Fragment din volumul în curs de apariţie la Editura Curtea
Veche; traducere şi note de Anamaria POP
CARTEA ÎNTÎI
Propoziţii numerotate din viaţa familiei Esterházy
Volumul apare în Colecţia „Byblos“,
coordonată de Livia Szász, şi va fi lansat
la Bookfest, în prezenţa autorului, în data de 8 iunie, ora
11.30.
Vor vorbi Anamaria POP, Livia SZáSZ şi Carmen MUŞAT
24
În zorii acelei zile din aprilie cînd fusese fixată
execuţia, conform decretului imperial, gardienii au intrat în celulă şi l-au
găsit pe tata îngenuncheat pe pămînt, cu mîinile împreunate, rugîndu-se. Avea
capul adînc aplecat, părul blond căzut în faţă lăsînd să i se vadă gîtul
subţire şi delicat, descoperit, iar sub cămaşa de in, fără guler, i se vedeau
vertebrele. Gardienii s-au oprit pentru o clipă – contele stătea de vorbă cu
Dumnezeu, motiv suficient să uite de regulile severe ale ritualului spaniol.
Inclusiv preotul a făcut un pas îndărăt, încleştîndu-şi în tăcere degetele
împreunate a rugăciune; palmele transpirate au lăsat urmele trădării pe coperta
de fildeş a breviarului. Boabele mari ale rozariului, amintind de nişte
măsline, se loveau în tăcere unele de altele. Numai cheile înşirate pe un imens
inel de metal din mîna unui gardian au zdrăngănit de cîteva ori, la intervale
neregulate. Amin, şopti tata terminîndu-şi rugăciunea de dimineaţă. Apoi adăugă
cu glas tare: Iartă-mă, părinte! În secunda aceea, aproape la comandă, au
început să răsune tobele sinistru, ca un ropot de ploaie. Stînd în cadrul
format din puştile lungi ale doi ulani croaţi, un ofiţer de husari cu faţa
roşcată şi mustaţa zbîrlită a început să citească sentinţa. Vocea răguşită
răsuna înfundat în celulă. Sentinţa era severă şi neînduplecată: moarte prin
spînzurare. Tata participase cu arma în mînă la una dintre acele răscoale
populare sîngeroase, crîncene şi deznădăjduite, care prin izbucnirea lor
neaşteptată zguduiau, din cînd în cînd, imperiul, pentru ca apoi să fie rapid
înăbuşite la fel de neaşteptat, sîngeros şi crîncen. Tribunalul a considerat
originea tatei, renumele familiei – circumstanţe agravante; tata îşi trădase nu
numai suveranul, dar şi propria castă.
Sentinţa trebuia să fie exemplară. Tata
abia reuşea să deosebească unele cuvinte din şuvoiul monoton al vorbirii care
îi rezona în urechi asemenea sunetului de tobe. Timpul s-a oprit. Trecutul s-a
contopit cu prezentul şi cu viitorul, tobele bubuiau, în tîmple auzea, ca un
puls exasperant, ecoul îndepărtat al bătăliilor victorioase, al expediţiilor şi
asalturilor triumfătoare, precum şi un alt sunet de tobe, prin care soldaţi
îmbrăcaţi în negru acompaniau, la vremea respectivă, nu moartea lui, ci a
altuia, a unui străin. Tata, în ciuda vîrstei sale tinere (semăna mai degrabă
cu un adolescent care crescuse brusc, decît cu un tînăr matur), văzuse deja
sînge şi stătuse deja faţă-n faţă cu moartea, dar niciodată astfel, niciodată
atît de aproape. Tocmai această apropiere, faptul că simţea respiraţia morţii
pe gîtul dezgolit, asta a denaturat în conştiinţa sa imaginea realităţii – la
fel cum apropierea unui obiect de un ochi astigmatic deformează şi mai tare
conturul acestuia. Acum doar un singur lucru era important pentru tata – pentru
că în lumea lui era respectată, alături de o viaţă onorabilă, doar o moarte
onorabilă: să-şi păstreze demnitatea care e de aşteptat într-un asemenea moment
din partea unui, aici urmează numele tatei. Noaptea şi-a petrecut-o treaz. Dar
şi-a închis pleoapele, buzele sale n-au fremătat nici măcar o dată, a oftat
zgomotos, oferind astfel ofiţerului-gardian, care-şi lipise ochii de
ferestruică, mărturia: condamnatul a dormit profund şi liniştit, parcă s-ar fi
pregătit pentru nuntire, nu pentru moarte. Şi, parcă într-o cronologie ciudată,
inversată, îl şi auzea deja pe ofiţer povestind la cazino: Domnilor, tînărul,
aici urma numele tatei, a dormit profund şi liniştit. Nici un oftat. Parcă l-ar
fi aşteptat nuntirea, nu moartea. Pe cuvîntul meu de ofiţer! Domnilor, să ne
manifestăm respectul.
Se auzea (aude) pînă şi clinchetul paharelor de cristal.
Prosit! Prosit! Această viziune a propriei morţi, această luptă victorioasă au
ţinut sufletul în tatăl meu toată dimineaţa. Cumpătul şi l-a păstrat cu
rugăciuni, şi-a încleştat dinţii ca să reprime tremurul laş al intestinelor şi al
traseelor nervoase, aceşti trădători ai voinţei: îşi călea curajul bărbătesc cu
legendele familiei. Astfel că, atunci cînd l-au întrebat care îi este ultima
dorinţă – iar acest lucru s-a petrecut conform prescripţiilor milostive ale
regulamentului –, a cerut nu un pahar cu apă, ca să-şi astîmpere focul ce-l
mistuia dinăuntru, ci o ţigară; la fel cum făcuse odinioară unul dintre
strămoşii săi care ceru oleacă de tutun pe care apoi, după ce-l mestecă, îl
scuipă între ochii călăului. Ofiţerul a bătut din călcîie şi i-a întins tatei
portţigaretul de argint. (Domnilor, pe cuvîntul meu de ofiţer vă spun că nu i-a
tremurat mîna nici măcar cît îmi tremură mie acum, cînd ţin paharul! Prosit!
Prosit!) Fumul violet, asemenea zorilor, se ridica învălătucit spre primele
raze ale soarelui care cădeau pieziş spre celula sa, la fel ca-n imaginile de
odinioară în care erau reprezentate criptele sfinţilor. Tata simţi că fumul,
această iluzie radioasă, îi atacă pentru o clipă forţa, îl copleşeşte, la fel
ca sunetul unui taragot auzit odinioară din depărtare, în pustă, astfel că
aruncă repede ţigara şi o strivi cu cizmele-i de husar de pe care fuseseră de
mult luaţi pintenii. Domnilor, sînt gata. Alesese propoziţia asta pentru
sobrietatea-i milităroasă, pentru concizia ei, era ca un ordin, o propoziţie
rece şi despuiată, ca o sabie scoasă din teacă, pronunţată fără patos, aproape
ca o parolă, la fel ca atunci cînd, după o noapte de chef, omul nu spune
altceva decît: Noapte bună, domnilor! Deşi i se păru că de data asta nu era o propoziţie
suficient de demnă pentru clipa istorică.
Vocea îi răsună clar şi sonor,
silabele distincte, propoziţia sobră şi limpede, dar totuşi prea moale şi
oarecum înfrîntă. Începînd din ziua în care-l vizitase bunica, tata a ştiut –
cu toate c-a mai nutrit încă puţină speranţă smintită – că viaţa lui nu mai
este altceva decît o farsă tragică de bîlci pe care o scriu nişte oameni care
au o forţă aproape divină. Stătea aici, în faţa lui, o femeie corpolentă,
puternică, avînd chipul acoperit cu un voal, ocupînd complet celula cu persoana
ei, cu personalitatea ei, cu caracterul ei, cu imensa-i pălărie cu pene şi cu
rochia care-i foşnea, deşi stătea nemişcată. A refuzat scaunul simplu, cazon,
pe care i-l oferiseră ulanii, ulanii care niciodată n-au respectat pe nimeni
atît de profund ca acum, pe bunica, dar ea s-a prefăcut că n-a observat, că
acest scaun cioplit grosolan ar fi prea simplu pentru ea, pentru volanele de
mătase ale rochiei sale îngrozitor de simple. A rămas în picioare tot timpul
cît a durat vizita. Cu tata a vorbit în franceză, parcă ar fi vrut să-l pună în
încurcătură pe ofiţerul ulan care stătea la o distanţă cuviincioasă faţă de ei,
sprijinit în sabia scoasă din teacă, fiind vorba mai degrabă de salutul unui
militar din garda de onoare adresat aristocratei (al cărei rang nobil era, de
altfel, la fel de vechi ca al domnitorului) decît avertisment şi precauţie faţă
de falnica vizitatoare a cazematelor imperiale. Mă arunc la picioarele tale,
şopti bunica. Mamă, sînt gata să mor, îi răspunse tata. Severă, poate puţin
prea severă, bunica îl reduse la tăcere. Mon fils, reprenez courage! Pentru
prima dată făcu un semn abia vizibil spre ofiţerul-gardian. Vocea îi era toată
o şoaptă care s-a contopit cu foşnetul volanelor rochiei. Am să fiu în balcon,
spuse foarte încet. Dacă voi fi îmbrăcată în alb, înseamnă că am reuşit. Nu,
mamă. Pesemne că vei fi în negru... S-a auzit din nou bubuitul tobelor, tata
s-a trezit din reverie – acum parcă le auzea mai de aproape. În faţa lui,
imaginea încremenită pînă acum în muţenie se animă din nou, iar el înţelese că
au terminat de citit sentinţa; ofiţerul a făcut sul foaia de hîrtie, preotul
s-a aplecat spre tata şi l-a binecuvîntat cu semnul crucii, iar gardienii l-au
prins de braţe. Nu le-a permis să-l rezeme. Prinzînd braţele celor doi ulani,
s-a ridicat sprinten. Brusc, încă înainte de a fi trecut pragul celulei, a
simţit, mai întîi undeva în zona pieptului, apoi în tot trupul, că totul s-a
petrecut exact, conform logicii vieţii. Pentru că-n visul acesta tulburat de coşmaruri
totul este împotriva morţii, de partea vieţii.
Tinereţea sa, originea sa,
renumele familiei sale, dragostea mamei sale, favoarea împăratului şi soarele
acesta care-l învăluie în razele sale în timp ce, cu mîinile legate la spate,
asemenea unui bandit, se caţără pe căruţ. Acest sentiment n-a durat mult, doar
pînă cînd căruţul a ajuns în bulevard, unde-l aştepta deja mulţimea gălăgioasă
venită din toate regiunile imperiului. Prin ropotul întrerupt al tobelor care-i
dădeau onorul auzea rumoarea mulţimii, strigătele de ameninţare, vedea pumnii
încleştaţi ai oamenilor îndreptaţi spre el. Salutau cu chiote justiţia
imperială, pentru că mulţimea întotdeauna îi aclamă pe cei victorioşi. Pe tata
îl zdrobi această constatare. A lăsat să-i cadă uşor capul spre piept, şi-a
gîrbovit spatele şi umerii, de parcă s-ar fi temut de nişte lovituri (oricînd
putea fi nimerit de o piatră), s-a aplecat puţin în faţă. A fost suficient ca
gloata să-şi dea seama: l-a părăsit curajul, i s-a frînt mîndria. Lumea aproape
că a jubilat. (Pentru că mulţimii îi place la fel de tare să vadă cum se
prăbuşesc cei curajoşi şi mîndri.) Spre capătul bulevardului, acolo unde
începea şirul rezidenţelor nobiliare şi unde mulţimea se mai rărise, tata îşi
ridică privirea. În lumina orbitoare a soarelui observă pe balcon o pată
strălucitor de albă. Era bunica aplecată uşor spre balustradă, îmbrăcată din
cap pînă-n picioare în alb, în spatele ei un filodendron cu nişte frunze
uriaşe, verzi, care-i accentuau şi mai puternic culoarea strălucitoare de crin
a rochiei. (Tata cunoştea bine această rochie – era o relicvă a familiei, o
purtase o străbună la una dintre nunţile imperiale.) Subit, tata îşi îndreptă
cu trufie spatele şi ar fi avut poftă să strige către mulţime că, aici urmează
numele tatei, nu poate să moară, nu poate fi spînzurat ca un tîlhar de drumul
mare. Astfel a stat şi sub spînzurătoare. Cînd călăul a scos scaunul de sub
picioarele sale, încă mai aştepta să se petreacă minunea. Apoi, trupul său a
rămas atîrnat de ştreang, s-a răsucit de cîteva ori, ochii i-au ieşit din
orbite, parcă subit ar fi văzut ceva îngrozitor. Domnilor! Eram la doi paşi de
el, povestea în seara respectivă, la manejul ofiţerilor, ulanul cu mustaţa
zbîrlită. Se uita atît de liniştit la mîinile călăului cînd acesta îi puse
ştreangul în jurul gîtului, de parcă i-ar fi pus o cravată de catifea. Aşa a
fost, domnilor, pe cuvîntul meu de ofiţer. Sînt posibile două presupuneri. Tata
murise curajos şi demn, cu capul ridicat, conştient fiind de certitudinea
destinului său, sau totul fusese un spectacol de marionete bine gîndit, ale
căror sfori le mînuise mîinile unei mame semeţe. Prima versiune, cea eroică, a
fost susţinută şi răspîndită de către iacobini şi sanculoţi, mai întîi oral,
apoi imortalizată în cronici. A doua versiune, conform căreia tata sperase pînă
în ultima clipă să se petreacă un miracol, a fost consemnată de către istoricii
oficiali ai puternicei dinastii a habsburgilor, voind parcă să împiedice
naşterea unei legende. Istoria o scriu învingătorii. Legendele le ţese poporul.
Cărturarii fantazează. Doar moartea este sigură.
[...]
35
Domni mari, tata fusese un domn mare, revizor la Vituki,
alături de încă şase, dar!, dar primus inter pares. w Tata fusese un domn mare,
foarte mare, chiar mai mare decît atît, adică nu mai mare decît atît, dar
foarte mare, inimaginabil de mare. Dacă e să ne gîndim numai la pămînt, că, de
exemplu, ce înseamnă într-un sat mare, un mare proprietar de pămînt, a cărui
putere constă în faptul că acolo poate să obţină totul, or, mai mult decît totul
nu există, că determină viaţa satului şi aşa mai departe, într-adevăr şi aşa
mai departe; şi ce înseamnă dacă această putere, influenţă şi aşa mai departe
trebuie înmulţită cu o sută? Cu o mie. Atunci asta nu mai înseamnă nimic. w
Poporul are atîtea prejudecăţi faţă de domnii cei mari, faţă de tata,
prejudecăţile privind expresia feţei, inflexiunile vocii, întregul comportament
este atît de generalizat, încît ar putea să-l şi divinizeze în cazul în care
tatei i-ar trece prin minte să fie bun, să fie un om bun. w Tata are un avantaj
imens faţă de ceilalţi oameni: bucate gustoase, interioare somptuoase, cîini de
vînătoare, cai, maimuţe, pitici, nebuni, lingăi – să fie („nu-l pizmuiesc“),
dar faptul că-n serviciile sale sînt (şi-l servesc) persoane care, spiritual şi
sufleteşte, se ridică la nivelul lui, ba de multe ori îl şi depăşesc, chiar
că-i demn de invidiat. w Tata-i mîndru dacă dispune să se facă o alee în
pădurea seculară de brazi, dacă poate proteja spaţii întinse cu ajutorul
zidurilor lungi, de apărare, dacă poate acoperi cu foiţă de aur tavane, dacă i
se instalează tot felul de brizbizuri acvatice sau i se construieşte o grădină
de iarnă; dar nu intră în categoria plăcerilor sale să facă fericită o inimă
fidelă, să ofere bucurie, să ajute la necaz, să prevină răul. w Într-atît nu-l
costă nimic pe tata să promită, să plătească în dreapta şi-n stînga cu vorbe
frumoase, e domn mare, într-atît condiţia sa de demnitar îl scuteşte de toate
obligaţiile impuse de cuvîntul dat, încît pare modestie dacă promite doar atît
cît promite. w E deja bătrîn şi istovit, spuse puternicul meu tată despre nenea
Feri Dienst, nomen est omen, e extenuat de cît a muncit în serviciul meu, acu’
ce dracu’ să fac cu el?
Cel care răpeşte şi ultima speranţă a bătrînului,
celălalt, care-i mai tînăr, va primi această slujbă numai şi numai pentru că
nenea Feri Dienst a onorat-o din plin. w De multe ori e mai bine să-l laşi pe
tata cu ochii-n soare decît să te plîngi de el. w Tată meu îl dispreţuieşte pe
omul spiritului, pentru că nu are altceva decît spirit, omul spiritului îl
dispreţuieşte pe tatăl meu, pentru că nu are altceva decît un rang strălucitor.
Omul cinstit adresează cîte un cuvînt tuturor caselor unde sălăşluieşte
spiritul sau rangul – fără nici o virtute. w Dispreţul pe care-l nutreşte tatăl
meu faţă de popor îl face insensibil la toate laudele şi măgulirile exprimate
de popor şi-i temperează vanitatea. Dacă regele sau Dumnezeu nu l-ar
desconsidera pe babacu’, el, regele, sau Dumnezeu ar fi şi ei mai vanitoşi. w
Dacă tata ar dori să se cunoască pe sine sau să-şi cunoască subalternii, poate
s-ar ruşina să facă pe domnul. w Nu duce la nimic bun dacă omul are (poate
avea) acelaşi nume pe care-l are plebea. Numele poporului (şi al apostolilor):
Petru, Ioan, Iacob. În schimb, al tatălui meu: Hannibal, Cæsar, Pompei.
Lucreţia. Şi cine l-ar putea împiedica să se numească (tata) Jupiter, Mercur
sau Venus sau Adonis? w Plăcerile vieţii, opulenţa, chiolhanurile, tihna,
fericirea nelimitată – toate astea îi generează tatălui meu atîta bucurie că
poate să rîdă oricînd de un pitic, de o maimuţă, de un idiot, de o năzbîtie
nebunatică; cei care sînt mai puţin fericiţi rîd numai în locurile potrivite,
acolo unde trebuie. w Tatălui meu îi place şampania şi dispreţuieşte vinurile
drese; adică îi place să se ameţească de la o sevă mai de calitate decît o face
copilul poporului: asta e singura deosebire pe care un chef a creat-o între un
aristocrat şi un grăjdar. w A observa un merit, a-l explora şi, recunoscîndu-l,
a-i acorda ce i se cuvine: tatăl meu rareori e în stare de aceşti doi paşi care
trebuie făcuţi rapid, unul după celălalt. Picioarele, bietul de el... w Eşti
mare şi eichner, spuse tata, dar asta nu-i suficient, comportă-te în aşa fel
încît să te respect, să mă întristez, să regret dacă n-aş mai avea parte de
graţiile tale protectoare sau nu le-aş putea obţine.
w Întreaga bogăţie a
tatălui meu nu e suficientă să plătească nici măcar cea mai mică bunăvoinţă sau
serviabilitate – dacă stăm să ne gîndim cît costă asta pentru cel care doreşte
să recompenseze (tata); puterea lui abia dacă-i suficientă să-l pedepsească pe
cel în cauză, dacă nedreptatea făcută astfel stabileşte măsura pedepsei. w Ar
fi o curată ipocrizie dacă tatăl meu n-ar ocupa de-ndată acea demnitate înaltă
care i se cuvine şi pe care lumea consideră că o şi merită: nu-l costă nimic să
fie modest, să se piardă în mulţime, care pe loc se dă îndărăt, sau să fie
ultimul, pentru că din ultimul într-o clipă ajunge să fie primul. Pentru
muritorul de rînd, modestia este o pasiune amară: dacă ajunge în mulţime, este
strivit, dacă ajunge în capul bucatelor, este părăsit. w Tatălui meu nu-i prea
plăcea perioada care a urmat după Eden, perioada de odinioară, a trebuit să
constate cu neplăcere cum sîntem cu toţii fraţi, soră mai mică, soră mai mare,
frate mai mic, frate mai mare. Oamenii formează o mare familie: mai multul şi
mai puţinul reprezintă o diferenţă doar în ce priveşte gradul de rudenie. În
legătură cu tatăl meu trebuie păstrată tăcerea: cînd se spun lucruri bune
despre el, aproape întotdeauna e vorba de măgulire; cînd se spun lucruri rele
despre el, e periculos, dacă trăieşte; şi e laşitate, dacă-i mort (tata).
[...]
89
Tata a sărutat (pînă acum) de-adevăratelea o singură dată,
într-o singură ocazie, un bărbat; mai puţin decît un sărut, considerabil mai
mult decît sărutul obişnuit între bărbaţi. Acest lucru s-a petrecut astfel:
tata avea un scriitor prieten, adică, un prieten care era scriitor. Tatei îi
plăcea cum scrie, deşi punctele lor de vedere erau foarte diferite. Scriitorul
era un observator sceptic, inventaria cu pasiune şi resemnat, nici prin cap
nu-i trecea cum ar veni să schimbe lumea, considera că ar fi vorba de o
aspiraţie incorectă, ridicolă din punct de vedere poetic, de vanitate (în cel
priveşte). Tata, exact contrariul! Lui îi era imposibil să se resemneze, să
accepte lumea aşa cum e, biciuia egoismul politicienilor şi laşitatea
oamenilor. Fricoşi de viaţă!, expresia asta o folosea, şi spunea că nu ne putem
lăsa viaţa pe seama altora, adică, de putut se poate, dar ce rost are. Tata
iubea viaţa din perspectiva morţii. Potrivit opiniei clasice şi curente,
trebăluia peste tot precum un umanist învechit: îi învăţa matematică pe
puradeii ţiganilor, fiicei sale îi băga cu forţa-n cap tabelul lui Mendeleev şi
preda ore de dans băieţilor retardaţi mintal (începători şi avansaţi, fireşte);
tata avea o constituţie eroică. Ca un responsabil al unei grupe sindicale care
aspiră să fie mîntuit, rîse prietenul său. Tata era de părere că în pofida a
tot şi a toate, în pofida tuturor scandalurilor secolului XX, lumea ar putea fi
călăuzită de dragoste şi bunătate, nimic nu pledează împotrivă, nici măcar
natura umană, deşi asta este, indiscutabil, un segment îngust, dar pentru el
premisa o reprezintă cei pe care-i cunoaşte, nu cei despre care a citit doar,
şi, fireşte, la rîndul său, cunoaşte inclusiv personaje josnice, dar în ciuda
acestui fapt îşi susţine afirmaţia, interpretarea acestora fiind fundamentată
pe baze afective. Afectivitatea, sentimentele sînt inapte pentru crearea unui
sistem, deşi despre asta-i vorba, spuse indispus prietenul tatei, fără să se
bucure că, de fapt, avea dreptate. Una este să ai dreptate şi altceva e
dreptatea. N-are rost să trăieşti fără dragoste, chiui tata. (Au băut toată
după-amiaza. N-au avut un motiv special, pur şi simplu aşa fusese după-amiaza
respectivă.) Dragostea e periculoasă, stai blînd, rîdea scriitorul. Tata dădu a
lehamite din mînă. Computerele!, baza unei noi culturi!, moartea cuvîntului!,
sfîrşitul istoriei! Despre asta vorbiţi voi. Parcă totul ar putea fi înlocuit.
Păi atunci, asta cu ce aţi înlocui-o? S-a întins peste masă, a prins mîna
scriitorului şi a mîngîiat-o, asta. Acesta începu iar să rîdă, apoi dădu din
cap. Sentimentele sînt mereu actuale, întotdeauna sînt prezente, insistă tata.
Nu reprezintă o forţă pentru organizarea statului, dădu a lehamite din mînă
scriitorul. Cum să nu reprezinte!, dar de altfel, pe cine interesează statul?!
Pe tine şi pe mine, dacă nu vrem să tropotească noi şi noi hoarde de barbari în
grădina ta. Tata: nu poţi să te tocmeşti chiar în halul ăsta, să măsori totul
la milimetru – trebuie să crezi şi gata! Ga-ata?!, îşi ridică sprîncenele a
mirare scriitorul, gata de atac asemenea celui care ajunge pe propriul teren.
Tata se ridică puţin de pe scaun şi se întinse peste masă, la fel făcu şi
prietenul său. Tatăl meu intui acel vid unde voia să ajungă scriitorul, nu, nu,
miturile trebuie luate în serios! În serios şi cu ironie, răspunse scriitorul.
Acum tata era indispus. Prietenul său ridică din umeri, era pe punctul să-şi
ceară iertare de la tata, păi ce anume ar fi pe lumea asta la care să nu te
uiţi cu ironie? Dumnezeu. Dar ce fel de Dumnezeu? Dumnezeu. Vezi-ţi de
treabă... Nu eu sînt ironic, ci situaţia lui e... Dumnezeule, care nu exişti,
ajută-mă!... Ce-i asta dacă nu ironie, ironia vieţii! Tatălui meu nu-i plăcea
acest discurs. Atunci. Atunci, tata se întinse peste masă şi pecetlui gura
prietenul său cu un sărut prelung. Un sărut cald, umed, palpitant. Pentru prima
dată a sărutat astfel un bărbat. A fooo' buuun. Prietenul său, roşu ca racul şi
pe un ton serios, îi spuse: în asta abia dacă a fost ironie. Acum trebuie să
plec.
Péter Esterházy (născut în 1950 la Budapesta, într-una
dintre cele mai celebre şi vechi familii aristocratice maghiare) este,
probabil, scriitorul ungur cel mai cunoscut şi apreciat pe plan internaţional
în momentul de faţă, una dintre vocile şi conştiinţele literare definitorii
pentru problematica spaţiului central şi est-european contemporan. A urmat
iniţial studii de matematică la universitatea din oraşul natal şi a lucrat ca
matematician între 1974 şi 1978; şi-a făcut debutul literar în 1978 în gazete
literare, iar din 1978 s-a dedicat în întregime scrisului. Este autorul unei
opere vaste, ce cuprinde romane, nuvele, piese de teatru, eseuri, studii,
publicistică, traduse în peste 25 de limbi şi încununate cu numeroase
distincţii naţionale (printre care prestigiosul premiu Kossuth, în 1996) şi
internaţionale (Herder, în 2002, Grinzane Cavour, în 2004, Premiul Păcii al
Uniunii Editorilor şi Librarilor din Germania, în 2004, Premiul de Excelenţă al
ICR din România, Premiul Grinzane-Beppe Fenoglio din Italia, în 2007 ş.a.).
Printre operele sale cele mai cunoscute se numără Harmonia cælestis, Verbele
auxiliare ale inimii, Cartea lui Hrabal, Privirea contesei Hahn-Hahn, Puţină
curvăsărie maghiară, O femeie, Nici o artă etc.
Harmonia cælestis este o operă care te provoacă şi te
emoţionează,
un roman anti-epic, scris într-un mod nu tocmai tradiţional,
ce poartă marca indubitabilă a lui Péter Esterházy. Istorie de familie,
subiectivă şi dramatică, dar şi istorie a Ungariei,
a Europei, Harmonia cælestis este un impresionant poem epic,
dominat de figura Tatălui. Un Tată multiplicat însă în mii de ipostaze, căci nu
doar tatăl autorului este evocat aici, ci toţi bărbaţii vechii familii
aristocratice maghiare al cărei descendent este Péter Esterházy. „Tata e ca
tatăl lui Piero della Francesca: metaforic“, scrie autorul, încercând să
răspundă unei întrebări obsesive: „cine este tatăl meu pentru mine?“. O tulburătoare
meditaţie pe tema paternităţii şi a relaţiilor dintre taţi şi fii, Harmonia
cælestis este şi un strălucit exemplu de pastişă postmodernă, traversată de
ecouri intertextuale generate de
o „bulimie“ literară remarcabilă.
Construit din două părţi: Propoziţii numerotate din viaţa
familiei Esterházy (alcătuită din 371 de paragrafe) şi Confesiunile unei
familii Esterházy, romanul are o structură polifonică, armonică, titlul
trimiţînd, de altfel, la cantatele compuse de prinţul Pál Esterházy, în 1711.
De o copleşitoare vervă imaginativă, jonglînd cu limbajul şi, deopotrivă, cu
structurile şi tehnicile narative, ironic şi sentimental, debordînd de fantezie
şi rafinament stilistic, acest „copil teribil al limbajului“ a construit o
operă comparabilă, prin intensitate, originalitate şi profunzime, cu cele
semnate de James Joyce, Vladimir Nabokov şi Witold Gombrowicz.
Pentru a traduce o astfel de carte
e nevoie de talent autentic. Traducerea realizată de
Anamaria Pop recreează magistral în limba română o operă
de prim rang a literaturii contemporane central-europene.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters