OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am lucrat în echipa de organizare a Festivalului aproape un an, la început numai zilele, apoi şi nopţile, după trebuinţă. După luni de îndoieli şi frămîntare, m-am devotat cu pasiune şi entuziasm pregătirii marii întîlniri de la Bucureşti, la care urmau să participe între 15.000 şi 18.000 de tineri, din circa 100 de ţări. Dincolo de orice conotaţie politică, era vorba de un eveniment de excepţie şi de un test dificil pentru gazde, ţinînd seama, fireşte, nu de simţul lor de ospitalitate, ci de sărăcia şi de regimul cazon în care trăiau, de magazinele goale ale oraşului, de lipsa instalaţiilor şi a utilităţilor necesare. E adevărat că partidul, care dorea o lovitură de imagine, şi-a dat seama că e nevoie să aloce resurse şi să mobilizeze mijloacele necesare. Ceea ce a şi făcut. Cu un succes pe care n-are nici un sens să-l ascundem sub preş. Atunci s-au construit, într-un singur an, şi dăinuie pînă azi, Stadionul „23 August“ („Naţional“, recent demolat), parcul de peste 50 de hectare din Balta Albă, Teatrul de Operă de la Podul Elefterie. Tot atît de important, dacă nu mai important, e că viaţa însăşi a impus o anumită relaxare a restricţiilor securisto-ideologice. Ea a fost favorizată şi de înflorirea speranţelor de libertate, odată cu moartea lui Stalin (survenită în martie 1953). Chiar şi în micul univers al comitetului de organizare, am ajuns, treptat, să ne transformăm substanţial stilul de muncă. Mulţimea problemelor de rezolvat, caracterul lor specific, mai ales obligaţia de a lua decizii imediate, i-au constrîns pe cei în drept să aprobe trecerea de la un sistem în care nu faci decît ce e prevăzut în regulamente la un sistem în care devine posibil să faci tot ce nu e interzis de regulamente. Schimbarea s-a dovedit decisivă: ea a înlocuit obedienţa servilă cu gîndirea proprie, recitarea dogmelor cu elanul imaginaţiei creatoare.

 

Fără această eliberare, impusă de circumstanţe, n-am fi reuşit niciodată să ducem la bun sfîrşit sarcinile care ne reveneau. Ne-am învăţat astfel să acţionăm pe cont propriu, să ne luăm răspunderea (fără a o mai împărţi cu şeful controlor), îndeosebi să improvizăm atunci cînd nici cunoaşterea, nici experienţa nu ne puteau arăta pe ce drum să apucăm. Festivalul a avut, însă, şi alte urmări semnificative pe care nimeni nu le-a contabilizat. După o perioadă de dietă impusă (aşa-zisul „post al Festivalului“), magazinele s-au umplut brusc cu mărfuri, inclusiv din import; oamenii, deprinşi cu minimul, au cunoscut deodată „abundenţa“. E adevărat, minunea n-a durat decît trei zile, dar ei n-aveau să uite experienţa „mai binelui“. Au apărut atunci pe piaţă filme, băuturi, chiar şi cărţi occidentale (în cîteva librării pe sprînceană). Toate aceste potemkiniade au sugerat oamenilor distanţa la care ne găseam faţă de ţările capitaliste, un adevăr în răspăr cu ceea li se spunea participanţilor la învăţămîntul politic. Dar, fără îndoială, cel mai mare cîştig a venit din convieţuirea, vreme de două săptămîni, a miilor de tineri străini cu tinerii noştri, din contactul reciproc, din incapacitatea informatorilor de a mai supraveghea dialogul şi din fraternizarea lor, pe care propagandiştii partidului n-o puteau controla.

 

Un bun coleg şi prieten, profesorul Ştefan Borbély, din Cluj, a avut ideea de a-şi pune studenţii să cerceteze presa din timpul Festivalului, pentru a înregistra ecouri ale desfăşurării sale. Materialele sînt publicate în vol. 7 (2004) al excelentelor Cahiers de l’Echinox, una dintre cele mai bune publicaţii academice destinate ştiinţelor umane. Însă, textele de presă ale epocii suferă din cauza caracterului lor excesiv retoric, combinat, în cazul de faţă, cu un festivism greţos. Apare – cum constată cu dreptate Borbély – numai jumătatea vizibilă a paharului. Aş fi putut aduce completări, ca unul dintre puţinii supravieţuitori ce au cunoscut şi jumătatea ascunsă a paharului, dar nu s-a apelat la mine.

 

Voi începe prin a spune că dedicaţia trimisă pe o carte lui Ceauşescu, act pe care mi-l reprob şi asupra căruia voi reveni ceva mai încolo, datează din anii ’70 şi nu are absolut nimic de a face cu cariera mea universitară, începută la sfîrşitul anului 1949. În al doilea rînd, aş vrea să clarific semnificaţia termenului de „concesie“. Pentru mine şi pentru oricine nu şi-a pierdut bunul-simţ, faptul că inginerul, medicul, profesorul, muncitorul etc. se duceau în fiecare zi, sub dictatura comunistă, să muncească nu e imputabil, deşi s-ar putea pretinde că, astfel, ei „susţineau“ regimul totalitar. Ar fi trebuit, oare, să moară de foame? În semn de rezistenţă la o dictatură sălbatică, trebuie să punem o ţară întreagă pe butuci? Şi mai delicat e un alt exemplu. Ne amintim cu toţii de ritualul legat de cultul personalităţii. Printre manifestările sale impudice, dar practic mai puţin dăunătoare, prin deplasarea dintr-o zonă a convingerii într-una formală, de pur teatru politic, se număra ridicarea în picioare a tuturor participanţilor la o şedinţă, conferinţă, miting etc., însoţită de ovaţia urlată sacadat: „Cea-u-şes-cu, Cea-u-şes-cu!“ şi de bătutul ritmic din palme.

 

Această modalitate primitivă, stalinistă, aberantă pentru o lume civilizată, ne jena îngrozitor pe mulţi dintre noi. Dar, oare, vreunul dintre noi a rămas demonstrativ pe scaun, în vreme ce toţi ceilalţi ţîşneau în picioare, ca sub imperiul unui reflex condiţionat, şi-şi împlineau misiunea de „aplaudaci“? Nu cunosc asemenea exemple. Ceea ce ne permiteam şi ne-am permis-o tot mai mult, pe măsură ce dictatura slăbea, a fost să rămînem muţi în concertul de ţipete şi să simulăm bătutul din palme. Şi făceam asta tocmai fiindcă, în atmosfera de vacarm şi jubilaţie impusă, neînsemnatul nostru nonconformism putea trece neobservat, deci nu era susceptibil de a fi pedepsit. Puteam fi condamnaţi pentru această slăbiciune? Poate că rigoristul moral nu va ezita să spună: da. Dar nu impune el standarde prea ridicate? Şi cu atît mai mult cu cît nu e evidentă disproporţia dintre natura minoră şi ineficientă a prezumtivului act de insubordonare în raport cu gravitatea consecinţelor? Dacă ar fi să luăm în calcul micile laşităţi cotidiene, s-ar putea pretinde că, în ultimă instanţă, toţi cei ce am trăit atunci, într-un fel sau altul, am avut o anumită complicitate cu regimul. O asemenea idee mi se pare falsă şi extrem de dăunătoare, fiindcă încearcă, de fapt, să-i disculpe pe securişti, pe turnători, pe adevăraţii vinovaţi, aruncînd cu noroi asupra tuturor. Prin urmare, cînd vorbesc de „concesii“, mă refer la colaborări active, la promovarea cu intenţie a cultului personalităţii ori a politicii partidului. În sensul acesta, încă de pe la sfîrşitul anilor ’50, am încercat să mă abţin de la orice manifestări publice de adeziune, ceea ce nu mi-era uşor, dată fiind poziţia mea administrativă. Înţelegeţi şi mai bine acum resorturile opunerii vehemente la numirea în cinematografie. Începusem să gîndesc altfel decît pretindeau autorităţile şi-mi displăcea duplicitatea în care atîţia colegi, mai puţin scrupuloşi, trăiau fără probleme: una vorbeau la slujbă, alta – acasă.

 

După 1965, cînd am reuşit, în fine, să ies din sistem (cu un picior în fund – regula jocului), m-am dedicat exclusiv învăţămîntului şi cercetării, alegîndu-mi teme îndepărtate de actualitate şi expurgîndu-mi limbajul de orice aluzii la prezentul scandalos. În aceste condiţii, ceea ce am scris rămîne, în genere, valabil şi azi: am făcut dovada că studii şi lucrări ample, de felul Originilor romantismului românesc, au putut fi reeditate în zilele noastre fără a schimba măcar o virgulă. Cum s-a ajuns, atunci, la povestea faimoasei „dedicaţii“? Sînt dezolat că trebuie s-o recunosc, am mai făcut-o, de altfel; adevărul e că a fost un gest de oportunism ieftin şi cinic, pe care mi-l voi reproşa pînă în ceasul din urmă. Eram foarte interesat să obţin viză pentru o plecare în străinătate şi nu primeam răspuns. Serviciul de Vize şi Paşapoarte mă amîna mereu. Am cerut o audienţă, mi-au acordat-o, a rămas fără rezultat. Atunci, cineva m-a sfătuit „să fac un gest“. M-am sucit şi m-am învîrtit, întrebîndu-mă cum să rezolv problema. Nu era simplu, fiindcă îmi doream să intru în apă, dar fără să mă ud. Voiam să-i semnalez ceva simpatic Marelui Şef, însă mi-era ruşine să mint şi să mă expun privirilor publicului. Pînă la urmă, am găsit soluţia de a-i trimite una dintre cărţile mele, cu o dedicaţie, însă neautografă, ci bătută la maşină, pe o filă separată, iscălită doar manu propria. În fierbinţeala momentului, mi s-a părut că, astfel, îmi minimalizez sensibil angajamentul fără să irosesc scopul mesajului. De fapt, era un calcul cinic şi imoral. M-am căit imediat după ce mi-am expediat cartea şi mă căiesc şi acum. În orice caz, „concesii“ de felul acesta n-am mai făcut.

 

Frica e o problemă serioasă, merită discutată mai ales cu cei ce n-au trăit epoca. Sigur că ne era frică, deşi perioada în care studenţii, ca şi profesorii, dispăreau din facultate pe motivul „originii nesănătoase“ sau al unui simplu denunţ, perioadă despre care vorbiţi dvs., fusese depăşită către finele anilor ’50. Atmosfera s-a destins îndeosebi după declaraţia de independenţă a PCR şi după eliberarea prizonierilor politici. Dar, într-un regim de dictatură odioasă, cînd gîndeşti altfel, nu poţi fi niciodată liniştit. Te temi de delaţiune, de samavolniciile justiţiei, de capriciile puterii. Mai ales că, şi după 1964, lupta împotriva „duşmanilor interni“ avea să continue, bineînţeles, în alt decor, cu alte mijloace şi cu măsuri represive mai blînde. Pentru supravegherea intelectualităţii, în general, şi a celei umaniste, în particular (fiindcă aceasta din urmă punea întrebări, îşi luase obiceiul să invoce drepturile enunţate în constituţie ca temei revendicativ, dispunea de protecţii discrete printre unii diplomaţi străini acreditaţi la Bucureşti), a fost chiar mărită armata turnătorilor. Pe unii dintre aceştia îi bănuiam printre cei din jur, pe cei mai mulţi îi ignoram. Oricum, mă feream să discut „cestiunile arzătoare“ cu alţii decît cu colegii ori cu prietenii cărora le acordam deplină încredere. Cu toate astea, m-am dovedit cu mult mai naiv decît s-ar putea imagina.

 

Iată. Într-o zi, pe la sfîrşitul anilor ’60, sînt chemat la secretarul cu propaganda al Comitetului de Partid Bucureşti, tovarăşul Rădoi. Avea reputaţia de a fi un activist moderat, fără ambiţii doctrinare şi feroce, de tip Cruceru ori Eugen Florescu. Mă primeşte politicos, schimbăm cîteva propoziţii protocolare, apoi, fără introducere, îmi pune o întrebare care mă lasă cu gura căscată: „De ce nu-ţi ţii gura, tovarăşe Cornea?“. Am rămas mut. La ce oare făcea aluzie? Mi-a explicat-o singur, uitîndu-se din cînd în cînd, ca pentru a se asigura de exactitatea celor afirmate, pe o hîrtie pe care o avea în faţă. „Ai avut de curînd musafiri şi te-ai apucat să discuţi cu ei vrute şi nevrute. Despre politica partidului, despre Europa Liberă, despre eşecurile construcţiei socialiste.“ Şi tura-vura, ieşind din generalităţi, îmi reproduce o idee în formularea căreia mă recunosc. N-a fost singura. După care, fără să-mi ceară să mă justific (La ce bun? Era perfect informat şi ştia că eu o ştiu.), m-a dojenit, fără iritaţie şi fără să ridice vocea, pe un ton impersonal. Finalmente, m-a fixat lung şi m-a avertizat: „Eşti membru vechi de partid. Se aşteaptă altceva de la dumneata. În orice caz, bagă de seamă, de data asta nu te sancţionăm, dar dacă se va mai întîmpla...“. N-a precizat ce măsuri anume se vor lua în cazul în care voi continua „să trăncănesc“, dar nici nu era nevoie. Am revenit acasă agitat şi – cum se spune – întors pe dos. Împreună cu soţia, am disecat întîmplarea pe toate feţele. Avuseserăm şase musafiri, trei cupluri. Ne erau prieteni apropiaţi, petrecusem vacanţe împreună, cu trei dintre ei ne cunoşteam din tinereţe. Le acordam o încredere totală. Şi totuşi, cineva ne turnase. Ori poate aveam postate în apartament microfoane? Ambele eventualităţi erau penibile, însă cea dintîi pur şi simplu ne-a traumatizat luni, poate ani de zile. Să accepţi că printre bunii tăi prieteni există un turnător e ceva intolerabil pentru o fire nesuspicioasă, ca a mea, dar să fii obligat, pentru a te apăra, să te izolezi de toţi ceilalţi fiindcă nu-l poţi identifica pe trădător e de-a dreptul monstruos. Bănuiala aceasta obscenă şi totuşi inevitabilă ne-a otrăvit viaţa mult timp. Retrospectiv, au apărut şi alte elemente, de aceeaşi natură, care luminează felul în care poliţia politică se infiltrase în existenţa noastră.

 

Mă refer la un document excepţional, ieşit din arhive în 2002, graţie lui Teşu Solomovici. Am mai amintit pe scurt lucrul acesta, în interviul luat de Simona Vasilache pentru România literară, în 2006. Revin acum la el şi veţi vedea că merită. Cu data de 26 iunie 1964, într-o notă „strict secret“, cu nr. 207, Alexandru Drăghici, ministru al Afacerilor Interne şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, caracterizează, în nu mai puţin de 5 pagini, faptele foarte grave de care mă fac vinovat. Citez: „Din date certe, aflate în posesia organelor noastre, rezultă că Paul Cornea, membru de partid, director general al Studioului Cinematografic Bucureşti şi profesor la Universitatea din Bucureşti, în discuţiile pe care le poartă în cerc intim, dovedeşte o poziţie negativă faţă de politica partidului, denigrînd şi calomniind atît o parte din măsurile întreprinse, cît şi pe unii dintre conducători“. După această evaluare generală, urmează argumentele provenite, fiindcă e vorba de discuţii purtate „în cerc intim“, din două surse principale: microfoane la domiciliu, dar şi diverşi informatori. Trebuie să recunosc că majoritatea opiniilor ce-mi sînt atribuite, chiar dacă sub o formă exagerată şi inadecvată felului meu de exprimare, corespund adevărului. Există însă şi puncte de vedere complet născocite, unele avînd pe deasupra şi un uşor parfum antisemit. În întregul său, documentul e un rechizitoriu atît de dur, încît propunerile de măsuri din final (îndepărtarea din funcţie şi punerea în discuţie a cazului meu pe linie de partid) par modeste. Editorul textului are dreptate să se mire că „un asemenea denunţ incendiar“ nu l-a azvîrlit pe incriminat după gratii.

 

Voi da cîteva exemple, nefiind cu putinţă nici măcar să rezum tot materialul, care ar merita să fie republicat, cu comentariile de rigoare, fiind, cred, foarte instructiv pentru moravurile vremii, tacticile securităţii, dar şi din punctul de vedere al psihologiei foştilor comunişti dezamăgiţi, ostili partidului, deşi nu intraseră în dizidenţă. Prin urmare, iată numai cîteva dintre afirmaţiile atribuite numitului P.C.: „în ţara noastră, socialismul se realizează cu preţul unor grele sacrificii pentru popor“; „nici un regim nu ar fi putut să impună populaţiei să-şi strîngă cureaua în aşa hal cum a făcut-o regimul socialist“; „creşterea preţurilor în România se datoreşte falimentului agriculturii colectiviste şi ritmului înalt de industrializare, care ia din ceea ce ar trebui acordat nivelului de trai“; „numai lipsa libertăţii de creaţie determină valoarea redusă a producţiei cinematografice româneşti“; „Cei vreo mie de comunişti, cîţi existau înainte de 23 august 1944, erau egali cu zero... În prezent, la noi, se duce o politică naţionalistă, pentru a fi apreciată de popor... căci nu avem tradiţie în mişcarea muncitorească...“. Acestea sînt o parte a zicerilor lui P.C. – aşa cum le consemnează textul lui Drăghici. Iată acum şi cîteva dintre faptele curat „duşmănoase“ ale individului: P.C. „obişnuieşte să facă uz de o serie de epitete jignitoare la adresa unor conducători de partid şi de stat, calificîndu-i drept incompetenţi, incapabili, încuiaţi, lipsiţi de scrupule“ (lista începe cu Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu) etc. Respectivul „ascultă în mod frecvent emisiunile posturilor de radio capitaliste şi, în interpretarea diverselor evenimente, se orientează după presa şi publicaţiile pe care şi le aduce din Occident, cu prilejul diverselor deplasări pe care le face“. Mai grav, „există indicii că, în timp ce se află în străinătate, P.C. are o conduită necorespunzătoare, încercînd să se debaraseze de tovarăşii cu care a plecat din ţară, pentru ca aceştia să cunoască cît mai puţine aspecte din comportarea sa“ etc.

 

Nu e nici o îndoială că toate învinuirile acestea, colectate cu ajutorul mai multor surse – ceea ce denotă că autorităţile nu şi-au cruţat eforturile de a mă pune la zid –, sînt foarte grave. Pentru mult mai puţin decît atît, numeroşi intelectuali înfundaseră temniţele în anii dinainte. Norocul meu a fost că raportul lui Drăghici a fost redactat în climatul de relaxare de după eliberarea prizonierilor politici. Asta explică, probabil, de ce am mai rămas cîteva luni la cinematografie, scăpînd de-acolo pe uşa din dos, desigur, dar fără a fi tras la răspundere pentru manifestările mele „duşmănoase“. Am avut şi şansa de a nu şti atunci nimic despre urzirea acestui document infam (Am aflat, cu stupoare, de existenţa lui de-abia în 2002, răsfoind cartea lui Teşu Solomovici). Ca atare, am fost scutit de clipele de îngrijorare şi angoasă ale omului care se ştie vînat de securitate şi se întreabă nu dacă, ci cînd vor veni cerberii să-l ridice.

 

Pot să vă spun, dar o să ne consume timp. E o întreagă poveste... Văd că sînteţi de acord, aşa că am să încerc... Una dintre problemele delicate de care m-am izbit la cinematografie a constituit-o prezenţa Licăi Gheorghiu printre actriţele dornice să deţină roluri principale... N-o calificau pentru asta nici talentul, nici înfăţişarea. Avea un cap frumos, dar era scundă şi avea picioare scurte. O dezavantaja însă considerabil rostirea: cea mai simplă propoziţie suna în gura ei placid, inexpresiv şi artificial. Oricîtă silinţă şi-ar fi dat cineva s-o corecteze, era imposibil: pur şi simplu n-avea har. În această situaţie, insistenţa de a juca, susţinută, cel puţin la început, indirect, dar eficient, de privilegiul (uriaş într-o dictatură) de a fi fiica iubită a Şefului Suprem, o transforma într-un pericol potenţial. Cît era de ameninţător acest pericol s-a văzut cu ocazia primului film pe care l-am uneltit, Valurile Dunării, cu concursul scenaristic al lui Titus Popovici. Liviu Ciulei acceptase, cu oarecare dificultate, să-l regizeze, tocmai fiindcă teleportarea Licăi în distribuţie, peste capul său, îi lăsase un gust amar. De astă dată însă, îi promisesem că un asemenea lucru n-avea să se mai întîmple. Ca foşti colegi de clasă la „Mihai Viteazul“, ne înţelegeam bine şi ne acordam încredere unul celuilalt. Turnajul a început într-o atmosferă entuziastă. Liviu găsise, după o investigaţie prin liceele din Capitală, o fată tînără, zveltă, frumoasă şi inteligentă, pe Irina Petrescu. Probele ei arătau extrem de convingător, iar scenariul părea să promită un film bun. Dar, după filmarea cîtorva sute de metri de peliculă, un telefon de la Constanţa Beşcu, persoana de legătură a Licăi cu lumea artistică, mă roagă să studiez posibilitatea înlocuirii necunoscutei alese de Ciulei cu vedeta din Primăverii. Refuz orice discuţie pe această temă, argumentînd că distribuţia o face regizorul şi nu pot interveni în nici un fel. Trec două zile fără incidente.

 

În cea de-a treia zi, sînt chemat la Leonte Răutu, împreună cu Ciulei. N-am vreme acum să vă descriu cum a decurs discuţia, îndeosebi să evoc strategia mlădioasă şi subtilă de care s-a servit în apărarea cauzei sale ingrate şeful propagandei de partid. Atît Ciulei, cît şi eu am rezistat pe poziţii şi, pînă la urmă, am cîştigat. Răutu a bătut în retragere, declarînd că a voit numai să dea sugestii, însă, principial, nu-şi recunoaşte dreptul de a impune regizorului ceea ce el socoteşte inacceptabil. Am plecat foarte bucuroşi de izbînda repurtată, deşi – cum s-a dovedit ulterior – aparenta cedare a ideologului-şef se datora faptului că mandatul său de negociere nu fusese probabil unul imperativ. Ce s-a mai întîmplat în continuare nu mai are legătură cu povestea noastră. De aceea, rezum. Filmul Valurile Dunării, în pofida finalului cenzurat (din cauză că nu era „optimist“!) şi înlocuit cu un happy-end circumstanţial, a constituit primul succes de proporţii al cinematografiei româneşti, consacrat şi prin obţinerea Marelui Premiu al Festivalului de la Karlovy Vary. În anii care au urmat, Lica a persistat să mai joace, dar în pelicule slabe sau fără miză. Apetitul ei de a ajunge o mare vedetă a crescut însă proporţional cu linguşelile şi servilismul iresponsabil al anturajului. Ruptă de realitate, crescută în serai, capricioasă şi răsfăţată, incultă, dar plină de ambiţii, dispunînd indirect de o putere enormă, ea a devenit un personaj temut, pe care pînă şi înalţii funcţionari de partid se străduiau să-l evite. Voi povesti acum un episod caracteristic, cel al participării la Festivalul de la Cannes, din 1962, care mi-a dat prilejul să-l întîlnesc pe Gheorghiu-Dej în intimitate.