OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pe data 3 noiembrie 2005, juriul Academiei Goncourt a decernat premiul cu acelasi nume romanului Trois jours chez ma mère (Trei zile la mama), Editura Grasset, 2005, de François Weyergans. Edmonde Charles-Roux, presedinta juriului, declara intr-o publicatie populara, cu doua saptamini inaintea decernarii, ca alegerea trebuie sa respecte anumite exigente: „Incununam o carte care a aparut in cursul anului, pentru tineretea ei, pentru interesul fata de realitatea contemporana si fata de problemele actuale. Cind discutam pentru a alege, nu ne spunem ca-l vom premia pe cutare pentru ca se vinde bine. Nu votam un tiraj. Vorbim despre carte, despre autor, despre scoala, stil, despre importanta subiectului. In zadar am incerca sa ghicim o sugestie cit de de vaga asupra preferintelor presedintei; cu cine va vota. Mai mult, ne mai putem intreba si cite dintre aceste intentii s-au confirmat in decizia juriului anul acesta?

Cert este ca in finala au fost selectate patru romane, dintre care unul trecea drept favorit incontestabil, in ciuda cronicilor uneori acide de care a avut parte: La Possibilité d’une ile de Michel Houellebecq. Pro- sau contra-Houellebecq, fiecare publicist s-a simtit dator sa reactioneze, inainte inca de aparitia in librarii a romanului, la sfirsitul lunii august, fie in numele bunei literaturi franceze, fie in numele bunului-simt. Astfel, publicistul Eric Naulleau publica in cursul lunii august o brosura cu titlul Au secours, Houellebecq revient!, al carei editor pregatise deja un afis in doua variante: „A luat Premiul Goncourt: un Goncourt de circumstanta“, iar pe verso: „Nu a luat Premiul Goncourt: Naulleau m-a ucis!“.

Pentru multi, anuntarea cistigatorului nu mai era decit o chestiune de timp, confirmarea unor asteptari, ceilalti candidati fiind lasati in uitare. Argumentul pe care Didier Decoin, secretar al Academiei si membru al juriului, il aduce dupa anuntarea laureatului este ca decizia trebuie inteleasa ca o expresie a independentei juriului fata de campania mediatica din jurul cartii lui Houellebecq. Titlurile articolelor ulterioare decernarii premiului arata surpriza nedisimulata a cronicarilor si compara cele doua carti sub diverse aspecte, ajungind la concluzia ca ramin totusi incomparabile: „Nu putem imagina carti mai diferite decit cea a lui Houellebecq si a lui Weyergans“ (Libération, 4 noiembrie). Ceilalti doi finalisti, Olivier Adam cu Falaises (Editura L’Olivier) si Jean-Philippe Toussaint cu Fuir (Editura Minuit) au fost uitati. Ultimul s-a ales totusi cu Premiul Médicis.

Unii membri ai juriului nu au ezitat sa-si arate explicit simpatiile pentru unul sau celalalt, prin diversele mijloace care le stau la dispozitie, citiva dintre ei fiind publicisti in reviste si ziare de mare circulatie. Cum Weyergans a cistigat cu 6 voturi la 4 in fata lui Houellebecq, pentru sau contra Houellebecq inseamna pentru sau contra Weyergans, si de aici ruptura dintre presa si cititori. Pentru a lua numai doua exemple, se pare ca Figaro Magazine nu-l agreeaza pe Weyergans, in timp ce Lire pare ca il simpatizeaza. Nu intimplator, unul dintre membrii juriului, fost presedinte al Academiei Goncourt, François Nourrissier, despre care se stie ca este pentru Houellebecq, semneaza o cronica in numarul din 1 octombrie al Figaro Magazine despre Trois jours chez ma mère de François Weyergans, pentru a-i reprosa ca este prea batrin, are 64 de ani, (s-a nascut in 1941), ca scrie prea incet, ca nu-si poate termina romanele incepute, ca este un belgian insolent, ca-i scapa sinteza, ca literatura pe care o scrie acesta este inclasabila intr-o specie literara bine definita, ca se multiplica sub forma personajelor sale, romanciere si ele si care poarta aproximativ acelasi nume.

Intr-adevar, François Weyergans s-a nascut in Belgia, dintr-un tata belgian si o mama frantuzoaica, si are 64 de ani, dar nu era singurul belgian dintre candidatii la Goncourt, si Jean-Philippe Toussaint este belgian; apar aici din nou clivajele pe care le putem compune la nesfirsit, daca vrem sa fim dialectici.
Intr-un interviu care a aparut in Lire (septembrie 2005) premiantul spune ca ii place sa viseze la cartea pe care o va scrie si ca decizia de a publica o carte este determinata uneori de nevoi financiare. In 30 de ani nu a publicat decit 11 carti, ceea ce e putin, in opinia jurnalistului, iar in anii ’70 facea filme care nu au aparut niciodata pentru ca producatorii au dat faliment. A fost prieten si pacient al psihanalistei Françoise Dolto, care l-a trimis la Jacques Lacan. Trois jours chez ma mère vorbeste mult despre gestatia operei.

Personajul narator, François Weyergraf, scrie o carte pe care ii este greu sa o continue. Ii trimite zilnic mamei faxuri promitind ca-i va face si o vizita in casa parinteasca din Alpes de Haute Provence. Romanul lui Weyergraf se numeste tot Trois jours chez ma mère, titlu care apare ca atare la pagina 161 a volumului, din care autorul re-produce primele 3 capitole, care pun in scena neputinta in fata paginii albe a personajului scriitor care se numeste François Graffenberg. Reflexivitate infinita, jocul acesta al punerilor in abis la nesfirsit poate parea gratuit, dar este totusi coerent cu intreaga creatie a autorului. Experienta cinematografica ii serveste aici din plin.
Cu toate acestea, Weyergans nu a speriat pe nimeni pe piata cartilor in momentul aparitiei, vinzarile fiind in limitele normalului, adica 45.000 de exemplare in lunile dinaintea premierii. La doua zile de la obtinerea Premiului Goncourt, librarii francezi deja trag linie pentru a aduna din nou: François Weyergans a evoluat de pe locul 14 in topul vinzarilor pe locul 4, fara nici o sansa de a-l depasi pe Houellebecq, totusi.