OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De fiecare dată cînd mîngîiem cu privirea nestematele plastice ale Muzeului memorial „Ion Minulescu-Claudia Millian“ (coordonat de către M.N.L.R.), o confesiune tainică ne însoţeşte la întîlnirea cu un exponat sau altul. De cînd ne-a căzut în mînă lucrarea Olgăi Greceanu, Meditaţii la Evanghelii, apoi recentele reeditări, Specificul naţional în pictură şi Arta murală: legile şi tehnica ei, zăbovim mai mult în faţa tablouluiMaica Domnului cu Pruncul, ieşit din penelul călăuzei noastre, aflat în camera Claudiei Millian, personalitate polivalentă – poet, dramaturg, memorialist, artist plastic (mulaj, mozaic, ipsos, pictoriţă), critic de artă –, domenii în care îşi dă mîna cu autoarea amintitei lucrări. Din „dialogul“ cu Olga Greceanu, aflăm că pictoriţa s-a născut la 4/17 august 1890, pe numele ei de Olga Skrzeszewski, cum notează în albumulViaţa în imagini dedicat nepoţilor – precizînd că se citeşte Şeşevski –, la Mănăstirea Nămăieşti, aflată la ieşirea din Cîmpulung Muscel spre Braşov (prin Pasul Bran) sau la intrarea în localitatea boierului Neacşu. Se retrăseseră aici alungaţi de canicula Capitalei. Celor injectaţi cu serul memorialisticii, nu le poate scăpa faptul că, în imediata apropiere a pomenitei mănăstiri rupestre, se află un muzeu memorial ce ne conduce pe urmele poetului George Topîrceanu (1886-1937), din prima parte a creaţiei şi a existenţei sale terestre; în cea de a doua, alăturîndu-se Umbrelor din fosta capitală a Moldovei, unde, pe lîngă cele peste zece muzee memoriale de scriitori, se află şi unul ce ilustrează acea perioadă, din viaţa autorului Rapsodiilor de vară.

 

Viitoarea plasticiană îşi începe studiile la Institutul Pompilian, continuate apoi la Institutul Sesevski, ambele din Bucureşti. În anul 1911, este studentă la Facultatea de Chimie şi la Academia de Artă din Liège, studii întrerupte de izbucnirea primei conflagraţii mondiale, continuate după război (1919) şi absolvite în anul 1922. În anul 1914, se căsătoreşte cu studentul politehnist Nicolae Greceanu. Cununia religioasă se petrece la Baden-Baden, avîndu-l naş pe Jean Argentoianu. Tot pe atunci iniţiază, împreună cu Cecilia Cuţescu-Storck, prima asociere a pictoriţelor şi a sculptoriţelor. Întîlnirea acestora ne duce nu numai cu gîndul, ci şi cu pasul, în sufrageria familiei Minulescu, unde se află un impunător Nud de fată cu portocale, ce poartă semnătura amintitei colaboratoare a Olgăi Greceanu, cum avea să se numească după căsătorie.

Nici Nina Arbore, cu care se întîlneşte pe simezele din New York (1924), la Expoziţia Academiei de Arte Decorative (1926), Expoziţia Artei Futuriste Mondiale de la Roma (1933), nu lipseşte din muzeu. O întîlnim, încă din vestibul, cu Portretul lui Zamfir Arbore (gravură), Cap de copil (desen) şi Mănăstirea Pasărea (gravură). Între cele două se leagă o puternică prietenie, apropierea de vîrstă nefiind singurul temei. În acelaşi vestibul, în faţa uşii de la intrare, ne întîmpină Minulescu însuşi, cu unPortret (desen) semnat de J. Al. Steriadi, datat 1934, an în care Olga Greceanu participă la Salonul Oficial de Pictură şi la Expoziţia de Artă Română de la Varşovia. La expoziţiile pomenite mai devreme, din anii 1926 şi 1933, printre expozanţi îl descoperim şi pe M.H. Maxy, care este prezent şi în muzeu cu un tablou cubist ce-o reprezintă pe Mioara Minulescu (1929), donatoarea unui apartament cu cinci camere ce găzduieşte un impresionant patrimoniu din elitistul cartier bucureştean Cotroceni, situat vizavi de sediul preşedinţiei României. Tot el este şi autorul a cinci tăvi de alamă ce-şi găsesc locul în dependinţele generosului apartament, lucru care-l umanizează, inducînd astfel prezenţa vie a foştilor locatari. Printre tablourile din camera Mioarei Minulescu, regăsim o lucrare semnată de Niculina Delavrancea Dona, cea de care pomeneşte Olga Greceanu, reprezentînd-o pe Mioara, la numai patru anişori.

  

Vecin cu Muzeul Minuleştilor, la aceeaşi adresă şi pe acelaşi palier, se află un aşezămînt similar care aminteşte de autorul Răscoalei. Printre exponatele de artă plastică, numeroasele şi valoroasele icoane ardeleneşti ce întregesc patrimoniul aşezămîntului, se află un grăitor tablou reprezentîndu-l pe Liviu Rebreanu, cu dedicaţia şi semnătura lui Steriadi: „Prietenului Rebreanu, Jean Steriadi, 1918“. Vecină cu aceasta, ne întîmpină un portret de tînără, opera Rodicăi Maniu, soţia lui Samuel Mutzner, prezent şi el în aceeaşi sufragerie, cu o guaşă ce-o întruchipează pe Salomeea. Aceeaşi distribuţie locativă pune în lumină colecţia Pillat. O pomenim pentru că descoperim aici nişte minunate Lalele, ieşite din pensula Mariei Pillat-Brateş, cea de care tocmai pomenea Olga Greceanu la invocata întîlnire, dar şi alte cîteva lucrări semnate de tot de ea. Mariei Pillat-Brateş sau Maria Pillat (cum şi-a semnat, în general, lucrările, cu excepţia primei expoziţii din 1915, cînd semna I. Brateş) a fost soţia lui Ion Pillat, mama lui Dinu Pillat şi a Piei Edwards (n. Pillat), soacra Corneliei Pillat şi bunica Monicăi Săulescu-Pillat, donatoarea patrimoniului şi admiratoarea Olgăi Greceanu, cea care a avut norocul să o întîlnească, pe cînd nu împlinise zece ani, cu ocazia unei vizite pe care aceasta o făcea amintitei cunoştinte, Maria Brateş, apoi la o expoziţie retrospectivă de la Sala Dalles, în anul 1974, cu patru ani înainte de a părăsi această lume, pe care a judecat-o cu pilduitoare îngăduinţă. Semnătura pictoriţei apare pe multe alte piese aflate în această discretă şi grăitoare colecţie: Natură statică,Garoafe cu bomboane, Trandafiri albi, Ciclamene albe, Penitenciarul Botoşani (a cărui locatară a fost), Monica Pillat, elevă citind poveşti, pe care mai tîrziu le va şi scrie, cu aceeaşi inocenţă, şi cîteva copii reprezentîndu-i pe Ion Pillat şi Vasile Voiculescu. Cum se vede, o „pradă de lux“, de care ne aminteşte Olga Greceanu sau care ne aminteşte de Olga Greceanu. Aceeaşi doamnă, Olga Greceanu, introduce în familia artistică a anilor 1930-1960 o altă forţă a artei plastice feminine, pe Miliţa Petraşcu, prezentă în muzeul lui Rebreanu cu două mulaje ce le înfăţişează pe Fanny şi Puia (soţia şi fiica acestuia), iar în cel al Minuleştilor, cu masca mortuară a Claudiei şi un Crist ducînd crucea, care se întîlneşte în loggia apartamentului, alături de un bust al poetului, opera Claudiei Millian.

 

O însoţim pe scriitoare şi pictoriţă apelînd la un portret ieşit din peniţa admiratoarei sale, Adina Nanu: „Potrivit de înaltă, bine făcută, cu trăsături regulate, impresionînd prin ochii arzători, artista avea în ţinută demnitatea şi eleganţa suverană a eroilor din frescele sale. Îi urmărisem de-a lungul anilor picturile şi îi citisem cărţile, impresionată de cutezanţa ei de a realiza totul în stil mare. Apreciam îndeosebi faptul că, dispunînd din familie de bunăstare, ar fi putut trăi fără să facă nimic, ca o plantă decorativă, să ducă o viaţă mondenă, îndestulată şi facilă, dar a muncit neîncetat, cercetînd şi creînd fără răgaz“. Este de notorietate faptul că, în perioada interbelică, numele Olgăi Greceanu era la fel de cunoscut precum cel al Ceciliei Cuţescu-Storck şi al Miliţei Petraşcu, iar Petru Comarnescu o asemăna cu Elena Văcărescu şi Martha Bibescu. O însoţim pe fosta doamnă de companie a reginei Maria, care a fost Olga Greceanu, în atmosfera galeriilor bucureştene la: Ateneu (1919), Mozart (1924), Ileana (1926), Hasefer (1927), Academia de Arhitectură, Dalles, propria-i casă din Strada Frumoasă 49, Cartea Românească, Salonul Oficial de Desen şi Gravură, în Strada Lăpuşneanu din Iaşi, unde n-au lipsit de la vernisaj ministrul Franţei, Contele de Saint-Aulaire, dar şi ministrul de Interne Vasile Morţun, minister în care şeful serviciului de presă era Ion Minulescu, în muzeul căruia tocmai ne aflăm. Artista nu lipseşte nici de pe simezele unor expoziţii din străinătate: New York (1924), Bruxelles (1927), Paris (1928), Barcelona (1929) – unde obţine Marele Premiu –, Praga (1931), Roma (1933), Varşovia (1934).

 

„Pictura de şevalet nu m-a încîntat niciodată. O fac fiindcă nu am întotdeauna pereţi la dispoziţie“, se confesa pictoriţa în anul 1974. Confesiune confirmată de prezenţa pensulei şi spiritului Olgăi Greceanu în multe instituţii şi case bucureştene: Grigore Gafencu, Bd. Aviatorilor, Dr. Enescu, Strada Armaşului, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ (1937), frescele de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ (1942), Sala de consiliu a Primăriei de Verde, azi a Sectorului 1, din Bd. Banu Manta, Judecatoria de Galben, din Piaţa Amzei (Răstignirea, 1938), Gara Regală Mogoşoaia (Regele Carol al II-lea şi poporul), la Mausoleul de la Mărăşeşti (1938), alături de cumnatul ei, pictorul Eduard Săulescu (căsătorit cu Efridia, sora sa,), în capelele familiilor Murgăşianu şi Stoenescu din Cimitirul Bellu, unde la 16 noiembrie 1978 îşi găseşte somnul de veci. Odată cu pictarea bisericilor din Bălteni (1945 şi 1971), a Mănăstirii Antim (1945-1953, mozaic), Pitar Moş, Darvari (1967), Precupeţii Noi, Sapienţiei, Sf. Vasile (1968), Izvorul Tămăduirii (1969), demolată, Hagiului, Bumbăcari, Tudor Vladimirescu, Sf. Ion, Floreasca, Precupeţii Vechi şi Bariera Rahovei – toate din Capitală –, Sf. Dumitru, Mănăstirea (1970), Plătăreşti, Tăriceni, toate din Călăraşi, Olga Greceanu se alătură confraţilor ş.a. Luchian, N. Tonitza, E. Stoenescu, Ştefan Dimitrescu, Gh. Vînătoru, C. Berdilă, care fac pasul spre orizonturi spirituale ce ancorează în zona lăuntricului.

 

Indubitabile surse de „aduceri-aminte“ ne oferă Olga Greceanu prin relevante contribuţii editoriale: debutului cu Bucarest et ses environs (1928), publicat la Cartea Medicală (pe cînd, tot aici, se afla şi Tudor Arghezi), care în anul următor, apare şi în limba română, îi urmează: Compoziţia murală: legile şi tehnica ei (1935 şi 2010), Cula de la Măldăreşti, Institutul de Arte Grafice Triumful, Bucureşti,1937;Specificul naţional în pictură, Tiparul Cartea Românească, Bucureşti, 1939 şi 2010, Pe urma paşilor Tăi, Isus, Editura ziarului „Universul“, Bucureşti,1940 – lucrare inspirată de călătoria pe care o face, în anul 1933, la Ierusalim, republicată în 2008, Editura IDACO, în acelaşi an cu De Crăciun, (ambele în îngrijirea Iulianei Mateescu) Femmes peintres d’autrefois, Editura Ziarul, Craiova, reeditată în timpul nostru (2005) la Editura Institutului Cultural Român, în traducerea Sandei Mihăilescu Cîrstea, nu şi Să ne rugăm..., Tipografia Sfintei Mitropolii a Olteniei, Craiova, ambele publicate în anul 1943; Le Visage du Christ et les peintres de la Renaissace, Memoriile Centrului de studii asupra Renaşterii, vol. I, şi romanul Vreau, Editura Ziarul, Craiova, ambele apărute în anul 1944, şi Dicţionarul Biblic Ortodox (8 vol.), dăruit bibliotecii Sfîntului Sinod, în anul 1960, după 30 de ani de trudă ce depăşeşte capacitatea unei singure persoane: astfel de lucrări fiind, de regulă, rodul unor colaborări colective. În anul 2000 este publicat romanul Ura care ucide, la Editura Curtea Veche, sub îngrijirea Aureliei Bălan-Mihailovici. Nu s-a uscat tuşul tipografic de pe lucrareaMeditaţii la Evanghelii, cu un cuvînt înainte de IPS Nicolae, prefaţă, date biobibliografice şi referinţe critice de Adina Nanu, Editura Sophia, 2008, care ne-a călăuzit pe acest drum, căruia i s-au alăturat amintitele reeditări.

 

După moartea soţului, Nicolae Greceanu, artista îşi intensifică activitatea de „zugrav“ în biserică şi de predicator în locaşuri de cult ortodox, cum se va confesa mai tîrziu: „În epoca aceea mă ocupam mult cu interpretarea Evangheliilor şi predicam în fiecare după-masă la bisericile la care eram poftită să ţin cuvîntul. Programul meu era fix: luni la Biserica Dintr-o zi, marţi la Sfîntul Elefterie sau la Pitar Moş, miercuri la Stavropoleos, joi la Popa Tatu, vineri la Lucaci, sîmbătă la Bucur, duminică după-masă la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strada Sapienţei, iar duminicile dimineaţa la Biserica Răzvan, la Mîntuleasa, la Negustori, Monetăriei. La celelalte, Sfîntul Gheorghe, Sfîntul Nicolae Tabacu, Sfîntul Nicolae Vlădica, Radu Vodă, Mihai Vodă, Dobroteasa, Cărămidari, Schitul Maicilor, Izvorul Nou, Schitu Măgureanu, Doamna Oltea, Sfîntul Vasile, Sfîntul Mina, Biserica Sfinţilor, Biserica Alexie, Oţetari, Vergului etc., mă duceam după cum le venea rîndul la fiecare“, confesiune reprodusă de Adina Nanu în succinta prefaţă a Meditaţiilor... Interesant, în cazul Olgăi Greceanu, este faptul că slujirea celor sfinte cu pensula, cu pana sau cu verbul nu este, cum s-ar putea crede, nici pe departe gestul unei bigote. Cît despre modelele familiale, nu poate fi vorba. Pe linie paternă, atît părintele cît şi bunicul erau catolici de origine poloneză, iar mama, nemţoaică, era protestantă. Mai mult, din cei patru copii, primii doi au primit botezul catolic, iar următorii, din care a făcut parte şi Olga, pe cel ortodox, după religia ţării în care convieţuiau. Atitudinea ei ortodoxă, profund religioasă, a fost libera-i alegere. Cine ştie ce înger a vizitat-o în vis?!...

 

Este de înţeles faptul că nu mici i-au fost, ei şi familiei sale, suferinţele în regimul comunist. Mai greu de înţeles este atitudinea acesteia de a trece cu multă îngăduinţă/seninătate peste ele. „Ca să fii nefericit trebuie să-ţi dai singur consimţămîntul“, spunea Olga Greceanu. Pierderea averii n-a oprit-o din drum. La conacul din Bălteni, cărţile (dintre care nu lipseau exemplare rare şi incunabule) i-au fost scoase în curte şi incendiate, mobilierul (compus din obiecte vechi, mobilă florentină) distrus, pereţii pictaţi au fost dărîmaţi – practică obişnuită în acele vremuri. Nici Cula de la Măldăreşti, moştenire de familie a soţului, n-a fost ferită de furia vicisitudinilor. De cîte ori ne aflăm în zonă (localitatea şi Mănăstirea Horezu), nu le ocolim, aşa cum nu ocolim nici Cula lui Duca de vizavi sau mormîntul fostului prim-ministru aflat în cimitirul bisericii din Urşani. O nefericită întîmplare face ca, în timpul bombardamentului din 1944, lucrările pictoriţei Olga Greceanu să se afle pe simezele de la Dalles; cele care s-au salvat de furia bombelor au căzut victime unor furii ce au durat peste cinci decenii. Lucrările de la Gara Mogoşoaia, de la primăriile din Piaţa Amzei şi Banu Manta (devenite „sfaturi populare“) au fost „văruite“. Aflată într-o isihie cu înaintaşa sa, poeta Liliana Ursu îi pomeneşte cu evlavie pe membrii familiei spirituale a pictoriţei şi scriitoarei Olga Greceanu, personalităţi de primă mărime ale vieţii spirituale şi literare: Ieroschimonahul Daniil, pe numele de mirean Sandu Tudor, Vasile Voiculescu, Alice Voinescu, Principesa Ileana, călugărită sub numele de Maica Alexandra, Mircea Vulcănescu, precum şi toţi cei ce au făcut parte din „Rugul Aprins“. Olga Greceanu a reuşit să se sustragă cu seninătate acelor incalificabile umilinţe. A depăşit toate aceste pămîntene încercări – trecătoare, ca noi toţi – sub pavăza bunei credinţe: „Biblia mi-a stat mereu deschisă pe masă“.

 

La 86 de ani se afla pe schelele Schitului Darvari, din Capitală, unde – după ştiinţa noastră – a avut un grav accident. Singurătatea sfîrşitului i-a fost vegheată de treimea pasiunilor sale: „Pictez, scriu, citesc, sînt cele trei ocupaţii dintotdeauna“. Se spune că a murit cu pensula în mînă, la propriu. Tot la propriu este şi faptul că, la dispariţia ei nu s-a scris nici un rînd. Trăitoare sub semnul credinţei, şi-a salvat nu numai sufletul înălţat la cer, ci şi posteritatea artistică aici, la noi, pe pămînt. Adina Nanu, care a cunoscut-o direct, şi care nu încetează să o admire, şi-a declinat răspunderea de a descifra moştenirea literară a înaintaşei sale, invocînd cu temei cele opt decenii care îi apasă umerii. Această „sfîntă sarcină“ a trecut pe umerii primitori ai Iulianei Mateescu, care şi-a transformat atelierul din Otopeni într-un altar al proslăvirii celei care „i-a trimis un semnal din cer ş...ţ, dar şi oameni de nădejde care să (o) ajute“. Cel care îi decriptează mesajul este duhovnicul, care o îndrumă să cumpănească „cu înţelepciune între a trebui şi a putea. De restul se va ocupa Dumnezeu. Nu tu ai ales-o pe Olga Greceanu. Ea te-a ales pe tine!“. O reparaţie a făcut, în zilele noastre, poeta şi criticul de artă Doina Mîndru, la Aşezămintele Bråncoveneşti, a căror activitate o coordona pe atunci, organizînd o expoziţie a Olgăi Greceanu, cît şi cei care îi editează opera postum. Despărţirea de această femeie – singura care a făcut parte din „Rugul Aprins“ (unde îl avea duhovnic pe Sofian Boghiu), tot ea fiind singura care a fost decorată cu Crucea Patriarhală de două ori, primind astfel îngăduinţa patriarhilor Nicodim şi Iustinian de a predica în amvon, în orice biserică ortodoxă din ţară – nu se poate săvîrşi decît cu o evlavioasă reverenţă adresată aceleia care ne-a oferit un model de încredere, de speranţă şi, mai cu seamă, de credinţă, din care n-ar fi rău să învăţăm cîte ceva: „Frescele mi-au fost date cu var, dar huma se spală. Nu acum cît trăiesc (am 77 de ani), ci după ce nu voi mai fi şi se vor stinge toate geloziile şi răutăţile“.

 

În imagine: Olga Greceanu, Maica Domnului cu Pruncul