar fi, insa, de mentionat, aici, si convorbirea Christian Paraschiv – Mihaela Dumitru, prin care se reuseste deblocarea unei relatii oarecum incremenite (in prezentul numar) in care artistul face opera si sufera discursul, ceea ce pare putin datat… Marele atu al aparitiei de fata (in certa evolutie fata de primul issue) este, insa, cel grafic (autor Olimpiu Bandalac): chiar daca repartitiile textelor in pagini tin de un registru al rigorii (de observat ca nu exista articol care sa debuteze undeva in pagina, justificat, desigur, iar imaginea umple, in genere, paginile fara a se aventura in „spargeri“ novatoare), modul de distributie al ilustratiei foto dialogheaza reusit cu textele inserate si cu ponderea vizuala a acestora, de unde un echilibru al receptarii care faciliteaza simpatia potentialului lector, stridentele sint, in general, evitate, iar coperta este (o) reusita (exista, fireste, loc si de mai…).
Dezarmant, insa, si uneori dezolant, este ca aceste stradanii ale lumii artistice sint, totusi, umbrite de incapacitatea parca funciara a revistelor de stricta specialitate (Arta, Balkon, artelier) de a nu reusi decit incidental sa dezvolte raporturi profesionale din care sa coaguleze un climat stimulator. Revistele noastre de arta apar, parca, spre a se pindi, din propriile turnuri (de fildes), unele pe altele…