OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dolores TOMA
Despre gradini si modurile lor de folosire
Editura Polirom, Colectia „Plural M“, Iasi, 2001, 240 p., f.p.

La intrarea in gradina

In camera de lucru, pe marginea canapelei, in autobuz (daca ai loc), in personalul Brasov-Teius (daca e cald), inainte de culcare sau dis-de-dimineata, ca remediu al surmenajului sau ca vitamina intelectuala (nu e vorba de un flacon), cartea Despre gradini… a lui Dolores Toma, profesoara de literatura franceza la Universitatea din Bucuresti si autoare a unor volume axate in general pe premodernitatea franceza si, mai recent, pe istoria mentalitatilor, se poate citi cu delicii mai mari numai in parcuri si gradini publice, in medias res. Privirea, aruncata cind pe paginile cartii, cind pe priveliste, ar transforma respectiva gradina intr-un muzeu al carui ghid te-ai trezi ca-l tii in mina. Pentru ca nu exista gradina publica bucuresteana care sa nu fie inventariata de autoare, cu ajutorul documentelor celor mai avizate, alese pe sprinceana. Pornind de aici, gradina ti s-ar infatisa ca un palimpsest. Te uiti la lacul din Cismigiu – vezi lebedele care inainteaza printr-o pasta verzuie (lacul de astazi) pe la 1860, petrecerile cu lautari sau delasatorii sacagii supravegheati la munca de jandarmi calari. Te plimbi de-a lungul Soselei Kiseleff – te trezesti calculind numarul copacilor si comparindu-l cu cel comandat in deceniul cinci al secolului XIX de Carl Friedrich Wilhelm Meyer – venit in Romania in 1843 si autor, moral in primul rind, pentru noi – al „Soselei“ si al Gradinii Cismigiu. Afli ca primele lebede decorative mincate intr-un loc public nu sint imperialii cycni vienezi, ci mult mai oropsitele lor surate cismigiene, sfisiate de ciini vagabonzi contemporani cu Eminescu.

In sfirsit, faptul ca la festivitati regale erau aduse canapele tocmai din spital iti confirma proverbiala prost-crescuta inventivitate romaneasca. Dar, poate, te-ai hotarit sa citesti cartea pe unul dintre fotoliile de la Tuileries, agresat de caldura si lumina covirsitoare ale unei zile toride, amplificate tocmai de tabula rasa in mijlocul careia te afli, gradina Ghetimani construita de o ratiune furibunda intru chinurile razletilor turisti brusc martirizati. Minunindu-te de dispunerea geometrica a spatiului, de incizia judicioasa a racoroaselor vesminte umede si verzi, carora le regreti atit absenta, te gindesti, poate, continuind lectura cartii, ca ar trebui sa-i descoperi sintaxa.
Nu voi merge pina la a compara constructia de litere a studiului cu cea de piatra si apa de la Versailles. Am spus la inceput ce era mai important, faptul ca studiul lui Dolores Toma se citeste cu o inedita – si cu atit mai mare – placere oriunde, oricind. Urmeaza sa vedem de unde pleaca, unde ajunge si pe unde putea, cu trenul in care s-a urcat, sau schimbindu-l, sa ajunga. Remarc insa, foarte rar in cazul scrierilor unor profesori universitari, tonul amical, empatic, verva, placerea de a face placere (ceea ce, e drept, poate fi interpretat de rautaciosi ca prozelitism), muzica de duminica a unui studiu, din punct de vedere argumentativ cit se poate de serios, dar nu infailibil. Autoarea, asezata comod in fotoliul propriului salon virtual, isi intretine cititorii intr-o conversatie in care le face mult cu ochiul, flirteaza, seduce, nu mai mult decit trebuie (ea e totusi profesoara…).

Foloseste abundent punctele de suspensie pentru surprizele oferite de documente, parantezele pentru aparté-uri, jocuri de cuvinte, exprima puncte de vedere personale care n-au alta legitimare decit propria-i preferinta, afinitatea cu un mod de viata epicureic, recunoscut ca autohton de strainii ce ne-au vizitat in urma cu o suta sau doua de ani. Autoarea ne da sfaturi, noua, tinerilor, sfaturi psihanalizabile, desigur, care n-o mai angajeaza – ce bine! – ca profesoara, care ne-o livreaza in persoana, iar nu in persona: „Cind mergeti intr-un parc, fiti atenti nu numai la ceea ce faceti, ci si la ceea ce ati vrea sa faceti, la lucrurile care va dau sau v-ar da o placere adevarata si vie!“.
Astfel construit, ca o interpretare muzicala in canon, ego-alter ego, enunt-enuntare, studiul lui Dolores Toma nu poate fi privit nici de la inaltimea ghilotinei stiintifice forte, dar nici dindaratul letargic al ochelarilor de soare. Intentia autoarei este aceea de a arunca punti intre spatii culturale diferite si de a conferi sens acestora din exploatarea diferentelor. Ele, spatiile, sint niste structuri de cultureme, spatii construite de si in istorie, practicate in mod firesc de autohtoni si in chip inedit, constringator uneori, de straini. Culturemele configureaza lumi unde granita dintre natura si cultura se afla de fiecare data in alta parte (decit acasa), prin care umanitatea se reveleaza in alteritate, una atit de accentuata incit nu mai stim precis, in secolul XXI, ce inseamna om (dar sintem mereu readusi cu picioarele pe acelasi pamint).

Scurta vizita
Structura volumului apare motivata mai degraba de nevoia echilibrului retoric decit de argumente istoriografice, atita vreme cit demonstratia nu aduce concluzii foarte spectaculoase, dar – subliniez – se constituie in puncte de plecare pentru alte serioase studii de istorie culturala.
Capitolele mai lungi sint primul si penultimul. Unul formuleaza, pe baza unor marturii extrase dintr-un volum de date foarte cuprinzator, sapte trasaturi fundamentale care diferentiaza perceptia – si practica – gradinii de agrement, la noi si in Franta. Uimitoare este rabdarea autoarei de a inventaria miriadele de specii florale din ierbarele occidental si, respectiv, oriental-european, remarcabila stiinta a plasarii numelor lor intr-o gradina de cuvinte in care acuratetea à la française aluneca pe delicioase ghidusii fara sa-si rupa gitul (cred ca aceasta a fost ambitia secreta a autoarei, sa scrie o gradina textuala, heterotopica, ecumenica). Celalalt inventariaza toate gradinile mai insemnate ale Bucurestiului, insistind pina la chestiuni de detaliu arhitectural asupra Soselei Kiseleff si a Gradinii Cismigiu.

Cele 34 de ilustratii de la sfirsitul volumului sint salutare in cazurile in care, pentru a intelege, ai nevoie de cartografierea spatiului despre care citesti. Capitolul V este aproape numai o juxtapunere de citate din numeroasele marturii despre gradinile romanesti lasate de Ulysse de Marsillac, un Robinson francez al spatiului mioritic ticsit cu Vineri lipsiti de orice sentiment al tragicului. Capitolele III si VII vorbesc din documente punctuale despre practici punctuale, dar emblematice (in maniera lui Robert Darnton, influenta nemarturisita) si ele mi se par cele mai fertile, chiar daca nu punctele de rezistenta ale informatiei furnizate. Capitolul IX, ultimul, ii raspunde capitolului V (calator roman in strainatate versus calator strain in Romania). Capitolul IV relateaza un moment de intrepatrundere a celor doua spatii culturale, aparitia unui hibrid natural franco-roman – constructia unui Arc de Triumf in plin codru valah (dar – iertare! – interesul poate gravita si in jurul relatarii unei „tepe“ de proportii pe care le-am dat-o, acum 150 de ani, unor naivi de francezi), iar capitolul VI discuta diferentele de viziune estetica asupra a ceea ce se constituie in Frumos intr-o gradina (voi reveni asupra criteriului estetic de diferentiere culturala). De-a lungul tuturor celor noua capitole, gradina este, alternativ, o constructie cu arhitectura dintre cele mai sofisticate – in Franta –, un imens teatru – la propriu adesea, pentru ca aici aveau loc reprezentatii dramatice – alcatuit din nenumarate elemente florale atent discriminate si distribuite, un imens trompe-l’oeil transplantat in trupul haotic al naturii (Dolores Toma si-a scris teza de doctorat pe o opera baroca) si un colt umbros, bogat, agrest, lasat de Dumnezeu pentru romanii aflati in neostoite bacanale.
De cind si pina unde ma pot plimba
Merita sa zabovim asupra dimensiunii istorice a lucrarii, apoi asupra celei antropologice, venind dinspre premize, trecind prin metoda si ajungind la rezultate.

Prefata este farul la lumina caruia trebuie inteleasa valoarea epistemologica a textului ce-o succeda. Studiul se revendica, metodologic (putem sa spunem si „teoretic“), de la istoria mentalitatilor, disciplina predata de profesoara Dolores Toma in cadrul unui curs optional la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine. Avatarurile „mentalitatilor“ in cimpul stiintific al istoriei o conduc pe autoare la preluarea unui „nepot“, anume sintagma lui Roger Chartier „practici culturale“. Asta pentru ca „istoria mentalitatilor“ ar continua o traditie holista in viziunea careia, in cadrul unui decupaj spatio-temporal, ar exista o mentalitate dominanta (si, astfel, alte zone frontaliere ramase in umbra). Reprosul care denunta pozitivismul idealist al intreprinderii initiate de primii istorici ai mentalitatilor (Dolores Toma il citeaza printre deconstructorii „mentalitatilor“ pe Geoffrey E.R. Lloyd) este just. Orientarile cu substrat individualist le inlocuiesc astazi cu indreptatire pe cele influentate serios de marxism si de sociologia pozitivista a sfirsitului de secol XIX. N-ar trebui vorbit astfel, decit cu ajutorul unor operatii simplificatoare, de practici romanesti si frantuzesti ale gradinii, egale, fiecare, cu sine, imobile in diferenta lor pe durate lungi.

Asemenea precautii se dovedesc insa exagerate pentru ceea ce si-a propus autoarea. Pentru ca decupajul ales, cel putin din punct de vedere spatial (gradina publica de agrement), inlesneste o tipologie bipolara, cu sertare, iar discursul gradinilor devine, cum si-a dorit, o metonimie – punct cu punct, cum ar spune Foucault – a doua coduri culturale. Reprezentativitatea acestora pune insa probleme. Pentru ca as gresi spunind ca avem de-a face cu o imagine in oglinda a „romanului“ si a „francezului“. Gradina franceza nu se suprapune cu „francezul“, asa cum, desi bogat si convingator argumentat, nici cea romaneasca nu confirma in bloc „romanitatea“. Intr-un caz e discutabila exponentialitatea gradinii franceze (probabil ca francezul de rind n-avea gusturile lui Ludovic al XIV-lea), in celalalt e discutabila autenticitatea discursului romanesc despre gradina si natura – voi reveni asupra acestei din urma probleme.
Ne vom gindi asadar, identificind intentia autoarei, la doua tipuri de gradini care ofera cheia a doua Weltanschauung-uri antitetice, simetric dispuse fata de „natura“ si „estetic“. In esenta, dar vom reveni, in imaginarul unei comunitati gradina este un spatiu epifanic pe care atingerea omeneasca il pingareste si din care se hraneste totodata, in timp ce in imaginarul celeilalte, gradina reprezinta o solie a unui om-zeu pe un teritoriu lasat in paragina, teritoriu livrat, cu dedicatie parca, puterii lui ordonatoare (Gestell este termenul heideggerian potrivit definirii acestei puteri).
Sa analizam acum decupajul cronologic.

Care sint aici arealele de lucru? Pentru Occident, secolul XVII, dar si, ocazional, urmatoarele doua. Pentru Romania, perioada 1780-1920 (cu prelungiri in amonte, in capitolul introductiv). Materialul pentru cele doua spatii este selectionat pentru neutralitatea presupusa a observatiilor, pentru placerea cititorului roman de a sti cum este privit de altii, pentru calitatea literara, in ultimul rind, din jurnale de calatorii. Alaturi de acestea stau, insa, documentele de arhiva administrativa, cele utilizate pentru cel mai consistent capitol al lucrarii (Date istorice despre gradinile naturale si amenajate din Bucuresti in secolul al XIX-lea). Pentru un bun feed-back, gradinile occidentale sint prezentate in perceptia si cuvintele calatorilor romani (Schönbrunn-ul vazut de Dinicu Golescu, Versailles-ul de Mircea Vulcanescu, gradinile olandeze de Mihail Sadoveanu), iar cele autohtone de straini; nu atit calatori, cit ctitori, occidentali implicati in aculturatia moderna a Romaniei (Ulysse de Marsillac, Carl Meyer, Le Clerc etc.).

Dincolo de ceea ce ne-ar putea spune alte studii care l-ar avea ca punct de plecare pe cel de fata, dihotomia dintre culturemele occidentale si cele romanesti mi se pare nu atit artificial radicalizata, cit statica. Este ca si cum circulatia lor dus-intors ar avea o viteza constanta, ceea ce, din experienta istorica, nu e tocmai exact. Ni se aminteste limpede ca a existat o paleogradina franceza, de care cea romaneasca moderna este mai aproape decit de cea clasica. Dar aceasta „gradina romaneasca“ va apune incet-incet, incepind cu zonele cele mai urbanizate, asa cum disciplina franceza, vizibila si in gradina, se afla azi in declin. Nu mai vorbesc de influenta discursului urbanistic asupra arhitecturii si practicilor gradinii (spatiu intra- sau perivilan), discurs care sufera, incepind cu 1867 si mai ales cu 1937 – in spatiul occidental –, importante modificari (Albert Lévy, Les trois ages de l’urbanisme, Esprit, ianuarie 1999).

Critici ale concluziilor cu validitate atemporala in stiintele umane pot veni, mai radicale, din alte parti. Paul Veyne diagnosticheaza socant, in 1971, in Cum se scrie istoria, impasul in care se gasesc stiintele umane, istoria, in special: „In orice demers istoric nu exista decit explicatii de circumstanta“. Conform lui, istoria ar fi un sir nesfirsit de explicatii circumstantiale, care se nasc si mor fara ca aceasta alternanta sa poata fi rationalizata intr-un fel. Culturemele care au dus la existenta franceza a gradinilor mor astazi. Pentru ca occidentali sint elevii germani care asta-vara lasau alb de ambalaje mototolite vagonul expresului de Viena, occidentali cei care stau noaptea si beau pe Champ de Mars; occidentali sint pina la urma si functionarii spanioli ai unei retele de cale ferata pe care nici un tren nu pleaca sau nu ajunge la timp. Tinerii de astazi sint globalizati intr-o masura atit de mare incit vom ajunge in citeva zeci de ani (poate mai mult) sa citim cartea despre care scriu ca pe un document de epoca – iata cit de deosebiti am fost! Pe de alta parte, romanesti erau mitingurile anilor ’80 inchinate stim-noi-cui si tot romani sint unii turisti care, aflati in Franta, incep sa-si arunce mucurile de tigara preluind exemplul localnicilor (cine mai sint localnicii Occidentului de astazi? – o intrebare careia nu putem sa-i dam raspunsul acum). Sigur ca diferenta dintre Berceni si Rue de Rivoli persista si va mai persista, dar, aparent cel putin, valorile, ca si spatiul, se uniformizeaza.
Este pacat ca autoarea s-a oprit la inceputul secolului trecut si a reusit astfel doua tablouri incomplete. Ne asteapta, speram, o continuare a studiului de fata. Ar fi fost extrem de interesant sa se traseze o evolutie a practicilor gradinilor publice pentru cele doua spatii culturale desemnate.

Poate culturemele s-ar fi dovedit, daca nu migratoare, cel putin mobile. Comunismul romanesc, pe de o parte, epocile industrializarii si consumismul occidental, pe de alta parte, au lasat amprente asupra acestor practici, au schimbat ceea ce, in Romania cel putin, parea ca exista si va exista intotdeauna: pastrind proportiile, si astazi ciinii vagabonzi laolalta cu cai, porci, bivoli mai fac parte din fauna parcurilor, dar reteritorializarea fortata din vremuri recent apuse a intrerupt ceea ce parea sa fie etern. Parcurile de cartier bucurestene sint spatii diferite de antecesoarele lor, gradinile publice cu „fabrici“ (vezi p. 150 pentru definitie), „partere“, grote rocaille, „jocuri de ape“, „scene“ si cite si mai cite. Dolores Toma nu ignora insa cu total politicul: „Intr-un articol despre imaginarul insulei [...] am aratat cum era distrus simbolic heterospatiul in timpul unei serbari regale la Versailles, pentru a pune spectaculos in scena, prin cucerirea spatiilor straine, puterea politica“. Dar cite schimbari identice n-au suferit habitatele traditionale sau naturale romanesti in vremea comunismului? Este vorba, fara indoiala, de vointa de posedare specifica oricarui regim totalitar. Consumismul aduce si el, astazi, corectii – daca nu coliva – „gradinii romanesti“, de-ar fi numai sa aruncam o privire in revista Gradina mea de vis, agent, si ea, al aculturatiei. Iar astazi s-ar putea scrie studii, poate chiar se scriu, despre „les parcs des loisirs, le lieu d’une généralisation du non-lieu de la simulation“ (Paul Virilio, L’Inertie polaire), asezate de eseistul francez in descendenta gradinilor-spectacol ale secolului al XVII-lea – acestea din urma obiect al analizei autoarei –, intr-o logica apocaliptica a derealizarii si deteritorializarii.

In gradina: pe cine-am vazut, ce-am vorbit
1. Oamenii
Sa ne axam acum pe dimensiunile antropologica si arheologica ale studiului lui Dolores Toma. Scoatem capul la lumina si citim, in prefata, un mic exercitiu de deconstructie a prejudecatii despre istoria ca poveste a evolutiei unor invarianti, a prejudecatii despre permanenta Limbajului.

Premisa de la care porneste autoarea este una la startul careia se aliniaza toata floarea studiilor culturale de astazi, una foarte corecta: faptele Omului sint cele ale unor indivizi cu profil determinat istoric, niste Das Sein-zum-Ende care isi uita stramosii si fantasmeaza in legatura cu succesorii indepartati, fapte circumscrise unor dominante culturale prin care istoriografia sau istoria ideilor cred ca pot spune niste adevaruri. Aceasta idee are mult combustibil freudo-marxist, a functionat foarte bine si mai functioneaza inca, pentru ca, evident, nu si-a spus ultimul cuvint. Conform acestui constructivism cultural, majoritatea experientelor individuale sau colective au, la rindu-le, o origine istoric datata. Emergente ale istoriei cu varii explicatii, aceste „umaneme“ (ca sa creez si eu un termen pe acelasi calc) sint sortite mortii. Cea mai mare „inventie“ teoretica a fost, in spatiul gindirii contemporane, aceea a „omului“ (iar Michel Foucault nu apare citat cu aceasta ocazie de Dolores Toma in prefata), dar Cuvintele si lucrurile este astazi in mare parte un roman. Ceea ce credeam noi ca fiind vesnic – in primul rind Dumnezeu – se naste si moare, intr-o istorie careia diversi recalcitranti (ca Nietzsche) ii mizgalesc si ii contorsioneaza indicatoarele.
„Totul este cultural“ (Dolores Toma in discurs indirect liber) afirma optimist momentul de emergenta al individului din istoria care l-a girbovit si l-a tinut sclav atita vreme. Dar tocmai in momentul acestei declaratii de independenta autoarea scrie: „Pentru ca toate [atitudini si practici, n.m.] i-au intrat in singe, ca sa spunem asa, devenindu-i o a doua natura, el [omul, n.m.] le crede naturale, si nu culturale“ (p. 7, apoi la p. 16 reapare sintagma „a doua natura“) si naste intrebari circotase: care a fost, care este o asa-zis prima, si deci „adevarata“, natura umana? O intrebare ontologica, pina la urma, careia i s-au dat fel de fel de raspunsuri, cind intrebarea care s-ar pune este: „Omul, cultural vorbind, exista?“; apoi: acreditarea, de catre indivizi, a culturii ca natura (proces inconstient) este un proces istoric sau tocmai in aceasta conversie ar consta unul dintre invariantii culturali umani? Iata posibile teme de discutie, suscitate de o antropologie contemporana in criza de identitate.

2. Cuvintele
Am lasat la urma ceea ce mi se pare cel mai important, investigatia pe care am numit-o „arheologica“. Revin astfel la cele sapte concluzii enuntate la sfirsitul primului capitol. Lucrurile nu stau aici, cred, atit de clar precum se lasa impresia. Doua sint izotopiile „arheologice“ investigate de autoare. Le reamintesc acum: discursul „naturii“ si acela al „frumosului“. In primul caz se impune, de buna seama, o corectie.

M-a surprins absenta unui capitol despre gradinile englezesti, picturale (este mentionata doar existenta lor), m-a surprins absenta discursului lor romantic, se va vedea cu ce consecinte. Goethe marturiseste ca se simte „emotionat de felul in care zeii i-au permis ducelui sa creeze in jurul lui un vis“, fiind vorba de ducele de Anhalt din Dessau, citat intr-o carte de Hans Sedlmayr – Pierderea masurii (Bucuresti, Editura Meridiane, 2001), carte al carei discurs descinde in buna parte din Spengler si Ortega y Gasset. Gradina de agrement, „peisajera“, cum o numeste el, desi ar reprezenta in varianta engleza un „antract“ Dolores Toma (consistent totusi – 1760-1830 – conform ginditorului austriac), ar fi influentat decisiv raportul individului occidental cu metafizicul, contribuind la consacrarea ethosului romantic. In acest punct ar trebui cercetat in ce masura influenta discursului romantic s-a exercitat asupra celui romanesc, sincron sau posterior, al naturii si, automat, cit este imprumut si cit original in felul cum natura ii vorbeste romanului, cuvinte intoarse apoi de el, printre altele, asupra gradinii.

Iata ce ne spune Dolores Toma: „Dimpotriva, romanilor natura le-a parut intotdeauna de neintrecut. [...] Iata de ce la noi gradina a fost cu atit mai apreciata cu cit s-a apropiat mai mult de natura“. Sau, in ultimul capitol, cu Sadoveanu protagonist al unei calatorii in Olanda: „La noi «e mai mult Dumnezeu», la ei «mai mult om»“. Pe de alta parte, iata ce gasim in capitolul Gradina peisajera a cartii lui Hans Sedlmayr, acolo unde ni se vorbeste de cultura occidentala: „O premisa a aparitiei gradinii peisajere este faptul ca relatia activa a omului cu natura se transforma intr-una pasiva [...]. Natura nu se opune omului precum ceva strain, ci este impletita cu el in chip «simpatetic»“. Dupa 1830 modelul francez revine, parcurile capata un caracter „expozitional“, „dar si in transformari inca mai traiesc acum incremenite unele lucruri dintre acelea pe care forma originala le-a creat: «ceea ce odata a fost atins nu s-a pierdut niciodata cu totul»“. Dezbaterea „arheologica“ pe care Dolores Toma pune degetul (p. 71), dar nu zaboveste mult asupra ei, poate porni de la extraordinar de revelatorul capitol Gradinuta lui Negruzzi. Scriitorul roman are un text, Flora romana, in care este vorba de scrisori si flori trimise de un oarecare Onisim Cernetel doamnei Angelica Florineasca, posesoare a unei gradini in stil francez. Onisim, prezenta tot mai asidua in preajma doamnei, o potopeste cu flori, cu flori autohtone, ciubotica-cucului, dobronica, sabiuta etc., plante ale caror nume nu sint insa recunoscute de Angelica. Ea avea de altfel un gradinar flamand care contesta florilor necanonizate in vreun fel (religios, stiintific, estetic) nu calitatea, ci existenta (de floare). Cu alte cuvinte, florile fara nume consacrat, inregistrat, nu exista. In cele din urma Onisim reuseste sa o scoata la capat in mod fericit cu cea care-i va deveni sotie, dar amanuntul „tachinarii cu flori“ este de maxima importanta. Pentru a o convinge de identitatea de floare a, sa spunem, vazdogii, Onisim foloseste denumirea latineasca, asphodelus. Necesitatea de a insoti numele neaos al unei flori cu acela latinesc revine, mutatis mutandis, la autorii de fictiune din secolul XVIII, care-si insoteau operele fictionale de prefete autentificatorii.

Ce inseamna asta? Ca, in secolul XIX, civilizatia romaneasca nu reusise inca sa-si valideze existenta pe care doar limbajul o poate omologa, ca noi nu aveam, altfel spus, realitate culturala. Raspunsul la intrebarea reiterata de Dolores Toma in citeva rinduri de-a lungul studiului, daca noi am avut gradini, tocmai acesta este: am avut, dar nu in alt fel decit francezii, ci dupa ei, pentru simplul motiv ca le-am imprumutat de la ei sub licenta, cu numele. De-aici, in mod sigur, provine mare parte din preferinta noastra pentru lucrarea divina, a carei expresie putea fi gradina: incercam sa opunem resturile unui discurs sacru unuia omenesc, colonizator, dar iremediabil strain, incercam oprirea conversiunii unei sacralitati muribunde (calitativa) in alta, aflata in mars triumfator (cantitativa). Si realizam ca devenim „civilizati“ pe masura ce vorbim altfel, pe masura ce nu mai avem cum altfel reprezenta lucruri. Daca glosam despre modelul francez al gradinii, trebuia sa avem in vedere in primul rind un model de discurs caruia urma sa ne supunem.

De aceea cred ca partea teoretica de rezistenta a cartii este aceea a dispunerii culturilor franceza/occidentala si romaneasca de-o parte si de alta nu a „naturii“, ci a „frumosului“. Punctul 7 al „trasaturilor fundamentale“ enuntate prin opozitie ale celor doua tipuri de gradini – francez si autohton – exprima o teza forte: romanilor nu le placeau gradinile pentru ca erau frumoase, ci pentru ca acolo se simteau bine, in timp ce occidentalii veneau in primul rind sa admire gradinile: imersiune versus contemplare, absenta versus prezenta a constiintei estetice, a medierii realitatii si „inventarii“ ei de limbaj. In termeni de morala, s-ar putea spune ca romanul nu respecta frumosul, inainte de toate pentru ca nu prea stie sa-l abstraga din placut (ceea ce-i reprosa Wittgenstein pe la 1930, in Lectiile lui, esteticii). Confuzia aceasta, frumos-placut, e una falsa, in fond: istoria intelectuala a distins termenii, dar, firesc pentru omul-etalon antropologic, ei sint consubstantiali.

La iesirea din gradina
Cuvintele rostite astazi de noi, romanii, sint reguli de disciplina neinsusite inca pe de-a-ntregul, dar nici un fel de inferioritate nu poate fi dedusa de-aici. Mai aproape de lucruri, am fost intotdeauna mai aproape de cea mai intima umanitate pe care nici o cultura n-o poate disloca definitiv. Ulysse de Marsillac remarca – citat undeva in carte – ca romanii nu se tem de moarte. Legati cu lanturi de cuvinte, oamenii „civilizati“ (pe unde se vor fi aflind ei) traiesc intr-o realitate cristalizata, dar departe de tot ceea ce au ales sa denumeasca cit mai sofisticat cu putinta. Inferioritatea noastra vine insa din alta parte, din aceea ca n-am avut nici un fel de limbaj, n-am avut nume. Pentru a produce afirmatiile de mai sus, tot de un model strain de discurs m-am folosit. Ca si Sadoveanu vorbind despre Olanda. Aproape de lucruri, prin lipsa limbajului, n-am stiut niciodata ca ne aflam acolo. Aceasta este lectia unui studiu unic, cred, la noi (sper sa nu ma hazardez), pe care Dolores Toma nu l-ar fi scris niciodata daca n-ar fi avut si ea la indemina un model discursiv strain, in speta francez, cu ajutorul caruia sa vorbeasca pasiona(n)t, inedit si, in plus, ca un veritabil suporter roman (dar uitind ca „suporter“ e un cuvint strain), despre certificatul nostru de nastere culturala.