„Să creez prin cuvinte, doar prin cuvinte, senzaţii de natură aproape fizică”

Dialog cu Eric Fottorino

Autor: Doina IOANID | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

„Să creez prin cuvinte, doar prin cuvinte, senzaţii de natură aproape fizică”

Jurnalist şi romancier francez, Eric Fottorino a publicat mai multe romane, începînd din 1988, dintre care Besoin d’Afrique, L’Homme de terre, Rochelle, Un territoire fragile au cunoscut un mare succes de public. A primit Premiul France Télévisions (2004) şi Prix des Libraires (2005) pentru romanul Korsakov, Premiul „François Mauriac“, pentru Caresse de rouge, iar în 2007, premiul Fémina pentru romanul Baisers de cinéma ( Sărutări de cinema), roman apărut de curînd în limba română, la Editura Trei. Cartea a fost lansată pe 14 noiembrie, la librăria Cărtureşti, în prezenţa autorului. În aceeaşi zi, Eric Fottorino a participat la dezbaterea Jurnalism versus literatură, organizată de Editura Trei şi institutul Francez din Bucureşti. Director al cotidianului Le Monde din 2007, Eric Fottorino continuă să se împartă cu succes între jurnalism şi literatură.

Domnule Eric Fottorino, n-o să vă mai întreb cum e să fii scriitor şi jurnalist totodată, întrucît dezbaterea de dimineaţă de la Institutul Francez a lămurit în mare măsură această problemă. Oricum, înţeleg că pentru dumneavoastră literatura şi jurnalismul sînt două lumi aparte, etanşe. Prin urmare, voi sta de vorbă cu scriitorul Eric Fottorino. Cum reuşiţi să găsiţi acea frază justă, prima frază a romanului, acea frază inevitabilă, care le atrage după sine pe toate celelalte. Cum se produce acel declic misterios al scriiturii?

Spuneam şi mai devreme că scriu, că lucrurile se scriu deja în mintea mea, chiar dacă nu am trecut încă la actul material, concret, de a scrie. Sînt convins că există o scriitură magică, întrucîtva imaterială care ia naştere undeva în noi, şi la un moment dat lucrurile se coc, ajung la maturitate, iar scrisul devine un soi de eliberare, de uşurare. E dificil, dar cu toate astea, nu reuşesc niciodată să-mi impun, să mă forţez să scriu. Dacă mă apuc de scris e pentru că ceva e gata, e pregătit să existe.

Vi s-a întîmplat să spuneţi: asta e fraza? Am romanul, îl ţin, este în mîinile mele.

Da, bineînţeles. Ceea ce este curios e faptul că uneori elementul declanşator al începutului romanului este o viziune a sfîrşitului romanului. Adică sfîrşitul mă ajută să încep. Văd o imagine care ajunge chiar să mă obsedeze, care vine şi revine, şi-mi dau seama că este mereu aceeaşi imagine. Dar pentru a reda această imagine trebuie mai înainte să spun o întreagă poveste. Sînt asemeni unui dansator pe sîrmă care merge de-a-ndăratelea.

Cred că asta se şi vede în Sărutări de cinema, unde există un final dublu, aş spune un final-buclă. Un final plasat la sfîrşitul romanului, cînd Gilles Hector ajunge să se desprindă de Mayliss şi să-şi reia viaţa. Un altul, chiar la început, după primele zece pagini, cînd personajul narator stă într-o cafenea, singur şi totuşi înconjurat de cei dragi, absenţii pe care a ajuns să-i integreze firesc în existenţa sa.

Da, este adevărat. Deci aşa vedeţi sfîrşitul romanului, două finaluri în felul acesta?

Da. De fapt, mai degrabă un final care-l întîlneşte pe celălalt. Şi cred că asta are legătură cu ceea ce spuneaţi mai devreme la dezbatere, că literatura te duce întotdeauna într-o zonă a ambiguităţii.

Experienţa unei filiaţii incomplete sau necunoscute m-a împins să scriu

În ceea ce priveşte raportul dintre existenţă şi scriitură, înţeleg că recurgeţi deseori în romanele dumneavoastră la experienţa proprie, la ceea ce aţi trăit, şi că documentarea ocupă un loc mai puţin important. Spuneaţi, de exemplu, că nu v-aţi cunoscut tatăl. Imaginea tatălui prezent şi totuşi absent apare şi în Sărutări de cinema.

Da, ceea ce m-a împins să scriu cînd eram tînăr a fost acel abis al identităţii, acel hău al disperării, cînd lucrurile rămîn neclare, nespuse sau chiar ascunse. Cred că experienţa unei filiaţii incomplete sau necunoscute m-a împins să scriu. Altfel, nu cred că aş fi simţit nevoia să scriu, să spun o poveste, să refac firele rupte.

Şi-atunci am să vă întreb pentru cine scrieţi. Scriitorii ajung repede la dispute cînd vine vorba de asta. Unii susţin că scriu pentru ei, alţii spun că scriu pentru cititori. De fapt, cred că lucrurile sînt mai nuanţate, că există puţin din amîndouă în demersul scriitorului. Cred că într-o primă fază, scriem pentru noi, pentru a înţelege ceea ce am trăit. Şi abia apoi pentru un cititor, unul implicit, fireşte. Vă rog să mă corectaţi dacă greşesc.

Nu, cred că aveţi dreptate, ceea ce declanşează scriitura este dorinţa de a pune pe hîrtie ceva ce este în acelaşi timp rodul experienţei şi al imaginaţiei, dorinţa de a trăi o experienţă inedită, necunoscută, de a reconstrui o formă de realitate care este totodată o ficţiune. Povestea pe care o spune scriitorul şi-o spune mai întîi sieşi. Eu sînt primul meu cititor. Un cititor destul de exigent. Atunci cînd simt că scriitura nu mă conduce spre scopul dorit, adică spre ceva interesant, şterg, rup, o iau de la capăt. Pentru mine, scrisul este asemeni unui instrument muzical care trebuie acordat. Prin urmare, uneori este foarte bine acordat şi scrisul merge bine, apoi, nu ştiu de ce, urmează o altă pagină, o altă scenă, în care muzica nu mai există. Aşa că te întorci pentru a regăsi acea muzică, acea ambianţă, o bună articulare, şi abia după aceea poţi să o iei de la capăt. Este o muncă în care îţi eşti propriul cititor. În această primă fază nu te gîndeşti la cine te va citi mîine. Apoi, într-adevăr, cînd îţi iei o distanţă faţă de propriul text, este important să te întrebi dacă tot ceea ce ai scris este coerent, este verosimil. Oare cititorul va descoperi acest text în felul în care-i vorbesc eu? Oare îi spun o poveste care-l interesează? Asta e o muncă în plus, în timp ce, în prima fază, este vorba de natura însăşi a scriiturii, de efortul de a deveni inteligibilă pentru cel care scrie un roman. Apoi este o muncă de construcţie, de reconstrucţie, de alegere a cuvintelor, de găsire a ritmului potrivit al frazelor. Prima frază a romanului, despre care am vorbit, este ca un şurub pe care-l înfigi într-un perete. Fie a intrat cum trebuie, şi totul o să meargă bine, fie nu a intrat cum trebuie, şi-atunci totul o să eşueze.

Citind Sărutări de cinema, am regăsit aici întoarcerea la poveste, la simplitatea şi profunzimea poveştii, întoarcerea la o naraţiune aproape carnală.

Da, înţeleg ce vreţi să spuneţi. Pentru mine, un roman bun este un număr de iluzionism, de magie. E ceva ce nu ştii întru totul cum se produce, dar care la sfîrşit îţi aduce emoţii, senzaţii. Magia pe care am vrut s-o aduc în Sărutări de cinema, provocarea pe care mi-am propus-o, a fost să creez prin cuvinte, doar prin cuvinte, senzaţii de natură aproape fizică, mai ales în privinţa luminii. Am vrut ca cititorul să poată trece de la o lumină orbitoare la clarobscur, apoi la noaptea americană, să treacă de la o zi caldă la o zi friguroasă, la o zi cu zăpadă. Prin cuvinte, am vrut ca această imagine a lumii de cinema, a luminii, să-i fie restituită cititorului. Şi tot astfel, Mayliss există prin trupul ei, prin vocea şi prin părul său, prin parfumul şi prin ciorapii săi.

Într-adevăr, Mayliss este foarte concretă. Ai impresia că-i o femeie pe care ai putea s-o întîlneşti pe stradă şi s-o atingi. Eu personal am simţit nevoia să fiu cît mai aproape de această femeie. Am intrat chiar în magazinele de parfumuri, să caut parfumul ei, Jardins de Bagatelle. Din păcate, nu l-am găsit.

Jardins de Bagatelle este un parfum care, în mintea mea, e legat de o femeie (care nu este Mayliss), o femeie pe care am iubit-o foarte mult. Iar puterea magică a acestei femei asupra mea începea în momentul în care-i simţeam parfumul, în momentul în care-l respiram.

În privinţa luminii, am o curiozitate la fel de feminină: ce este atît de special în lumina din l’Île Saint-Louis? De ce Jean Hector, tatăl naratorului, îşi duce iubitele acolo, pentru a trece un soi de test al frumuseţii?

Este o lumină foarte crudă, mai ales spre prînz. Pe l’Île Saint-Louis există o cafenea care se cheamă chiar Saint-Louis-en-l’Île, care are o anume particularitate: are faţade cu geamuri foarte mari. E numai sticlă, iar orientarea clădirii face în aşa fel încît cafeneaua să fie puţin decalată faţă de Notre-Dame, care e dintr-o piatră foarte albă, iar cînd soarele străluceşte peste catedrală, lumina se reflectă în geamurile de la Saint-Louis-en-l’Île şi ai impresia că un fluviu de lumină pătrunde în cafenea. Chipul unei femei sau al unui bărbat prins în această lumină devine un revelator destul de crud. Dacă ai cearcăne sau cea mai mică imperfecţiune a chipului, aceste defecte vor căpăta proporţii greu de suportat. În asta consta testul. Este rodul imaginaţiei mele.

În afară de această întoarcere la carnalitatea naraţiunii, am remarcat şi o întoarcere la marile teme existenţiale, precum tema identităţii, a filiaţiei, despre care am şi vorbit. O altă temă ar fi cea a prezenţei ca absenţă (tatăl, Jean Hector) şi a absenţei ca prezenţă (mama, Marie Bordenave). Mi s-a părut înduioşătoare această zbatere a naratorului între o prezenţă-absenţă şi o absenţă-prezenţă.

Pentru mine, era foarte important să existe, să se reconstituie un fel de triunghi: tatăl, mama şi fiul. Tatăl moare şi lasă un întreg mister în urma lui. Urmează o căutare, o anchetă asupra identităţii mamei, care rămîne în zona ambiguităţii. Îţi dai seama că nu a fost una dintre actriţele care le-au întrupat pe eroinele de pe ecran. În momentul în care Gilles Hector se duce la Nisa, pe strada Victorine, el află despre dublurile pentru fixarea luminilor – personaje care nu ajung niciodată în lumina reflectoarelor, ci sînt folosite numai la reglarea luminilor. Şi într-adevăr, odată cu intrarea în scenă a lui Marie Bordenave, una dintre dubluri, o femeie destul de dezechilibrată, în faţa cititorului se cască o adevărată prăpastie: cine e cine? Oare Mayliss ar putea fi sora eroului? Însă nu există răspuns.

Să vorbim puţin de o altă temă, aceea a iubirii, în două ipostaze întruchipate de cele două femei: Mayliss (dragostea-pasiune, care suspendă existenţa) şi Camille (dragostea senină, care te lasă să respiri).

Într-adevăr, Gilles Hector şi-a urmat înclinaţia pentru această pasiune mistuitoare, întrucîtva morbidă, periculoasă, pe care o întruchipează Mayliss. Este dragostea nebună, dragostea care te împiedică să trăieşti, care presupune aşteptare, căutare, suferinţă. Camille, deşi mai puţin prezentă în carte, reprezintă un soi de izbăvire, ea îi aduce eroului eliberarea. Camille întruchipează ceva mai puţin misterios, mai comun, dar în acelaşi timp liniştitor, optimist, vital.

Totuşi, aceste două femei reprezintă un pendant, şi, în momente diferite ale existenţei lui Gilles Hector, îl ajută într-un fel să se definească, să se împlinească.

Da. Gilles Hector devine el însuşi prin intermediul celor două experienţe foarte diferite, complementare totodată.

O altă temă ar fi aceea a alegerii, a dificultăţii de a face alegeri în viaţă. Gilles Hector trebuie să facă un efort imens pentru a se desprinde de Mayliss, intră chiar într-un soi de sevraj. Aţi simţit deseori în viaţă această greutate a alegerii? Dacă este prea personal…

Nu, e în regulă. Am avut uneori impresia că a continua o relaţie amoroasă devine de-a dreptul periculos. Mi-am dorit să-i pun capăt. Alteori, mi s-a întîmplat chiar să mă opresc înainte ca totul să înceapă. M-am gîndit că ar fi urmat ceva atît de complicat şi de dureros, încît nu trebuia...

În momentul de faţă scrieţi un jurnal de biciclist. Mergeţi cu bicicleta, în fiecare zi?

Da, dimineaţa şi seara. Şi-mi notez lucrurile văzute în Paris, de pe şaua bicicletei, lucrurile pe care le-am simţit. Într-o seară am trecut (era 11 septembrie) prin Piaţa Salvador Alliende, dar nu m-am gîndit că era ziua în care a murit Salvador Alliende. Şi de un copac am văzut prinse două coroa-ne de flori, în aşa fel încît ai fi zis că sînt legate fedeleş. Am fost izbit de imaginea acestor flori care păreau înlănţuite şi atunci m-am întrebat oare de ce. Mi-am zis că trebuie să fie ceva legat de Alliende. M-am apropiat şi m-am uitat. Într-adevăr, era ziua comemorativă a morţii lui Alliende. Era un supliciu al florilor.

Şi o să vă luaţi o pauză de la Le Monde, pentru a scrie, cum spuneaţi că vi s-a mai întîmplat?

Nu, n-o să-mi iau o pauză. Aş putea lucra la ceea ce scriu acum, să-i dau formă, în vacanţe, în timpul verii. Am un mandat de şase ani ca director al ziarului şi trebuie să fiu la înălţimea responsabilităţii care-mi revine.

Traducere din limba franceză de Doina Ioanid

Jurnalist şi/sau scriitor?

Editura Trei împreună cu Institutul Francez din Bucureşti a organizat vineri, 14 noiembrie, o dezbatere pe tema Jurnalism versus literatură, la care au participat Eric Fottorino, invitat de onoare, Gabriela Adameşteanu, Carmen Muşat, Cezar Paul Bădescu şi Elena Vlădăreanu. Dezbaterea a fost moderată de Luca Niculescu. S-a vorbit despre cele două meserii sau mai degrabă activităţi, despre ceea ce presupune fiecare în parte, despre cum se împacă ele, despre cum pot sta alături, despre puterea pe care o are fiecare, despre raportul lor cu realitatea, despre vizibilitatea oferită, despre diferenţele specifice. Şi despre multe alte aspecte adiacente. Selecţia de mai jos dă seama doar de miezul dezbaterii, centrat pe tema propusă.

Între scriitura jurnalistului şi cea a scriitorului există o falsă prietenie

Eric Fottorino mărturiseşte că s-a apucat de literatură tocmai pentru ca nu era mulţumit, nu era întru totul satisfăcut de meseria de jurnalist, pentru că simţea nevoia să scrie şi altceva decît lucruri trecătoare, cum sînt articolele de ziar. „Mi se părea că aud înăuntrul meu o voce care-mi spune să merg mai departe, să trec la lucruri mai profunde, iar această voce, pe care n-am recunoscut-o imediat, era vocea literaturii. Dar una este să auzi această voce, iar alta e să accepţi şi să recunoşti că eşti o persoană care are lucruri interesante de spus. Prin urmare, pentru a urma această voce a literaturii, mi-am întrerupt activitatea de jurnalist timp de doi ani, prin anii ’80, ca să-mi scriu primul roman şi să-l încep pe al doilea. Mi s-a părut că, pentru a aduce la suprafaţă literatura, a trebuit să fac în aşa fel încît ca vocea jurnalistului să nu se mai audă. Aşa am reuşit să-mi însuşesc această voce a literaturii şi s-o fac să coexiste cu cea a jurnalistului. Mi-am reluat meseria de jurnalist, avînd în acelaşi timp mii de scriituri în centrul vieţii mele. Apoi, cu trecerea anilor, mi-am dat seama că cele două meserii s-au etanşeizat. Pentru mine sînt două lumi aparte. Se spune deseori, cînd vine vorba despre învăţarea limbilor străine că există aşa-zişii falşi prieteni. Cred că între scriitura jurnalistului şi cea a scriitorului care sînt există această falsă prietenie. Cele două se aseamănă, uneori chiar foarte mult, dar nu-i deloc acelaşi lucru. Adică, munca mea de jurnalist e o muncă de precizie, de informaţie, nu există loc pentru imaginaţie, pentru visare. E vorba mai ales de o rigoare a faptelor. Munca mea de scriitor, care nu-i o meserie, este o stare, o nevoie, o necesitate, precum aerul pe care-l respir, presupune un timp care este mult mai îmbucătăţit decît cel al jurnalistului.“

Pentru Elena Vlădăreanu, cele două meserii coexistă şi chiar mărturişeşte că-i place să le contamineze şi că-i lipseşte presa scrisă de cînd lucrează la radio.

Jurnalismul e un compromis

În privinţa impregnării jurnalismului de literatură şi invers, Cezar Paul-Bădescu este de părere că foarte mulţi jurnalişti îşi doresc să fie scriitori. „Avem destui ziarişti care nu se mulţumesc doar cu gloria de jurnalişti, gen Cristoiu, şi-şi doresc totodată gloria postumă a scriitorului. Pe de altă parte, n-am întîlnit scriitori care să-şi dorească să fie jurnalişti. Sînt într-adevăr şi scriitori care sînt şi jurnalişti şi care-o fac foarte bine. Jurnalismul, pentru scriitor, reprezintă o concesie pe care o faci imediatului şi efemerului. Mai ales înt-o presă de anduranţă, o presă cotidiană, există mai multe tipuri de jurnalism: un jurnalism boieresc, cînd ai numai de dat o dată pe săptămînă o rubricuţă sau cînd scrii la o revistă culturală, lunară – un jurnalism foarte comod; un jurnalism pur şi dur, un jurnalism cotidian, care «frige». Jurnalistul care vrea să devină scriitor o face pentru că jurnalismul îţi dă doar satisfacţii imediate, asemeni unei cafele tari, care are efect o oră, după care rămîi la fel de tuflit cum erai înainte. Jurnalismul e un compromis pe care scriitorul trebuie să-l facă pentru a supravieţui, pentru că din literatură nu se poate. Jurnalismul e o meserie care-ţi suge toată energia. După o presă făcută cotidian, nu mai ai vreme pentru literatură. De fapt, după mine, jurnalistul îl omoară pe scriitor.“

Pornind de la o observaţie făcută de Eric Fottorino în legătură cu relaţia pe care jurnalistul şi scriitorul o au cu realitatea, Carmen Muşat consideră că în această zonă este de căutat atît apropierea dintre cele două ipostaze ale scriiturii, cît şi diferenţa majoră. „Dacă scriitorul construieşte lumi posibile şi variante de realitate, jurnalistul are şansa, care este în egală măsură şi un risc asumat, de a acţiona asupra realităţii imediate, de a o modela, de a media, ceea ce implică o mare responsabilitate, care nu este numai individuală, cum este în cazul scriitorului, al cărui eşec sau succes este personal. În cazul jurnalistului, responsabilitatea imediată este mult mai mare, iar dacă jurnalistul creează o falsă imagine a realităţii, repercusiunile sînt majore şi vorbim de manipulare, de deformare şi de consecinţele pe care astfel de gesturi le pot avea în realitatea înconjurătoare, imediată. În cazul jurnalistului, dimensiunea etică este mult mai pregnantă, ceea ce nu înseamnă că scriitorul este «absolvit» de asta. Cred că sînt două demersuri asupra realităţii care diferă fundamental tocmai din perspectiva finalităţii lor.“

Jurnalismul este un pericol pentru scriitor

Gabriela Adameşteanu mărturiseşte că face parte dintre scriitorii care au lăsat deoparte literatura, pentru jurnalism, cel puţin o vreme. „După 1989, am descoperit libertatea presei scrise, posibilitatea de a spune foarte firesc ceea ce gîndeam. Pe atunci, meseria de jurnalist nu era atît de condiţionată material, aşa cum este acum. Aceste două profesiuni, activităţi, se pot alimenta reciproc. În acelaşi timp, jurnalismul este un pericol pentru scriitor. Eu am simţit nevoia să mă întorc la literatură pentru că jurnalismul simplifică totuşi lumea, în timp ce literatura, după cum spune Milan Kundera, aduce ambiguitatea. Lucrurile, prin literatură, capătă complexitate. Jurnalismul, mai ales aici, la noi, lucrează cu polarizarea. În timp ce literatura, dacă face asta, ajunge la realismul socialist, pe care noi l-am trăit şi de care am vrea să nu ne mai atingem. Adevărata literatură trebuie să depăşească spiritul comun, pe care, vrînd-nevrînd, presa trebuie să-l inducă, pentru că se adreseză unui public mult mai larg, care asta aşteaptă.“

În privinţa vizibilităţii jurnalistului care este şi scriitor, Eric Fottorino crede că e dificil pentru un scriitor care nu este cunoscut public să devină vizibil. „Pe de altă parte, există şi situaţii în care un jurnalist scrie un roman mai puţin grozav, dar care are parte de o presă bună, tocmai pentru că este cunoscut. Sînt însă scriitori buni, care au început cu tiraje modeste, care nu intră în această reţea de influenţă şi vizibilitate, dar care se impun treptat, prin forţa scriiturii lor, ca scriitori importanţi. Există scriitori care au avut forţa sau poate nenorocul de a rămîne în afara unei puternice mediatizări şi care au reuşit totuşi să se impună, pentru că opera lor literară e puternică. […]

Cît despre puterea scriitorului, aceasta poate aduce o lume întreagă de senzaţii, o viziune a lumii mult mai profundă decît cea a jurnalistului, care trebuie să rămînă obiectiv. Scriitorul are un strat de piele mai puţin şi poate percepe lucruri pe care jurnalistul nu le vede. Există ceva indicibil, ceva ambiguu în literatură, o zonă gri, pe care o poţi reda într-un mod mult mai potrivit prin intermediul personajelor. Mi s-a întîmplat, scriindu-mi romanele, să mă gîndesc că literatura reprezintă un act de transgresiune. În timp ce jurnalismul presupune relatarea faptelor, chiar a unor lucruri care pot şoca, prin roman am avut impresia că sînt mai aproape de senzaţii, de sentimente, care pot fi foarte subversive. De aceea, cred că relaţia dintre literatură şi realitate presupune o elucidare a realităţii, dar şi o incursiune pe teritorii foarte întunecate, obscure, care nu pot fi revelate decît prin literatură.“

A consemnat Doina Ioanid

Recomanda articolul prin: