OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mircea Horia SIMIONESCU
Dictionar onomastic. Din ciclul „Ingeniosul bine temperat“.
Editia a doua intregita cu volumul Jumatate plus unu si o prefata a autorului. Editura Allfa,Colectia „Romanul romanesc contemporan“, Bucuresti, 2000, 688 p., f.p.


In maniera ironica, de joc parodic atit de caracteristica autorului sau, recenta publicare a Dictionarului onomastic al lui Mircea Horia Simionescu reuseste sa fie simultan o reeditare si o premiera. Fiindca, desi textul repus in circulatie e cunoscut, Dictionarul apare acum pentru prima oara in formula integrala, intr-un singur volum compact. Sub acest titlu fusesera incluse in 1968 doar literele de la A la I. Restul alfabetului avea sa fie parcurs in 1976, in Jumatate plus unu. De-atunci incoace, desi stiu ca autorul si-a dorit-o, reintregirea Dictionarului onomastic n-a fost posibila. Pina in 1989, sub regim comunist, cartile ii apareau, dar nu se reeditau niciodata. Dupa, cind s-ar fi putut, au aparut dificultatile comerciale: cine sa publice un tom atit de gros?! Evenimentul s-a produs abia acum.

E cu adevarat un eveniment: ne este astfel restituit textul integral al uneia dintre marile opere ale literaturii romane. Al uneia dintre componentele ei, de fapt, caci – se stie – Dictionarul onomastic este primul volum al tetralogiei Ingeniosul bine temperat, din care mai fac parte Bibliografia generala (1970), Breviarul (Historia calamitatum) (1980) si Toxicologia sau Dincolo de bine si dincoace de rau (1983). Despre tetralogie in ansamblu si despre felul in care intreaga proza a lui Mircea Horia Simionescu se ordoneaza in jurul ei, multiplicindu-i temele, dezvoltindu-i sugestiile, preluindu-i personajele si uneori chiar fragmente de text am vorbit alta data. Noua editie integrala a Dictionarului onomastic e un prilej de a reveni asupra acestei carti incredibile, stranii, deloc temperate, ingenioase – in schimb – cit cuprinde.
In prefata scrisa special la reeditare, autorul face, mai in gluma, mai in serios, un mic istoric al ideii. Aflam astfel ca „tipuri caraghioase“ si „nume inventate“ au fost folosite inca de la… 13 ani, in prima sa tentativa romanesca, intitulata Ce oameni, ce idei! (cf. p. VII). Ni se ofera apoi o apetisanta lista a scrierilor „de sertar“ de pina la 25 de ani, „de asta data lizibile si adesea chiar amuzante pina azi“: Istoria literaturii organice (1944-1945), Cartea despre femeia esentiala (despre care stim cite ceva din Bibliografia generala) si Trei carti despre univers (ambele din 1947), Tezaurul sau scara bogatiilor (1953-1957) si, nefinisate, ramase in stadiul de „gramezi de note“, tratatele Tactica generala si Cartea despre vase („proiectate mai tirziu“). In toate acestea, „inventia onomastica ia proportii pina la (aproape) dimensiuni maniacale“ (p. VIII)!

(Auto)ironia nu se opreste aici. Ajungem deindata in iarna anului 1958, de cind ar data „ideea unui dictionar onomastic de sine statator – roman cu o mie de personaje“. Radu Petrescu, prieten si coleg de grup literar „tirgovistean“, astepta atunci un prim copil si avea nevoie de sugestii: „m-am oferit sa-i adun pe-o lista citeva zeci de nume, cu caracterizari sumare, demonstrindu-i «academic» ca un Mitica sau Mache evolueaza cu totul diferit decit un August, Demostene sau Hidroxin“! Pina la urma, operatiunea se extinde: „Am adunat pentru prima lectura vreo 30 de nume, apoi, nesatisfacind exigentele prietenului, vreo 1200… Treaba asta mi-a luat ceva timp, ultimele nume incheindu-se abia cind fiul lui Radu se pregatea sa plece in armata“ (ibid.)!…
Iata rezultatul: o carte de literatura, un fel de roman (dar nu e sigur!) in tipar de dictionar. Optiune retorica din care decurg mai multe argumente de interes al lecturii. In primul rind, cartea continua sa fie socanta si astazi, dupa ce istoria creativitatii artistice a testat toate nastrusniciile posibile. Utilizata altfel, materia din articolele Dictionarului onomastic ar fi produs o culegere de portrete sau una de povestiri, eventual un roman – sau mai multe! – colcaind de personaje. Asa, cind le intilnim in pagina insirate dupa alfabet, dupa nume, cartea capata un aspect de inventar, unul teoretic exhaustiv: clasata in fisiere ordonate, umanitatea toata pare adusa intre cele doua coperti. Dictionarul devine – practic – proiectia ei in parabola.

In al doilea rind, cu atare structura, in raspar fata de cursivitatea fluviala a naratiunii romanesti traditionale, inca dominante, Dictionarul onomastic propune un model „alternativ“ (cum a ajuns sa se spuna intre timp) al lecturii insesi. Autorul are iarasi ceva de spus la acest capitol, pe acelasi ton jucat-ingenuu: e o „carte buna de citit, dupa plac, pe o banca intr-un parc sau pe un acoperis, in tramvai sau intr-o cabana alpina, de la mijloc, de dinapoi, inainte, de dedesubt spre manseta de sus, ca almanahurile si calendarele strabunicilor, ca ravasele si scrisorile, ca telegramele de presa“ (p. IX). Intr-adevar, dictionarele nu se citesc de la cap la coada. Nici nu se citesc deloc; se consulta: ai, n-ai nevoie, le rasfoiesti si te opresti ici sau colo, dupa necesitati sau dupa inspiratie. Din acest unghi privindu-l, Dictionarul onomastic e una dintre cele mai interesante carti romanesti provocatoare de reflectii de teorie literara. Avem – de fapt – de a face cu un soi de roman modular, a carui compozitie in aparenta riguroasa stimuleaza – dimpotriva – comportamentul imaginativ al cititorului, liber sa-si aleaga singur traseele de lectura. Fara ca Mircea Horia Simionescu sa fi putut anticipa faptul, cartea se apropie mult de solutiile interactive pe care acum, de relativ putina vreme, le provoaca experimentele cele mai radicale de literatura oferita prin INTERNET, unde se pot citi romane cu structuri flexibile, in a caror lume patrunzi „accesind“ prin proprie optiune una ori alta din posibilitatile de continuare gindite de autori. O imagine-standard a romanului, pe care s-o cunoasca toti cititorii lui, generatie dupa generatie, nu mai exista. Putem ajunge doar la una sau – daca sintem insistenti! – la mai multe variante combinatorii, niciodata la invariant.

In atari conditii, ceea ce uimeste la Dictionarul onomastic e concurenta fara invingator si invins dintre cele doua dimensiuni definitorii ale sale: cea realista, de panoramare a umanitatii, si cea livresca, retorizanta, care complica mereu lucrurile. Pe de o parte, Mircea Horia Simionescu e un mare prozator al concretului, un descriptiv cu vocatia observarii detaliilor caracterizante si cu puternice inclinatii moraliste. Celor mai multe nume adunate-n carte li se fac portrete concise: cite o trasatura fizica revelatoare, alta de caracter, in frazari aproape intotdeauna comice, fie si secret-ironice. Caracterolog si comediograf, vasazica. Sutele – daca nu miile – de figuri care defileaza prin Dictionar ar putea oricind face concurenta nu numai starii civile, ci si – sa zicem – galeriei personajelor balzaciene. Iata-l – bunaoara – pe ACHIM: „In copilarie a suferit de boala care se numeste umilinta. Bietul om! Acum, ca urmare a acelei nenorocite boli, se poarta tiranic cu cei neindeminatici si visatori, tinindu-le (celor mai tineri dintre ei) lungi cuvintari despre pericolele ascunse ale vietii.“ (p. 6); sau pe AEGIST: „Sprinceana profesionala de farmacist. Hepatic. Liberal.“ (p. 13); sau pe DOLLY: „Suferinda de prea intensa vitalitate. Asta o paralizeaza in multe intreprinderi.“ (p. 139); etc. etc. Savuroase si luate separat, asemenea caracterizari permanent ironice devin colosale in cantitati mari, compunind o veritabila comedie umana.

Pe de alta parte, incepind de la aplicarea matritei lexicografice asupra fiintelor vii si continuind cu utilizarea unui numar enorm de procedee de tip intertextual, de la adoptarea intentionata a unor stiluri diverse si pina la sofisticate parafraze, multe articole – se stie – trimit la cei din vechime sau dau citate false din carti inexistente (directie pe care se va ivi o alta capodopera: Bibliografia generala), fac referiri si la alte arte, mai ales la muzica, si nu o data se transforma in schite sau in veritabile nuvele à la manière de. Jocul cu antecedentele culturale n-are pauze. E aproape imposibil sa citezi de undeva: ar insemna sa alegi un fragment minuscul, fatalmente irelevant pentru ingeniozitatea dezlantuita a autorului, care e mereu altfel in volutele sale comice, lansind mereu alte aluzii, facindu-ti cu ochiul la fiecare pas. Trimitind la tragedia antica, numele farmacistului caruia-i fusese observata „sprinceana profesionala“ plaseaza portretistica intr-un joc de asteptari si contra-asteptari manevrat cu incintatoare dexteritate. Prin urmare, realistul caracterolog se dovedeste nu mai putin un livresc pur-singe si un prozator cu insatiabile porniri ludice, aplicate literaturii intregi, istoriei ei complete, inauntrul careia gaseste mereu ceva de citat, de pastisat, de parodiat.

Combinatie tipic postmoderna, se poate spune, doar ca obtinuta avant la lettre, pe cind nici nu se visa – cel putin la noi nu! – la ce va sa vina dupa modernitate, Dictionarul onomastic lasa la vedere acest melanj de trasaturi care fac din Mircea Horia Simionescu, umar linga umar cu ceilalti „tirgovisteni“, un pionier si un clasic al postmodernismului autohton. Reeditarea de acum vine ca o confirmare a trend-ului ascendent al interesului pentru opera sa, pentru operele lor. Cartile lui Mihai Dragolea, Ion Buzera si – de curind – Mircea Bentea sint doar virfurile vizibile ale unui fenomen care inseamna cursuri si seminarii universitare consacrate „tirgovistenilor“, lucrari de licenta, de master si de doctorat, intr-un orizont tot mai larg de recunoastere. E inca mult de facut pentru interpretarea contributiei lor la evolutiile literaturii romane din ultimele decenii. Despre sofisticatul Dictionar onomastic ar merita – de pilda – sa se scrie ample studii de hermeneutica atenta…