OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu ştiu cîţi dintre noi îşi mai aduc aminte exasperarea cu care, la începutul anilor ’90, după patruzeci şi cinci de ani de dictatură comunistă, ne întrebam de ce nu avem şi noi un Havel, un Michnik sau un Arpad Göncz, excedaţi de persistenţa unor nulităţi în viaţa publică autohtonă. Graba cu care, în România, reprezentanţii eşalonului doi ai Partidului Comunist au acaparat scena politică încă din primele ore de după fuga soţilor Ceauşescu, ne-a lăsat puţine iluzii şi, în plus, temerea că ţara noastră îşi ratează, inevitabil, o nouă şansă istorică.

 

Fac parte dintr-o generaţie care şi-a căutat modelele politice în trecut, dar şi – de cele mai multe ori – în afara ţării. Şi asta pentru că ne-am închipuit, imediat după decembrie 1989, că într-un stat democratic oamenii politici vor folosi puterea dobîndită pentru a impune idealuri şi valori menite să schimbe mentalitatea şi să ducă la constituirea şi consolidarea statului de drept. Unde sîntem, după douăzeci de ani de democraţie originală şi cînd s-a transformat interesul pentru binele cetăţii într-o insaţiabilă voinţă de putere? Cărţile lui Adam Michnik, Leszek Kolakowski sau Václav Havel ne-ar putea da răspunsuri, cu condiţia să vrem să înţelegem ce s-a petrecut cu noi în ultimii douăzeci de ani. Să înţelegem că nu vom avea niciodată un preşedinte de talia lui Havel sau Arpád Göncz, nu pentru că ne-ar lipsi oamenii de valoare, ci pentru că în România ultimilor ani valoarea, prestanţa, demnitatea, decenţa, libertatea de spirit, modestia, consecvenţa sau bunul-gust nu mai sînt calităţi necesare celor ce acced la cele mai înalte funcţii în stat.

 

Ne-am permis ani la rînd luxul de a le dispreţui, încît am ajuns în situaţia de a nu le mai recunoaşte atunci cînd le întîlnim. O pledoarie pentru importanţa pe care o are bunul-gust în politică face Havel în cel mai recent volum al său, Pe scurt, vă rog!, apărut anul acesta în traducerea Hellianei Ianculescu, la Editura Curtea Veche: „bunul-gust este cel care decide în primul rînd cît de mult trebuie să vorbeşti; cum trebuie să anunţi ceva şi cîte întrebări să pui; cînd să glumeşti şi cînd să vorbeşti serios; cînd să spui ceva pe ocolite şi cînd să zici ceva direct şi important“. Şi tot Václav Havel, întrebat în 2006 care este crezul său politic, răspunde tranşant: „cred că ordinea morală se află deasupra ordinii juridice, politice şi economice şi că acestea ar trebui să decurgă din ea şi nicidecum să caute tertipuri cum să ocolească imperativele ei. Iar această ordine morală este ancorată metafizic în infinit şi veşnicie“. Ce şanse i-aţi da, în România anului 2009, unui candidat care ar miza, pe urmele lui Havel, pe „proiectele de lungă durată şi pe dimensiunea spirituală şi morală a politicii“? Fostul preşedinte al Cehiei a dovedit în anii mandatului său că invocarea dimensiunii morale a politicii nu a fost doar o stratagemă electorală, menită să-i aducă voturi, ci o preocupare constantă. Convins că „pentru a evita să ni se întîmple ce e mai rău este nevoie de o «revoluţie a minţilor şi a inimilor», după expresia lui Masaryk, de un fel de dezmeticire generală a oamenilor“, preşedintele ceh a refuzat sistematic să devină prizonierul funcţiei şi al privilegiilor sale.

 

N-a uitat niciodată că puterea corupe şi a continuat să-şi exercite spiritul critic asupra fenomenului puterii, chiar şi după ce a ajuns să deţină cea mai înaltă funcţie în stat. Cînd a primit, în 1991, Premiul Sonning pentru contribuţia sa la civilizaţia europeană, acordat de Universitatea din Copenhaga, Václav Havel nu a uitat că, înainte de a fi preşedinte, este intelectual şi a preferat ca, în discursul său de acceptare a premiului, să se întrebe „de ce îşi doresc oamenii puterea politică şi de ce, după ce o obţin, nu mai vor să renunţe la ea?“ A înţeles foarte bine esenţa înşelătoare şi ambiguă a voinţei de putere, pericolul de a confunda interesul general cu menţinerea privilegiilor individuale. Nu a fugit de responsabilitate şi nu a ezitat să afirme răspicat că nici o întreprindere politică nu are şanse de reuşită dacă nu e fundamentată spiritual. În cei treisprezece ani de preşedinţie, Havel a demonstrat că politica poate fi o activitate intelectuală şi culturală substanţială cîtă vreme omul politic – fie el preşedinte sau simplu membru al unui partid politic – nu pierde din vedere imperativul adecvării la lumea reală.