OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Judecînd după cel mai recent film al său, Îmbrăţişări frînte (Los abrazos rotos, 2009), cineastul spaniol Pedro Almodóvar şi-a pierdut în bună măsură intensitatea şi subtilitatea care l-au impus ca unul dintre cei mai importanţi autori de cinema europeni. Este şi acesta un film personal (ba chiar, prin prisma ultimei replici a protagonistului – „Filmele trebuie terminate, chiar dacă o faci orb“ – sau a elementelor sale metatextuale, ar trebui considerat o „artă poetică“), însă emoţia pe care regizorul o transmitea de obicei spectatorilor săi s-a pierdut pe drum. Nu-i vorbă, producţiile cinematografice purtînd marca Almodóvar nu au dus niciodată lipsă de note melodramatice, însă, de data asta, ele nu mai reuşesc să se elibereze din încorsetarea clişeelor şi să mişte cu adevărat publicul, apropiindu-se de filmele compatriotului Julio Medem. Totuşi, Îmbrăţişări frînte nu va fi un eşec de casă, nici măcar la noi: există destui cititori de Michel Houellebecq şi ascultători de Cesaria Evora care se vor grăbi să-l bifeze şi poate chiar să-l aplaude, ignorînd faptul că este cel mai lipsit de viaţă film al regizorului, din ultimele două decenii.

 

Existau însă premisele pentru o operă de referinţă, cel puţin pentru fanii autorului. Triunghiul amoros Mateo Blanco (Lluís Homar) – Lena (Penélope Cruz) – Ernesto Martel (José Luis Gómez), căruia i se adaugă doi atenţi observatori din umbră, Judit García (Blanca Portillo, mai tot filmul înlăcrimată) şi Ray X/Ernesto Martel Jr. (Rubén Ochandiano), ar fi putut fi combinaţia perfectă pentru Almodóvar. Din păcate, între searbădul Homar (un cineast debutant într-ale comediei) şi senzuala Cruz (actriţa sa principală nu prea există chimie. Mai degrabă accepţi să o vezi pe Lena lîngă fostul ei şef – amant nărăvaş, deşi cam puriu – Ernesto Martel, magnatul care i-a rezolvat problemele familiale, decît cu regizoraşul ce tînjeşte după ea. După modelul Nopţii americane de Truffaut, Almodóvar recurge la un film-în-film (bazat pe unul dintre vechile sale succese, Femei în pragul unei crize de nervi), opus, ca ton şi stil, filmului „mare“ ce-l înglobează, însă trecerea de la registrul dramatic la cel comic este aici prea abruptă. Regizorul reuşeşte admirabil să creeze o atmosferă de film noir, folosind strictul necesar (lumini şi umbre, pantofi şi tocuri, plus o bine-cunoscută scară spiralată), dar această secvenţă cu Ernesto şi Lena pare ruptă din întreg. Structurarea filmului pe două planuri este motivată dramaturgic, însă modalităţile prin care se realizează jonglarea cu palierele temporale sînt artificiale şi rudimentare. În ceea ce priveşte personajele secundare, ele sînt caracterizate şablonard, aparent fără intenţia de a le face veridice. De pildă, „madama“ Mylene, deşi apare în numai două cadre scurte, devine uşor de recunoscut (doar am mai văzut-o în cîteva sute de filme...) datorită „asistentului“ ei, care-i ascultă supus ordinele şi-i pregăteşte liniile de cocaină. Această evidentă tendinţă de caricaturizare îl împiedică pe spectator să empatizeze cu eroii de pe ecran.