OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ce cărticică surprinzătoare a scris Bogdan Suceavă!... Surprinzătoare şi nu prea, întrucît de la bun început autorul s-a dovedit, în proză, un ficţionar atras de realismul magic şi de farmecul crepuscular al Poveştii. Fapt e că, după fabulaţia „fantapolitică“ şi speculativă din romanul Venea din timpul diez, în care senzaţionalul apocaliptic se cupla, nu fără un rafinament pieziş, cu satira de moravuri balcanice, matematicianul-scriitor româno-american s-a întors… Nu la franceză, precum bunicul din precedentul său volum, ci la povestire, adică undeva la jumătatea drumului dintre romanul metaficţional şi proza scurtă. Roman şi nu tocmai (dar cine mai ştie azi cum mai vine treaba cu puritatea genurilor?), Miruna, o poveste este un soi de fantasy folcloric cu elemente de metabasm, dar mai ales un exerciţiu de întoarcere la surse: adică la copilăria de sub Munţii Făgăraşului, pe valea Rîului Doamnei, undeva în perimetrul delimitat de Posada, Mănăstirea Argeşului şi Nucşoara Elisabetei Rizea. Şi, evident, la basmele acestei copilării, la lumea întemeiată simbolic prin ele şi prin magia tradiţiei. Dacă ar fi să stabilesc, după tipic, legăturile de rudenie ale cărţii, nu m-aş gîndi la maeştri precum Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade sau Vasile Voiculescu (prezenţi totuşi în intertextul naraţiunii), ci la volume mai recente şi mai atipice, de la Arhivarul din Cutia cu bătrîni a lui Andrei Oişteanu, la Povestirile mamei bătrîne de Radu Ţuculescu, la proza lui Bogdan Popescu din Vremelnicia pierdută şi Cine adoarme ultimul sau, ca să lărgim puţin cercul naţional, la revival-ul fabulosului etno-tradiţional din Balcani sau din Orientul apropiat, via sud-americani. Am spus „atipice“, dar nu ştiu dacă am dreptate. Să fi secat oare „vîna“ magică şi fantastică a prozei noastre de bună tradiţie rurală, nonsemănătoristă? Ne va fi ameţit atît de tare himera urbanismului consumist şi a computeristicii globalizante ori moda ieftină a autoficţiunilor mizerabiliste? Se vede treaba că nu, sau încă nu de tot, şi că – măcar la categoria de vîrstă 35-40 de ani – nostalgia autenticei tradiţii folclorice nu s-a pierdut în simulacre, oricît ar fi postmodernismu-n toate, în cele ce sînt... Întrebarea corectă e însă alta: mai ascultă copiii de azi basmele pe care cei din generaţia lui Bogdan Suceavă încă le-au mai ascultat de la bunicii lor? Tot mai puţin… E bine, e rău? Ce e mai important: „ce se pierde“ sau „ce se cîştigă“? Mă tem că lumea satului tradiţional a cam dispărut şi, odată cu ea, legătura organică, naturală cu tradiţia magică, precreştină a locurilor sălbatice, sustrase civilizaţiei. În plus, nici bunicii nu mai sînt ce-au fost... Privită din acest unghi, Miruna, o poveste se constituie într-o „provocare“ la adresa lumii noastre dezvrăjite, care riscă să se debaraseze de ceva esenţial.

 

Intriga volumului este aparent foarte simplă: un bunic, Niculae Berca, dintr-un sat muscelean de sub muntele Nehoiu (de fapt: Negoiu), le spune celor doi nepoţei ai săi Istoriile satului şi ale propriei familii, de-a lungul vacanţelor copilăriei din deceniul opt. Băiatul, Traian, are toate datele unui alter ego al autorului însuşi (n. 1969). Este scriptorul, martorul lucid de pe margine. Fetiţa, Miruna, e în schimb cea care se implică în lumea Poveştii, o moşeşte şi intră în jocul ei, ajungînd să gîndească lumea „în tiparul basmelor“. Numele satului (Valea Rea) trimite în mod transparent la Valea Plîngerii din Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, unul dintre puţinele basme româneşti „cinstite“, fără happy end… Poveştile spuse de bătrînul Berca „bat“, altminteri, în multiple direcţii: avem, mai întîi, povestea întemeietoare a „străinului“, Constantin Berca, ajuns pe Rîul Doamnei după ce luptase în Războiul de Independenţă de la 1877; instalat „singur şi pieziş“, în afara satului, acesta va fi făcut responsabil pentru tot felul de ciudăţenii: este singurul care termină tot ce a început, iarna ucide lupii cu flinta, nu-i sperie cu focul ca sătenii ş.a. m.d. Vin apoi, din toate părţile, istorii cu vrăji malefice şi haiduci (fabulosul Oarţă Aman, un fel de Andrei Mortu din proza lui Ştefan Bănulescu) care scapă din orice ambuscadă, reapărînd spectral peste ani, istorii cu babe (Baba Fira, vrăjitoarea dintîi) şi moşi (Eliferie, cel cu minţile rătăcite) pe care i-a uitat moartea preţ de 200 şi mai bine de ani, istorii cu ciobani metamorfozaţi în lupi, cu blesteme atroce şi treceri pe tărîmul celălalt. Sau poveşti cu iele ce leagă minţile feciorilor, cu tuneluri şi ţinuturi subpămîntene prin care timpul se varsă în spaţiu, iar povestea montană iese la suprafaţă în poveşti levantine, cu corăbieri din Marea Egee sau cu bandiţi din codrii încă deşi ai Vlăsiei… Istoria „reală“ subzistă totuşi – fie şi ca fundal discret – în Povestea care se desprinde din ea şi-o înfăşoară ca o bandă a lui Moebius. Intră astfel în cadru epoca lui Carol I, evocarea succintă, dar memorabilă a Bucureştiului de la 1900, ocupaţia germană din timpul Primului Război Mondial (cu figura bizarului colonel von Ziese, uşor de manipulat cu zvonuri şi fabulaţii), flash-uri interbelice, trimiteri la anii ’50 şi la partizanii din munţi, lumea comunistă a anilor ’70, cu bunicul „moromeţian“ al Mirunei citind Scînteia (ca şi tatăl acestuia, Constantin, cititor de Universul) şi urmărind „ce se mai întîmplă în lume“, actualitatea indiferentă a anilor 2000 şi chiar lumea viitoare, presimţită, cînd nimeni nu-şi va mai aminti de nimic din ce-a fost. Poveştile inventate ale bunicului, poveştile „culte“ din cărţile, discurile şi filmele pentru copii, vacanţele împletite, de la un punct încolo, cu boala mortală a bătrînului ţin de acelaşi registru diurn, al Istoriei realiste sau al romanului latent. Relativ succinte, fără dilatări descriptive specifice romanului modern, cele mai multe dintre scenele de basm, de legendă sau de eres sînt fermecătoare, unele – adevărate tururi de forţă (vezi poveştile cu iele).

 

Nu lipsesc scenele de efect (ciobanul preschimbat în lup şi împuşcat de Constantin Berca, beţivul al cărui pîntec ia foc la trecerea glonţului prin el, sau imaginea haiducului care, încolţit împreună cu ai lui, se desfigurează cu un glonţ în faţă, spre a nu putea fi identificat), nici stereotipurile „socio-antropologice“ de rigoare (baba Fira, vrăjitoarea candidă vs. preotul Dimitrie şi legea dreptei credinţe), nici simbolistica folclorică specifică (bobul de grîu ce reproduce chipul lui Iisus etc.). Bogdan Suceavă este un autor suficient de rutinat pentru a evita atît capcanele „sămănătoriste“, cît şi pe cele ale ficţiunii politice, deşi nu evită – şi bine face – trimiterile oblice la problema tradiţiei şi a „fondului“ mentalitar autohton. Un exemplu: impresionat de ideea că Valea Rea – cea în care oamenii trăiesc în alt timp, după legi vechi de pe vremea lui Ghica Vodă – abia fusese trecută pe hartă şi în registre, Carol I ţine să ridice în „ultimul loc virgin din Europa“ (cum îl va numi într-o cuvîntare) un palat regal, cu acareturi noi. Acelaşi loc îi va inspira regelui memorabilele cuvinte „sîntem geniali în supravieţuire şi păguboşi în administraţie“.

 

Autorul nu e, desigur, un „povestaş“ inocent; cunoştinţele sale de folcloristică, antropologie şi etnografie se simt pretutindeni în ţesătura cărţii, fără ca naratorul unic să facă paradă de ele. Avem de-a face cu o poveste cap-coadă, mustoasă, aromată, bine coaptă, ai cărei ciorchini se ţin bine de arac. În acelaşi timp, ea conţine, în subsidiar, o meditaţie despre rostul şi semnificaţia poveştii în viaţa oamenilor, despre funcţia ei iniţiatică, simbolică, despre sfîrşitul inocenţei. Discursul „naiv“ şi metadiscursul „lucid“, exuberanţa imaginară şi cerebralitatea se suprapun discret în aceeaşi spunere ceremonioasă, fluidă, cu rupturi de nivel numeroase, dar fireşti.

 

Dacă Ara Şeptilici îşi indica din titlu romanescul inaparent în Dublul. Un roman, Bogdan Suceavă ne avertizează – tot din titlu – că nu avem de-a face cu un roman. Nu cred că volumul său va face gaură-n cer; el are, în schimb, datele unui aperitiv dintr-un festin pe cinste. Am senzaţia că scrierea de faţă nu a avut chef, pur şi simplu, să se transforme într-un Roman, fie el şi fantasy, pentru că autorul a mizat pînă la capăt pe convenţiile speciei alese. Bogdan Suceavă n-a vrut să înşele Povestea cu o specie epică mai arătoasă, de dragul anvergurii; din contră, el pare a-şi fi propus s-o apere şi s-o ilustreze, încurajînd-o să-şi pledeze cauza şi să-şi expună virtuţile. Dar de aici pînă la consideraţiunile lansate, stîngaci, de prefaţatorul Mihai Vakulovski: „Ca şi scriitorii disidenţi (sic!), în această carte pe Bogdan Suceavă îl interesează fondul, substanţa, nu forma, aproape neglijată ş…ţ, ceea ce poate părea de-a dreptul provocator, fiind vorba de un scriitor-matematician care ştie să construiască“ este o cale destul de lungă. Ce va să zică „formă neglijată“? Stilistica discursului e pe măsura formulei alese, ceea ce contează fiind aici spunerea, nu scriitura; cît despre compoziţie – vezi mai sus. Dacă există o hibă, şi există, ea stă în nevoia de explicitare prea abruptă a semnificaţiilor. O anumită grabă demonstrativ-eseizantă – dictată nu doar de presiunea convenţiei basmului, care, se ştie, solicită stilizări, esenţializări şi simplificări – se resimte pe alocuri, bruind farmecul întîmplărilor şi forţînd emfatic finalul: „Bunicul îi povestise lumea întreagă ca într-un joc, ca într-un descîntec, un joc care poate să n-aibă sens pentru nimeni altcineva, dar care rămînea de acum să trăiască în Miruna, la fel de mult ca şi-n mine, undeva cît mai aproape de marginea mirabilă a lumii, cea care se află neaşteptat de aproape, îngropată sub dealul acesta, căci de n-ar fi nu s-ar povesti“.