OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Se pot aduna 70 de oameni din cinci colţuri ale lumii (din Iran în Italia şi din Catalunia în Arizona) la o conferinţă pe tema canonului literar? Care poate fi discursul „global“ al unor specialişti în diferite „spaţii“ ale istoriei şi ale teoriei literare, ale literaturii comparate şi ale didacticii literaturii etc., atunci cînd nu găsirea unor răspunsuri e miza, ci tocmai iscarea unor întrebări care să pună din nou la îndoială chiar statutul literaturilor naţionale, de data asta sub umbrela încă mişcătoare şi greu de cuprins a globalizării?

 

Identităţi proiectate multiplu în cadrul unei imense producţii culturale, războaie ale canonului estetic, relaţia dintre construcţia identitară şi literatură, toate acestea au fost teme de discuţie la colocviul Literaturile naţionale în epoca globalizării. Problema canonului, organizat în cadrul proiectului „LIRCO – Literatura ca brand naţional“, de către Centrul de cercetare „Tudor Vianu“ al Facultăţii de Litere, Universitatea din Bucureşti (31 octombrie-1 noiembrie 2008). Invitaţi de onoare au fost prof. David Damrosch, de la Columbia University, şi prof. Theo D’Haen, Universitatea Catolică din Louvain – amîndoi, specialişti ai domeniului atît de insolit, la prima vedere, al literaturii europene. Existenţa unei asemenea noi direcţii de cercetare literară, legate evident de existenţa unei conştiinţe, unei forma mentis europaeis din care să derive şi pe care să o întregească, a revenit constant în discuţiile colocviului. La fel s-a întîmplat în cazul celeilalte, insolite, direcţii de cercetare, cea a literaturii globale – ce poate fi aceasta, cum se manifestă altfel decît într-o formă de cultural glue şi care ar fi modalitatea prin care definirea ei să nu fie obligatoriu una întunecat-ameninţătoare şi perpetuu simţită, ca ochiul mordoric din poveste, dar nici să nu devină, dimpotrivă, o soluţie passe-partout, cu nenumăraţi suporteri născuţi mai mult din entuziasm snob decît din înţelegerea fenomenului. Dacă teoriile europene despre canon datorează mult paradigmei americane, cum susţinea în cuvîntul de deschidere Theo D’Haen, modalităţile în care literatura europeană, respectiv cea globală s-ar constitui ca obiect de studiu impun nu doar o deschidere către mecanismele revendicate de tradiţia canonică tip Harold Bloom, dar şi de pop culture, din care ar recupera „foamea de certitudini“. Tot despre nevoia de certitudini a canonului a vorbit şi Elaine Martin referindu-se, printre altele, la reacţia publicului în faţa noilor forme de mediere a literaturii şi la impactul blog culture asupra cititorului contemporan. Cele două direcţii (canonic, în înţelesul său tradiţional, şi respectiv, versiunile sale contemporane) ar avea impactul cel mai vizibil într-un domeniu guvernat de reguli aparte: cel al predării literaturii în şcoală (domeniul de studiu al comunicărilor susţinute de membrii IMEN – International Mother-Tongue Education Network).

 

Legată de jocurile naţional/european /global, identitatea scriitorului de literatură a devenit, la rîndul ei, subiect de reflecţie teoretică. Cum nici identitatea însăşi, nici autoritatea autorului nu mai sînt ce-au fost, discuţiile privind supremaţia criteriilor n-au putut fi decît foarte animate. Apartenenţa unui scriitor la un spaţiu lingvistic, geografic sau general-cultural poate sau nu construi dominanta identitară? Cît din Eugène Ionesco mai e Eugen Ionescu şi cît ar mai fi cunoscut românii din scrierile lui interbelice dacă nu devenea unul dintre immortels? Cît de indian rămîne Salman Rushdie şi, cînd vorbim despre românitatea unui romancier precum Marius Daniel Popescu, premiat pentru La Symphonie du Loup, despre ce vorbim exact? Prins în circuitul global al editorilor, al traducătorilor şi al agenţilor literari, preocupat în egală măsură de păstrarea unei identităţi recognoscibile pentru cititor, dar şi de unicitatea propriei expresii, scriitorul de azi se vede în ochii teoreticienilor ca un furnizor de produse literare ori, aşa cum spunea Mircea Cărtărescu în închiderea lucrărilor, are în continuare „cărţile scrise pe piele, ca în Colonia Penitenciară“ şi suferă la toate erorile, la neînţelegerile şi la cruzimile teoriei.

 

Pe măsură ce căutăm să depăşim interesul tradiţional al literaturii comparate pentru cîteva „mari puteri“ literare, putem învăţa multe din experienţa eforturilor cultural-politice ale fondatorilor din secolul al XIX-lea ai disciplinei. Atenţia mea se îndreaptă spre învăţatul transilvănean Hugo Meltzl şi danezul Gerog Brandes. În lucrările sale, Georg Brandes şi-a concentrat atenţia asupra literaturii engleze, franceze şi germane, pentru a lărgi orizontul provincial al conaţionalilor săi. Spre deosebire de acesta, Meltzl – fondatorul primei reviste de literatură comparată – şi-a tipărit publicaţia în zece limbi oficiale. A arătat un interes deosebit pentru abordarea literaturilor naţionale în interacţiunea lor, indiferent că vorbim de naţiuni mici sau mari (precum şi de populaţii migratoare, cum sînt ţiganii, ale căror cîntece Meltzl le promova în publicaţia sa).