OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Trei, doi, unu
Din trei in trei ani, un critic in criza de idei (exista si la ei!) semnaleaza o criza in dramaturgia germana. Din doi in doi ani, ITI-ul german (Institutul international de teatru; centrul german e cel mai dinamic si mai coerent, cel putin in ultimii zece ani) il contrazice, organizind un extrem de util workshop cu traducatori de dramaturgie germana din cel putin zece tari europene. In fine, o data pe an, la sfirsitul lui mai si inceputul lui iunie are loc, la Mülheim an der Ruhr, principalul festival al dramaturgiei de limba germana: Stücke (Piese).

Desfasurata sub genericul Mülheimer Theatertage NW (Zilele teatrale de la Mülheim – Nordrhein-Westfalen), aceasta competitie aduce in orasul din bazinul Ruhr-ului (ipostaza idilica a Vaii Jiului, extrem de prospera si salubra) cel mult opt productii cu piese noi scrise in limba germana. Raportat la totalul premierelor cu astfel de texte – peste 100 pe an teatral! –, cifra pare sa indice o zgircenie extrema. Si totusi, au existat si editii teribil de exigente (1983, 1986), constind din numai patru spectacole. Dupa caderea Zidului, s-au consemnat numai ani buni, de cite sapte sau opt productii (exceptie: 1991, cu sase).
Printre cistigatorii celor douazeci si cinci de editii de pina acum s-au numarat multe dintre numele mari ale dramaturgiei din ultimele decenii: Botho Strauss, Franz Xaver Kroetz, George Tabori, Tankred Dorst (Germania), Peter Handke, Elfriede Jelinek, Peter Turrini (Austria), Thomas Hürlimann, Urs Widmer (Elvetia). Au existat totusi si destui ani in care consacratilor le-au fost preferati dramaturgi tineri sau foarte tineri. Dupa cum au existat si multe editii in care spectacole cu piese ale autorilor mari nici macar nu au patruns. Ceea ce arata ca e vorba de o competitie realmente deschisa, netarata de prejudecati ori interese de grup. De altfel, pina si sedinta de jurizare ce stabileste piesa cistigatoare se desfasoara deschis, in prezenta publicului, care are astfel prilejul sa reactioneze prin aplauze sau huiduieli la un argument sau altul.

Afirmarea unei generatii?
De o buna bucata de vreme, critica germana nu mai opereaza cu conceptul de „generatie“. Un argument impotriva acestui termen il constituie si editia recent incheiata a festivalului de la Mülheim. Iata, pentru inceput, numele autorilor prezenti si anul nasterii: Moritz Rinke (1967), Marius von Mayenburg (1972), Theresia Walser (1967), Igor Bauersima (1964), René Pollesch (1962), Sibylle Berg (1966), Roland Schimmelpfennig (1967), Dea Loher (1964). Prezenta lor compacta la aceasta editie ar putea echivala cu afirmarea unei generatii. Ei sint, in fond, cei mai buni opt dramaturgi ai ultimului an teatral. Un an care, poate ati si remarcat, nu cuprinde nici unul dintre marile nume enumerate la inceput. In sfirsit, sase dintre cei selectionati anul acesta au fost prezente relativ constante si in anii precedenti. Lor li s-ar putea adauga si alti citiva autori importanti cam de aceeasi virsta, afirmati in cea de-a doua jumatate a ultimului deceniu si prin intermediul competitiei de la Mülheim: Oliver Bukowski (n. 1961), Albert Ostermaier (1967), Werner Fritsch (1960), John von Düffel (1969).
Dupa cum veti constata in cele ce urmeaza – cel putin in ceea ce priveste piesele editiei 2001 –, virsta autorilor ramine insa singurul numitor comun.
Utopii si paraziti
Cu citiva ani in urma, cind Mihai Maniutiu a vrut sa faca un spectacol despre ridicolul si pericolele utopiilor sociale, el a trebuit sa recurga la dramatizarea unui text vechi si celebru: Cetatea Soarelui, de Tommaso Campanella.

In Republik Vineta, de Moritz Rinke, sase specialisti cu experienta si incredere nemasurata in virtutile planificarii (incredere fundamentata stiintific, nu ideologic!) s-au reunit intr-un hotel oarecare pentru a proiecta un stat perfect, al carui nume da si titlul piesei. Dialogurile sclipitoare, suspansul si structura dramatica (piesa are patru acte, fiind respectate unitatile clasice) tin mai degraba de tehnicile traditionale. Extrem de contemporan este insa un anume spirit al timpului, ce face obiectul ironiei lui Rinke. Iar cind, spre final, masina de cafea pe care o cara cei sase nu va produce decit citeva picaturi de... ceai de musetel, stim cu precizie ca boala e numitorul comun al utopiilor de acest tip. Fapt confirmat si de finalul in care aflam ca, de fapt, hotelul respectiv este un foarte bine disimulat sanatoriu pentru fanatici ai dezvoltarii care, la un moment dat, au clacat: exercitiul utopiilor ca terapie pentru bolnavii psihic.
La Mülheim, piesa a putut fi vazuta in premiera, produsa de prestigiosul Thalia Theater din Hamburg in regia lui Stephan Kimmig. Umor cind amar, cind spumos, tensiune, recitaluri actoricesti de exceptie – iata virtutile acestei montari ce pun foarte bine in valoare calitatile textului.

Bavarezul Marius von Mayenburg, cel mai tinar autor aflat in competitia din acest an, si-a montat el insusi cel dintii text dramatic cu cinci ani in urma. Celebru a devenit abia in 1998, cu Feuergesicht (Chip in flacari), pusa in scena mai intii de Jan Bosse la Münchner Kammerspiele si apoi de excelentul Thomas Ostermeier la Hamburg. In Parasiten (Paraziti), un tinar paralizat in urma unui accident rutier isi terorizeaza fosta prietena, mult prea grijulie, ca si pe prosperul pensionar care l-a accidentat. Acestui mic grup i se adauga apoi inca o pereche in curs de destramare – sora fetei, gravida, si prietenul acesteia. Bunavointa se transforma in tortura, dragostea in violenta si nevroza. Nu psihologie, ci spectacol viu, brutal, direct, al unor oameni prea sceptici ca sa mai dea curs celor mai simple impulsuri afective. Scene scurte, nervoase, o limba la fel de brutala ca aceea a noului val, dar nu prin limbaj, ci, inspirindu-se din Büchner sau Ödön von Horvath, prin lapidaritate si precizie. O limba care creeaza mai intii o anume distanta fata de personaje (utila pentru o buna perceptie), pentru ca, ulterior, sa produca o apropiere surprinzatoare. Nu am inteles totusi de ce juriul a ales montarea lui Florian Boesch de la Münchner Kammerspiele, si nu uluitorul spectacol al specialistului in Mayenburg care e Thomas Ostermeier. Am vazut Parazitii lui Ostermeier anul trecut la Bienala de la Bonn si l-am revazut, cu egala intensitate, la inceputul lui mai la Berlin. In comparatie cu aceasta montare, spectacolul de la München e anemic, confuz – mai degraba un deserviciu pentru acest nou text al unuia dintre cei mai talentati dramaturgi de limba germana din ultimul deceniu.

Din clanul Walser
Theresia Walser s-a lansat cu trei ani in urma, cu cel de-al patrulea text scris pentru scena, King Kongs Töchter (Fiicele lui King Kong). Noua ei comedie, So wild ist es in unseren Wäldern schon lange nicht mehr (Padurile noastre nu mai sint de mult asa de salbatice), reuneste pe o banca in fata unei gari dintr-un mare oras trei perechi, fiecare avind cite un copil. Ele trec, pe rind, prin situatii diferite, jucindu-se de-a viata. Banca pe care stau de obicei boschetarii devine scena pe care se deruleaza varii incercari de viata, imaginate fara restrictii, cu alte cuvinte, cu acea salbaticie care nu mai exista de mult in padurile lor. Piesa evolueaza cu naturalete de la un plan la altul, de la un registru la altul (basm, grotesc, ironie, macabru etc. etc.), constituind un mic teatru al lumii contemporane. Montarea lui Jan Bosse de la Münchner Kammerspiele (unde am si vazut-o pentru prima oara la sfirsitul lui noiembrie 2000, la premiera) respecta cu multa strictete structura extrem de complexa a piesei, mizind pe teatralitatea personajelor si a situatiilor. Care beneficiaza in mod evident de faptul ca autoarea a absolvit actoria. Ca si sora ei, Franziska Walser, prezenta impecabila si in acest spectacol. Si spre deosebire de celelalte doua surori ale lor – una, prozatoare, cealalta, poeta. Si toate patru la un loc, fiice ale celebrului romancier Martin Walser...