„Am încercat să nu arăt numai urîţenia“. Dialog cu Tristan Jeanne-Valès

Autor: Doina IOANID | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Între 5 mai şi 7 iunie, la Caen, în sala Scriptorium, a putut fi văzută expoziţia Reşiţa, oraş românesc, un reportaj fotografic de Tristan Jeanne-Valès, realizat cu sprijinul asociaţiilor Balkans-Transit şi Caen Calvados Roumanie. Tristan Jeanne-Valès a început cu fotografii de spectacol, dans şi muzică. În 1980 a devenit fotograf la Centrul dramatic naţional din Normandia. Din 1982 pînă în 2006 a lucrat pentru agenţia Enguerand, specializată în domeniul cultural. În prezent, este fotograf independent.

Domnule Tristan Jeanne-Valès, cum aţi ajuns la Reşiţa şi de unde vine interesul dumneavoastră pentru ţările din Balcani? E vorba de exotism sau de un teren încă virgin în plan artistic?

Interesul meu pentru ţările din Balcani – iar România este mai mult sau mai puţin în Balcani, chiar dacă nu-i tocmai drept, dar asta e – vine în primul rînd din preocuparea mea pentru muzica tradiţională, pentru muzica populară. Ani la rînd, am călătorit în vestul Europei, în Scoţia, Irlanda, Bretagne, Portugalia, Andaluzia şi am făcut foarte multe fotografii pe această temă. Acum patru sau cinci ani am deschis o expoziţie importantă în Bretagne, la Lorient, care s-a numit La Dérive Nord Atlantique. În momentul cînd a avut loc expoziţia, m-am întrebat ce fac de-acum încolo, dacă o să mă întorc din nou în Scoţia şi Irlanda. Mi-am spus că nu, că mi s-ar părea mai interesant să continuu proiectul în ţările balcanice, pentru a avea o perspectivă asupra celor două părţi ale Europei, cele două extremităţi, aş spune. Prin urmare, în anul următor, cred că era prin 2002 sau 2003, am plecat în Serbia, în sudul Serbiei, nu foarte departe de Reşiţa, cam la 150 de kilometri, ca să fotografiez fanfarele de ţigani. Atunci l-am întîlnit pe Laurent Porée şi am început să lucrăm împreună, am făcut împreună proiecte. Cînd o ţară era invitată la Festivalul Printemps balkanique, eram şi eu invitat în ţara respectivă. Aşa am ajuns la Salonic cu expoziţa Phénix. Doi ani mai tîrziu, am fost în Bulgaria, la Sofia, cu aceeaşi expoziţie. A urmat apoi România, numai că aici, fotografiile nu mai sînt despre muzica tradiţională, ci despre oraşul Reşiţa. Anul acesta am făcut ceva diferit, pentru că aveam de onorat o comandă din partea asociaţiei Caen Calvados Roumanie.

Există chiar un jumelage între Reşiţa şi Caen Calvados.

Da, un soi de jumelage şi tocmai de aceea am ajuns la Reşiţa. Am fost anul trecut în septembrie şi am stat şase zile. Timpul a fost cam scurt şi mi-ar plăcea să mă întorc, să-mi continuu proiectul despre muzica tradiţională. Am vorbit cu Laurent Porée să expun la Timişoara, la Institutul Cultural Francez, timp de două zile. Dar aş avea nevoie de cel puţin o săptămînă sau două pentru proiectul meu. Problema? Ca întotdeauna, fondurile de finanţare. De aceea sînt în discuţii cu Hughes Labrusse, care este preşedintele asociaţiei Caen Calvados Roumanie, cu primăria de la Reşiţa şi Institutul Cultural Francez de la Timişoara. Însă, pentru moment, nu ştiu dacă o să se întîmple ceva.

„Mi-au plăcutchipurile ţăranilor“

Ca să ne întoarcem la expoziţia despre Reşiţa, pe care am văzut-o de curînd, am remarcat că ceea ce v-a surprins este mai ales această invadare a vechiului oraş cu blocuri şi fabrici. Impresia este de oraş sufocat.

Oraşul, mi s-a explicat, se pare că a fost pe vremuri unul dintre centrele siderurgice cele mai importante, însă acum totul s-a părăginit, sînt numai uzine-fantomă. Ceea ce m-a interesat a fost acest amestec inextricabil între oraş, uzine şi arhitectura tipic comunistă. Într-una din fotografii, e o biserică „înghiţită“ de case şi uzine. Se pare că biserica a fost deplasată, apoi mascată de case şi hale. Am încercat însă să nu ofer doar o imagine negativă asupra oraşului, să nu arăt numai urîţenia. Sigur, m-au interesat imaginile şocante de genul acesta, dar şi viaţa oamenilor care trăiesc acolo. Pe de o parte, avem acest aspect dur, arhitectura oraşului, acest amestec strident între uzine şi oraş, dar pe de altă parte, un aspect uman, aş spune.

Multe fotografii surprind chipurile oamenilor, în diferite contexte.

Da, am fost, de exemplu, într-un sat din apropiere, la Borlovenii Vechi, la Caraş-Severin, unde era o sărbătoare. Mi-au plăcut chipurile ţăranilor, aveau o anumită gravitate, chiar duritate. Am făcut aceste fotografii şi ca să echilibrez episodul cu oraşul siderurgic. Chiar şi la Reşiţa am văzut pieţe unde ţăranii vin să-şi vîndă fructele şi legumele.

Aţi fost şi în Bulgaria, în Grecia şi în Serbia. cum au decurs lucrurile acolo?

În Serbia, am fost într-un sat care organizează în fiecare an concursuri între fanfa-rele de ţigani, pentru că ştiam că acolo voi găsi muzicanţi. A fost fabulos. Am putut asista la repetiţii, să-i văd îndeaproape cum lucrează, cum se odihnesc. Ne-am cunoscut, am băut împreună un pahar. Mi-a plăcut să-i surprind în elementul lor, în largul lor, pentru că spectacolele folclorice nu mă interesează absolut deloc.

Au fost probleme?

Nu, atîta doar că uneori dădeam peste oameni foarte simpatici care deveneau brusc rasişti cînd venea vorba de ţigani. Şi asta e, de fapt, o problemă generală a ţărilor din Balcani. Am văzut cartiere foarte clar separate. Poate că nici ţiganii nu vor să se integreze.

Memoria zidurilor

Da, este o chestiune delicată. Şi dacă ar vrea să se integreze, mă întreb cum s-ar putea face această integrare, fără să-şi piardă specificul.

Statutul lor rămîne în continuare unul precar, de marginali. În Franţa există aceeaşi problemă, nu numai cu gitans, dar şi cu africanii. Franţa este ţara drepturilor omului, însă în acelaşi timp... Eu am lucrat la Paris, cînd am fost fotograf de presă pentru Libération şi Le Monde, şi am văzut adevărate ghetouri, nu trebuie să ne amăgim, să ne facem iluzii. Şi cu trecerea timpului, situaţia va deveni şi mai dură, lucrurile se vor agrava. Nu avem decît să ne uităm la situaţia explozivă de acum cîţiva ani, cînd toată periferia (banlieues) a sărit în aer.

Am răsfoit şi o carte cu imagini făcute după graffiti dintr-un spital de psihiatrie, care se numeşte Mémoires closes.

E vorba de un spital de psihiatrie care există de mult aici, la Caen, „Le Bon Sauveur“, care acum este închis şi este în plină restructurare; o parte din clădiri va rămîne să funcţioneze ca spital, dar cealaltă parte va fi transformată în imobile de locuit. A fost o comandă, mi s-a cerut să fac fotografii pentru a păstra cumva memoria locului. Au urmat apoi o expoziţie şi o carte, Mémoires closes, în 2006. N-am vrut să fotografiez pur şi simplu nişte clădiri, am preferat să fotografiez inscripţiile de pe ziduri. Trebuie spus că se văd foarte bine, pentru că toate clădirile foloseau ceea ce se numeşte la pierre de Caen, care nu e atît de dură precum granitul. Sînt inscripţii, desene, semnături care datează de generaţii întregi. Mi s-a părut interesant să surprind această memorie a zidurilor.

Ştiu că aţi lucrat mult cu diverşi artişti, coregrafi, oameni de teatru...

Da, am lucrat mulţi ani ca fotograf de presă, în domeniul dansului contemporan, mai ales că la începutul anilor ’80 dansul contemporan francez a cunoscut un adevărat reviriment. Am lucrat cu coregrafi cunoscuţi pe plan mondial, cu Jean-Claude Gallotta, Dominique Bagouet, Pina Bausch, Trisha Brown, Régine Chopinot, apoi cu Josef Nadj, Catherine Diverrès, Mathilde Monnier ş.a. Am făcut totodată şi fotografii pentru spectacole de teatru, portrete ale autorilor, regizorilor, muzicienilor.

Şi în afară de proiectul despre muzica tradiţională din România?

Sper să mă întorc cît de curînd în România, pentru că ţin mult la proiectul ăsta. Deocamdată însă, lucrez la un alt proiect care are ca temă îmbrăţişarea (l’étreinte), de la cea mai pudică la cea mai senzuală.

Recomanda articolul prin: