Despre obiectele lui Lali Gábor

Autor: Sebestyén GYÖRGY SZÉKELY | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Privind aceste obiecte strălucitoare de aramă – pantofi, pălării, viori –, criticul de artă poate avea (cel puţin) două reacţii. Una ar fi refuzul purist, în care remarcă frumuseţea şi valoarea artizanală a obiectelor, dar recunoaşte că acesta nu este teritoriul său de analiză. O altă reacţie este cea a criticului speculativ, care tratează arta ca un fel de curator ce îşi impune viziunea asupra artei pe care o expune. În acest sens, el va apela cu rapiditate la concepte precum simulare sau ready-made şi nu va întîrzia să îşi susţină o mică şi frumuşică teorie citînd analogii din istoria artei moderne şi practica artistică curentă.

Astfel, se vor cita nu atît Duchamp, ci mai degrabă obiectele dadaise şi suprarealiste, care transpun obiectele cotidiene în materiale neobişnuite, păstrînd imaginea obiectului cotidian, dar erodîndu-i funcţionalitatea. Se vor folosi ca ilustraţii fierul de călcat al lui Man Ray (Cadeau, 1921), de pildă, ceaşca de ceai (Déjeuner en fourrure, 1936) a lui Meret Oppenheim sau – apropiindu-ne de prezent – pisoarul lucios de Sherrie Levine (Fountain. After Marcel Duchamp, 1991). Remake-urile strălucitoare ale lui Levine îi vor reaminti criticului că pentru Lali preocuparea principală este procedeul simulării care are ca rezultat remake-ul: el reface şi simulează obiectele din cotidian. Face referire la obiectele de zi cu zi, folosite de toată lumea, dar care au „culoare“ ţigănească (vezi forma, pietricelele „preţioase“, kunstwollen-ul decorării). Le transpune 1:1 în aramă. Oare nu este acesta un remake al mediului său? s-ar întreba criticul conceptualizant.

Să privim totuşi obiectele şi să rămînem la iminenţa acestora. Farmecul lor m-a frapat atunci cînd am vizitat un atelier de restaurare de viori, cu cîţiva ani în urmă. La intrare, pe pian, erau aşezate o pereche de pantofi şi o pălărie de aramă. Simplu. Efectul era asemănător – într-adevăr – cu cel al obiectelor suprarealiste: aveau forţa imaginii imediate întîlnite zilnic, dar alienată de propria funcţie şi devenită astfel o prezenţă jucăuşă, dacă nu chiar misterioasă, în mediul imediat.

Am parcurs ambele abordări: refuzul şi specularea, pentru a ajunge la o concluzie simplă. Obiectele lui Lali pot fi citite prin prisma procedurilor artei, sînt similare sau identice cu acestea. Totuşi, Lali nu le dă acea interpretare. Nu intră în clubul artei moderne, teoretizîndu-şi obiectele cu acei termeni.

Aşa cum spune el, provocarea este să facă aceste obiecte aşa cum alţii nu le pot face. Este mîndru de meşteşugul său ţigănesc, cel din care îşi cîştigă existenţa atunci cînd face burlane sau „instalaţii“ de fiert pălinca. Acest meşteşug şi-l etalează „de dragul artei“ (l’art pour l’art) în lucrări de aramă.

Obiectul pe care îl alege să îl „reproducă“ în aramă nu este nici întîmplător găsit (Duchamp), dar nici anume căutat (Man Ray) în mediul înconjurător. El este ales, pentru că Lali doreşte să exprime cu el şi un conţinut. Pantofii şi pălăria sînt purtătoare de identitate. Vioara şi piramida sînt expresii ale identităţii şi originii sale ţigăneşti. În cadrul acestei expoziţii, cercul se închide în intimitatea obiectelor care ţin de sfera necesităţilor umane – mîncarea, băutura, care, de asemenea, sînt exprimate „colorat“, păstrînd acea amprentă care nu alienează obiectele de realitate, ci, dimpotrivă, le aduc înapoi în realitate şi le dau culoarea ţigănească.

Lali Gábor prezintă omul cotidian în nuanţa sa de ţigan. Obiectele acestea, care poartă acea strălucire pozitivă, de soare, care creează aura aramelor ţigăneşti, nu sînt atît de inocente şi jucăuşe precum par. Ele nu sînt decoruri pentru casa „noastră“, ci sînt în primul rînd expresii ale identităţii ţigăneşti.

Orice obiect funcţionează într-un sistem de semnificaţii, în care devine relevant. Altfel, rămîne relativ. Obiectele lui Lali, privite din perspectiva artizanatului, sînt relative: sînt mai bine sau mai puţin bine realizate faţă de alte obiecte. Însă, într-un anumit context social-politic, pe care Lali nu îl ignoră, ci este sensibil şi conştient de el, aceste obiecte devin relevante şi cu atît mai credibile cu cît sînt realizate folosind „meşteşugul străvechi“ al prelucrării aramei – meşteşug perceput atît de ţigani, cît şi de ne-ţigani ca definind identitatea ţigănească.

Lali este o personalitate a vieţii culturale clujene, dar nu face parte din lumea chic şi fashionable în care expresii conceptuale se rostesc lîngă pahare. Nu este un Basquoiat inclus cu „primitivismul“ lui în lumea mondenă a artei – pentru că mediul în sine în care el trăieşte este încă primitiv şi sîntem dornici de a scăpa de asta (şi deci de a ne sărăci).

El a devenit cunoscut pentru mulţi prin filmul Bahrtalo!, un fel de documentar colorat, în care putem vedea peripeţiile unui ţigan şi ale unui ungur proveniţi amândoi din Transilvania. Dar el nu s-a oprit la a fi vedetă de film. Este un ţigan militant, care predă ore gratuite de limba ţigănească la Cafeneaua Insomnia din Cluj.

Odată, au vrut să îl dea afară din curtea în care mă aştepta. A trebuit să dau explicaţii femeii de serviciu cum că „Domnul acesta este cu mine“. Acest incident mi-a reamintit poziţia în care el se află în societatea aceasta, aparent deschisă şi egalitară.

În Europa, la ora actuală, şi în ţara în care şi preşedintele vorbeşte despre „ţigancă împuţită“, aceste obiecte strălucitoare, vesele şi pozitive sînt relevante.