Teoria conspiraţiei în trei paşi
Un anume tip de sinceritate debordantă, ce-şi asumă eventualele antipatii declanşate, contagiază întreaga operă cărtăresciană. De la incomodul, ca receptare, Jurnal, care se citeşte pe nerăsuflate şi într-o empatie inevitabilă, pînă la textele de faţă, autorul Frumoaselor străine şi-a aplicat o disecţie sufletească morală şi intelectuală care i-a dezvăluit me-canismele interioare în toate articulaţiile şi rotiţele lor, stîrnind antipatii sau, dimpotrivă, consolidînd relaţia cu un cititor care a apreciat acest insight în laboratorul autorului. Atuurile Frumoaselor sînt naturaleţea, firescul şi un comic de situaţie perfect dozat, ce alternează cu momente confesive, lipsite de orice ipocrizie, legate de universul familial, de relaţia încordată cu criticii sau de sentimentul apăsător pe care îl poate oferi uneori succesul.
Tot un insight, de data aceasta în viaţa literară românească, oferă şi Frumoasele străine, cu întîmplări relatate cu aceeaşi francheţe supărătoare mai ales pentru „împricinaţi“, dar savuroasă pentru cititor.
Pînă la aceasta, însă, primul dintre texte oferă o povestioară cu poantă, cu atmosferă de thriller şi finalitate de parodie: după evenimentele de la 11 Septembrie 2001, o nouă pshihoză se instalează treptat, declanşată de expedierea prin poştă a unor plicuri ce conţineau antrax către nişte instituţii vitale americane, dar şi către alte locuri din lumea largă. După ce traversează somnambulic clădirea cu coridoare încîlcite a „Universului“, autorul, un Joseph K desprins din ceaţa provocatoare de stenahorie a iernii bucureştene, intră în posesia unui misterios plic, trimis din Danemarca. Pe una din feţele acestuia e notat un mesaj ciudat: „Why don’t You sneeze?“. Mesaj bizar, plus conţinut dubios ce aduce a praf de antrax, rezultă psihoza antraxului, alimentată, la vremea respectivă de mijloacele media şi concretizată într-o simptomatologie evidentă pentru protagonist: o mîncărime tot mai accentuată a mîinii care atinsese plicul. De aici la rătăcirea pe coridoarele gogoliene ale sediului poliţiei, unde autorul se hotărăşte să predea obiectul delict, nu mai este decît un pas. Al doilea, imediat după descoperirea macabră a plicului ce-i poartă numele în dreptul destinatarului – întîlnirea antologică cu maiorul Ghilduş (!), discuţiile hilare ce vizează universul domestic al acestuia şi o anumită aventură... stomatologică, rămîn să fie savurate de către cititor. Cît despre pasul trei, el ţine de încă un gest ce trădează responsabilitatea civică, umană a autorului, precum şi de un portret al acestuia, sosit de peste mări şi ţări, de la acelaşi enigmatic expeditor al plicului cu „antrax“...
O odisee felliniană pe plaiuri galice
Adevărata măsură a umorului cărtărescian, unul exorcizator al frustrărilor inerente celui etichetat de critică drept cel mai valoros autor contemporan, o avem însă în cel de al doilea text – Frumoasele străine (sau „Cum am fost un autor de duzină“).
Episoadele care se parcurg, însă, cu cea mai mare nerăbdare, sînt în altă parte: de pildă, în neverosimila întîmplare de la castelul Goffredo, de la ospiciul-penitenciar unde o Beatrice (varianta noir) îi conduce pe scriitori într-un cenaclu infernal, unde lectura se desfăşoară sub vigilenta supraveghere a gardienilor, iar publicul e format din criminali fioroşi şi nebuni abia anesteziaţi de sedative puternice; la fel de amuzantă e rabelaisiana incursiune în ţinutul cassoulet-ului (Castel-naudary), adică un fel culinar ce constă în... fasole cu ciolan (de raţă, ce-i drept), gătită (şi mai ales denumită) în diferite feluri ; totul culminează cu inevitabilul „ospăţ românesc“, de un kitsch răsunător, într-o hală unde îi aşteaptă o întreagă paraphernalie de obiecte „tradiţionale“ („cojocele, bundiţe, fote, catrinţe, ii, basmale“...), formaţia muzicală „Les Gitans amoureux“ (!), dar mai ales mulţimea felurilor culinare (ca într-o ilustrare diabolică a Sării în bucate, acestora le lipseşte cu desăvîrşire elementul-cheie) cu un aspect şi gust suspecte.
Aventura franceză, de un grotesc neegalat în celelalte două texte ale volumului, nu e cu nimic anunţată de titlul solar ce propune relatări senine şi păcăleşte cititorul jinduitor la farmecul lumilor îndepărtate oferind, în schimb, un regal de umor negru, de satiră pură care, contrar aşteptărilor, îl face pe autor iremediabil simpatic cititorului, care „compătimeşte“ cu el în virtutea aceloraşi îndoieli, spaime, mărunte episoade existenţiale, dramatice sau doar hilare, inevitabile.
Poveste cu o fantomă şi un ARO
Dar apogeul acestui „rîsu’-plînsu’“ irezistibil cărtărescian e atins abia în Bacoviană. Cunoscută, probabil, deja în foileton, îi va prilejui cititorului o nouă explozie de amuzament, mai cu lacrimi de rîs, mai de plîns. Suplinită din belşug de condeiul prozatorului este această mică schiţă în tonuri de gri şi sonorităţi acvatice, a cărei acţiune se petrece în mare parte într-un ARO, parcă lacustru, ce navighează pe marea de întuneric a unei nopţi nesfîrşite. Abia aici peisajele dezolării demne de un Chirico (sau cum avertizează însuşi autorul, de o Călăuză tarkovskiană) se împletesc dînd naştere celei mai cumplite dintre lumile imaginabile – care este şi cea a cumpliţilor ani ’80.
Împărţindu-şi existenţa între noul apartament („în care nu era nici un singur unghi drept“), şcoala din Colentina, unde predă ore de limba şi literatura română, şi Cenaclul de Luni, naratorul Bacovienei acceptă invitaţia unui coleg de cenaclu de a merge să citească poezie la Bacău, oraşul natal al lui Bacovia. Lectura dezastruoasă, cu un public mai degrabă simbolic, se desfăşoară pe fundalul unei înfometări explicabile mai întîi prin emoţiile inerente, mai apoi printr-o serie de conjuncturi nefericite, transformate pînă la final în veritabilă inaniţie (nu aceasta, şi nici cantitatea considerabilă de mîncare de ciuperci, care nu erau amanita muscaria, reprezintă cauza apariţiei nocturne a fantomei de la Tescani). Întîlnirea penibilă cu o curtezană locală, Lili, vizitarea intempestivă (şi nedorită) în miez de noapte a monumentului de la Mărăşeşti, culminînd cu poposirea la conacul de la Tescani, punctează parcursul funambulesc al unei nopţi de toamnă.
În aşteptarea următorului roman cărtărescian, cititorul îl poate întîlni pe autorul Levantului pe tărîmul frumoaselor străine, în triunghiul Bucureşti – Paris – Viena, spaţiu la care se va raporta pentru totdeauna altfel de acum înainte.

