Boboc în felul meu la trebi
de-aistea, trebuie să recunosc capacitatea scriitorului Bruce
Benderson de a pune franc şi impudic pe hîrtie
homosexualitatea. Nici coperta uşor efeminată, nici subtitlul O
autobiografie erotică nu m-au pus îndeajuns în gardă
pentru ce avea să urmeze. Pînă la pagina 80 avuseseră loc
deja cîteva partide de sex între naratorul-personaj Bruce
şi prietenul lui „prostituat“ şsic!ţ din România, pe
nume Romulus.
Întrebarea clasică, la care abia
aştept să vă răspund, este cine e „el“ şi cine e „ea“ în
relaţia celor doi „ei“. Lucrurile sînt mai simple decît
probabil vă aşteptaţi, căci Bruce (în ciuda rezonanţelor
aspre ale prenumelui) se intitulează edificator „soţia americană
şi efervescentă a lui Romulus“, iar Romulus întîrzie
uneori la întîlniri pentru cîteva partide de
fotbal. Clar? E drept că tînărul român îmbracă
în repetate rînduri o pereche de bikini albaştri, însă
pumnul servit spre final lui Bruce – într-o ceartă casnică
oarecare – nu lasă nici urmă de îndoială.
Trecînd peste aceste subtilităţi
de soi, nu poţi să treci peste încercarea autorului de a
oferi o viziune asupra unei Românii abulice, cu istoria ei
bulbucată şi cu prezentul plin de gropi. Printre partidele de sex,
apar Carol al II-lea şi Elena Lupescu, Brâncuşi, Băsescu,
Johnny Răducanu, Emil Cioran, Nina Cassian, într-un eclectism
greu de trecut cu vederea. Cine caută „jurnalul tranziţiei
societăţii româneşti“, anunţat cu tam-tam de coperta a
patra, nu va găsi decît un pliant turistic ceva mai detaliat.
Aceasta nu înseamnă că autorul nu are „ochi“. Stratul
gros de fond de ten pe bujorii fetelor (mai ales înaintea unei
seri la „disco“), tehnicile sinucigaşe de manevrare a Daciilor,
matahalele care „fac legea prin cluburi“, toate acestea dau o
culoare locală cu care ne-am familiarizat, dar pe care nu ne-am
obişnuit s-o regăsim în literatura străină. Cel puţin, nu
alăturată contextului pederast, aşa încît îţi
spui, din capitol în capitol, „now what?“. Acest gen de
literatură-sport-extrem (în care rişti totul pe categoria
Năucitorului) face bine la decongestionarea urechii pentru motive
literare noi, dar poate produce iritaţii şi traume.
Simplificăm: dacă autorul a vrut doar
să contrarieze (români şi străini laolaltă), mă gîndesc
că poate striga „punct ochit!“. Eu am rămas de cîteva
ori... nedumerit, să zicem astfel. Dacă a ţinut să aducă
perspective noi asupra unei orientări minoritare, dacă a ţinut să
facă din lejeritatea sa un program-manifest, să aducă în
ochii lumii drăgălăşenia a doi bărbaţi giugiulindu-se în
cearşafuri..., îmi pare rău. Nu aşa. Tonul candid pînă
la scîncet, frustrarea mereu în hipertext, plictisul şi
parada normalităţii homo, toate acestea sînt (pe cuvînt!)
plăcute pentru un roman ionic.
Devin imediat agasante cînd sînt
transformate în conţinut epic subliminal, de genul: „Uite,
să fii gay e chiar OK!“.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters