OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pentru amatorul de pictură veche europeană, Alte Pinakothek din München este un loc ideal. Îi lipseşte, ce-i drept, restrîngerea intimă a unui aşezămînt de provincie, dar şi extensiunea obositoare a unui muzeu (naţional) de capodopere, aşa cum sînt Musée du Louvre la Paris, National Gallery în Londra sau Galleria degli Uffizi din Florenţa. În Vechea Pinacotecă din capitala Bavariei te poţi preumbla pe îndelete în răstimpul unei după-amieze, cîştigînd o experienţă vizuală pe cît de variată, pe atît de completă. La ansamblul impresiilor înfiripate în preajma tablourilor contribuie în mare măsură edificiul auster, monolit, rece. Corpul acestuia, restaurat cu grija de a face vizibilă întreaga cronologie, poartă rănile adînci ale bombardamentelor din ultima conflagraţie mondială. Astfel l-am perceput, într-una dintre primele zile ale acestui an, înainte de a păşi dincolo de pragul intrării: adăpostind o îndelungă istorie, solitar în mijlocul unei peluze şi în aerul îngheţat, pîclos.

 

Palatul a fost conceput de arhitectul Leo von Klenze în spiritul nobilei simplităţi neoclasice, cu două aripi scurte, dispuse simetric la capetele corpului central, şi cîte o anfiladă de ferestre semicirculare la fiecare dintre cele două niveluri. Decoraţia parietală frustă, din cărămidă aparentă şi bosaje de piatră, este contrabalansată de ornamente geometrice şi vegetale, distribuite discret pe brîul dintre etaje sau în ancadramentele portalului şi ale ferestrelor de la parter. Prima piatră a acestei construcţii a fost aşezată în 1826, la o dată simbolică – 7 aprilie, ziua naşterii pictorului Rafael –, un deceniu mai tîrziu fiind celebrată deschiderea Pinacotecii. Peste această alcătuire tectonică s-a năpustit dezastrul războiului; distrusă masiv în timpul bombardamentelor din 1943 (9 martie, 25 aprilie, 12 şi 16 iulie) şi în data de 17 decembrie 1944, clădirea a fost refăcută de arhitectul Hans Döllgast în perioada 1952-1957. Din fericire, patrimoniul acestui muzeu, evacuat şi adăpostit în afara oraşului încă din 1939, nu a fost atins.

 

Istoria şi geografia, aşa cum sînt prezentate de Alte Pinakothek, se încadrează în perioada secolelor XIV-XVIII şi se reflectă în producţia picturală a marilor culturi: Germania, Italia, Spania, Franţa şi Ţările de Jos. În schimb, ai ocazia să te întîlneşti aici cu toate numele mari, validate de istorie, şi, nu în puţine rînduri, cu ilustrisime capodopere. Aş pomeni rapid Autoportretul frontal, de la 1500, al lui Albrecht Dürer sau Bătălia de la Issos pictată de Altdorfer, Punerea în mormînt a lui Fra Angelico, o Bunăvestire de Antonello da Messina, La Madonna del garofalo a lui Leonardo da Vinci, o tîrzie Încununare cu spini de Tiţian, precum şi Răpirea fiicelor lui Leucip semnată de Rubens. Discursul muzeologic urmează tradiţia prin compartimentarea exponatelor în funcţie de şcoală şi de perioadă. Cu toate acestea, cronologia este subordonată unei departajări calitative: în sălile mari, colorate diferit pentru o marcare suplimentară a „capitolelor“ istorice, sînt plasate preponderent lucrări de dimensiuni ample şi cu tematică „nobilă“, în timp ce în încăperile mici sînt dispuse piesele miniaturale, de cabinet, secundare. Astfel se face că te întîlneşti cu producţia cîte unui pictor în două momente şi locuri diferite.

 

Interesantă, dincolo de parada de nume, stiluri şi personaje, este etajarea istorică a patrimoniului Vechii Pinacoteci din München. Diferitele componente ale acestuia au fost adunate de suveranii bavarezi ai casei Wittelsbacher. Istoria colecţionismului începe în prima jumătate a secolului al XVI-lea, odată cu ducele Wilhelm al IV-lea, şi continuă, prin Albert V, Maximilian I, Maximilian II, pînă în 1777, cînd Maximilian IV Joseph von Palatinat-Zweibrücken inaugurează o nouă ramură regală şi adaugă colecţiei deja constituite nu mai puţin de 2.000 de picturi germane, flamande, olandeze şi franceze. Aceasta este augmentată mai cu seamă în secolul al XIX-lea; din 1803, spre exemplu, sînt adăugate, în siajul secularizării şi al confiscării patrimoniului ecleziastic, încă 1.500 de piese (semnate mai ales de primitivi germani). Rolul decisiv îl joacă însă Ludwig I al Bavariei, din iniţiativa căruia a şi fost, de altfel, construit muzeul; astfel, după achiziţionările sporadice ale unor piese semnate de maeştri italieni (Giotto, Botticelli, Perugino, Rafael), regele cumpără în 1826 colecţia „Boiserée“ (216 picturi), iar doi ani mai tîrziu, o parte din colecţia „Oettlingen-Wallerstein“ (mai ales lucrări de Dürer şi de Aldorfer).