OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Despre scris si despre principii

„Nu mai pot sa scriu si nici nu mai vreau“, imi spunea uneori Gellu Naum. „Scrisul poate fi si o stagnare, desi ti se poate parea ca te ajuta sa inaintezi“. Imi vorbise adesea despre sila de cuvinte, despre capcana literaturii care poate fi o alta forma de „dresaj“ – citisem despre asta si in Zenobia: „Deprinderile scriiturii, altadata stimulatoare macar din punct de vedere emotional, mi se pareau mai inutile si mai nesatisfacatoare decit oricind, ba chiar le descopeream un loc de frunte intre cauzele intime ale starii mele [...] Ca sa nu scriu, vorbeam“. Intr-o astfel de stare a scris Nigredo, scirbit de literatura, de poezia-literatura. Semnele s-au asezat unul dupa altul, misterios, in numar egal pe fiecare rind. Ce reprezinta ar vrea si autorul lor sa stie:

Actul de a scrie este pentru Gellu Naum, inainte de orice, o imensa responsabilitate. Scrisul provoaca dislocari in propria „structura“, impotmoliri sau eliberari. Cred ca afirmatia lui Cornelius Agrippa, pe care o citeaza undeva, a avut mereu pentru el greutatea unui avertisment: „Eroarea in cuvinte este o sursa fecunda de eroare in lucruri“. Intr-o zi mi-a vorbit altfel despre cuvinte si lucruri, despre importanta concordantei dintre ceea ce spui si ceea ce faci. Venise vorba de misteriosul Pitagora, despre puritatea lui si despre principiile lui de viata, respectate de toti pitagoreicii de mai tirziu. Cind am gasit formulate intr-o carte aceste principii, m-am gindit la Gellu Naum: „Respecta-i pe admirabilii eroi si chiar pe Daimonii infra-terestri care fac lucrurile juste“; „inainte de toate respecta-te pe tine insuti“; „Practica dreptatea in faptele si cuvintele tale“; „Multe ratiuni, fie bune, fie rele, sint facute intre oameni; nu le combate si nu te lasa sedus de ele“; „Nu te duce niciodata la culcare inainte de a-ti fi examinat cu propria ta ratiune toate faptele de peste zi“; „Vei vedea ca oamenii atrag raul asupra lor. Nefericiti acei care nu vad binele care este atit de aproape de ei“; „Dar tu, sa prinzi curaj, pentru ca divina este rasa muritorilor carora natura sacra le arata misterele ascunse“.

„Admirabilii“ sint adesea invocati in poezia lui. Despre respectul de sine nu-mi vorbise niciodata, dar vedeam efortul lui de a-si pastra puritatea prin intransigenta (fata de sine), prin neamestecul cu „emmerdeurii“, cum ii numea (tot felul de dubiosi si de profitori ai culturii). Despre capcana lui pro si contra – penibile atitudini contractuale – imi vorbise adesea (gasisem si in Zenobia: „«eu nu traiesc pentru si contra, ca in capcana voastra» (strigam din ce in ce mai furios). «Sa stii ca eu sint in afara»“. Despre ritualul recapitularii faptelor de peste zi citisem, de asemenea, in Zenobia: „Cind m-am intors acasa i-am povestit Zenobiei abaterea mea din drum si toate celelalte, de altfel ii povesteam in fiecare seara tot ce faceam in timpul zilei, recapitulindu-mi astfel obisnuitele pendulari intre mizeriile orgoliului si meschinaria modestiei; de obicei ea nu zicea nimic, trebuia sa ajung singur la capat, a tacut si atunci, dar fiindca era linga mine totul parea limpede in cercurile noastre“. Apoi, intr-un poem, ca o concluzie: „E necesar sa tinem seama de tot ce am rostit numai in treacat in lunga noastra viata“.
Cit priveste „misterele ascunse“, era in cautarea lor de-o viata intreaga. In toata poezia lui apar straniile numere (cauzele lucrurilor, ca la pitagoreici): „Pe-aici pe aproape printre clovni furiosi/ca un sirag de serpi cu clopotei/se desfasoara numarul [...] in nebunia asta nemerica nu mai exista oprire“ (Numarul total al numerelor). [...]


Visul, poezia, dantela si Marele Simpatic si Memoria

Parca-l aud pe Gellu Naum: „Am cazut pe trotuoar din cauza radacinilor de copaci batrini care-l umfla. Era un miros de frunze putrede. Si de pamint putred. Nu ma puteam ridica. Dintr-o parte venea o javra de ciine. «Vrei iarba?, l-am intrebat»“. Nu stiam uneori cind vorbeste despre un poem, despre un vis sau despre ceva ce se petrecuse in realitate. Dar ce rost avea sa-l intreb, sa „lamuresc“ lucrurile? Era mai frumos asa. Imi citea peste citeva zile un poem in care recunosteam ce auzisem. Imi povestea un vis asemanator (de fapt el spunea: „in realitatea din vis...“) sau imi spunea ce i se intimplase cu o saptamina inainte, cind a cazut jos si nu mai putea sa se ridice si era un miros de pamint putred si o javra de ciine. [...]

„Ce mai visati?“, l-am intrebat odata. „Nu mai visez nimic, mi-a raspuns. Am impresia ca totul se varsa, totul e transferat in ceea ce scriu. Sau, oricum, in afara asa-zisului «vis». Uneori ma trezesc noaptea. Vad mereu niste perdele de dantela, multa dantela. Intind mina si incerc sa o dau la o parte“... Cu ani de zile inainte (asa cum marturiseste in interviul din 1992), lucrurile stateau tocmai invers: „De citiva ani, spune el acolo, nu mai pot sa scriu decit in vis, istovit de permanenta lupta dintre nevoia de a dormi, impusa de somnifere, si nevoia de a scrie, impusa de starea de poezie“. Intr-o zi, cind polemizam pe tema „dicteului automat“ – care mi se parea suspect ca metoda autenticista, mi-a reprosat faptul ca privesc dicteul ca pe o dogma, ca pe un simplu exercitiu literar, in loc sa vad efectul lui eliberator. „Lasa literatura. Te elibereaza pe tine. Pe tine. De tine, daca e nevoie. Depinde cum o faci. O sa scriu odata despre dicteul automat. Pentru ca nimeni nu intelege nimic. E mereu altfel“, mi-a spus. Si altadata: „De la un punct incolo, dicteul meu automat, sau numeste-l cum vrei, s-a mutat, s-a transferat in vis. Ca sa visezi trebuie sa ai ceva in inconstient, dupa cum ca sa scrii sub dicteu, trebuie sa ai ceva in constiinta (vezi bine, nu zic constient)“.

Asadar, un soi de „constiinta“ nocturna este coautoarea unora dintre poemele lui. Acolo, in virtejul visului, se afla forte necunoscute, inspaimintatoare uneori, care pot fi imblinzite doar daca sint privite in fata si care se „domesticesc“ in aceste „paradigme“ ale viselor sau poemelor. Despre o anume forta interioara distructiva sau, dimpotriva, salvatoare, echivalenta cu forta care se „trezeste“ in vis, imi mai vorbise de citeva ori. Avea legatura cu ceea ce numea „omul interior“ (sufocat, oprimat de constient). Avea si un nume pentru el, un nume creat de el, pe care nu vroia sa-l pronunte, din superstitie. Odata, printr-un joc de cuvinte pe care l-am uitat, i-a zis in gluma Marele Simpatic („care e, crede-ma, si foarte fioros!“). Omul constient nu e la inaltimea acelei forte interioare – de aici limitele umanului, de aici un soi de neimpacare perpetua, de frica irationala pe care o rezolva doar aparent, doar la suprafata ratiunea. Alta data, mi-a vorbit despre diferenta dintre „omul interior“ si „omul cultural“. „Primul e creator, traieste arhetipurile, urmeaza niste ritualuri ale lui, e confuz si poetic, celalalt iti face teorie, stie tot despre arhetipuri, iti vorbeste despre Jung sau mai stiu eu cine, sta in fotoliu picior peste picior, bricoleaza si se crede desteptul desteptilor... Mai trinteste si o carte despre asta“. Cred ca „dicteul“ (exercitat fie in vis, fie in regim diurn) este pentru Gellu Naum mai mult un mijloc de a dizolva totalitarismul eului, de a dizolva fortele contradictorii care impiedica acea directie unificatoare pe care o urmareste de o viata.
„Dicteul“, visul, poezia sint doar forme de exprimare ale acestei forte unificatoare. [...]

M-am intrebat adesea cum isi scrie Gellu Naum poeziile – care sint un amestec de oniric, de frinturi din viata cotidiana, de limbaj colocvial si limbaj ezoteric. As fi vrut sa stiu care e secretul acestei alchimii personale, ce urmareste, in fond (nu in literatura, ca literatura, ci in legatura cu el insusi). „Cum ati scris asta?“, il intrebam. „Nu stiu“, raspundea. „Este un vis? E «dicteu»?“. „Nu conteaza“. Din frinturi de conversatie am dedus, nu stiu cit de corect, ca incerca prin poezia lui (asa cum se petrece si in vis, in mod inconstient) sa interpreteze lucrurile care i se intimplau in viata. Mai bine spus, incerca o interpretare a propriei vieti cu ajutorul acestei misterioase combinatii dintre vis si poezie, care era „combinatia“ lui personala pentru o interpretare care i se impunea ca o necesitate.[...]

Una din „cheile“ textelor lui cred ca am gasit-o intr-un poem numit Geanta galbena. Se pomeneste acolo de o „memorie neagra“ care germineaza. Un alt poem, din Focul negru, se cheama Memoria frenetica, intr-un altul, din Malul albastru, se pomeneste de „memoria premergatoare“, iar in Una cite una, de „memoria nostalgica“. „E in noi o ciudata memorie“, gasesc intr-un poem din Copacul animal. Dicteul automat ar putea fi doar o modalitate de deblocare a acestei memorii pe care Victor Brauner o numea undeva memorie mobila – si care contine amintiri ale unui trecut fara capat, ale unui viitor fara capat (dar, oricum, viitorul, ca si trecutul, „nu exista decit ca argument si ca unealta a desuetudinii perpetue“), o memorie care se eclozeaza si se recupereaza singura, dupa legile ei (poetice!) – o memorie care le contine pe toate, precum le contine pasarea uriasa, incremenita, din Tonul si masura. [...]
Poezia lui Gellu Naum este produsul interferentelor de „intimplari“ din vasta preexistenta, din realitatea imediata si din vise. „Imi amintesc de cind eram predestinat“, marturiseste prin personajul unui poem. „E ca un fel de vis“ – se spune in alt poem. „Tin minte totul clipa de clipa n-am uitat nimic“. Totul se petrece in imaginar – ar putea fi concluzia cea mai comoda, doar ca imaginarul in cazul lui Gellu Naum este o forma de anamneza (sau chiar de paramneza). Personaj al propriilor scenarii, poetul vorbeste intotdeauna despre ceea ce i s-a intimplat – nu proiecteaza, nu inventeaza, ci recunoaste stari cindva traite, se redescopera – sau ii redescopera pe altii – sub alte infatisari. [...]


Ce e un poet? Ce e poezia?

„Eu sint poet prin comportament“, mi-a spus Gellu Naum odata. „Asta nu inseamna ca esti bun sau rau, ca esti intr-un fel sau altul fata de societate sau mai stiu eu ce. E ceva foarte personal, nu se vede in afara, nu se vede tot chinul prin care treci, vreau sa spun.“
Comportamentul poetic are regulile sale. In Zenobia, de pilda, naratorul iese pe strada si se poarta ciudat pentru ca ciudatenia aceasta intra in exercitiile sale de „echilibrare“, il ajuta. El este altfel decit ceilalti, „dar asta nu e motiv de mindrie, n-are incotro“. Ca si „exercitiile“, poezia e forma lui de „echilibrare“. Altfel, „e greu sa te obisnuiesti cu gindul ca ai putea avea un picior mai lung sau mai scurt decit ceilalti, oricum schiopatezi, iar meschina compensatie a singularitatii nu e o consolare“. [...]

Parca-l aud pe Gellu Naum, desi nu stiu daca exact astea erau exemplele date de el: „Freud e un doctor. Jung e poet. Kant e filozof, Heraclit e poet. Armstrong e muzician, Miles Davis e poet. Dali e pictor, Brauner e poet. Goethe e dusmanul meu personal, Flamel e poet. Corbusier e arhitect, Gaudi e poet. Balzac e prozator, Sade e poet. Domnul X, cu zecile lui de volume, e doar un literat industrios. Necunoscutul domn Cristescu, cel despre care ti-am mai vorbit, si care scria romane erotico-vetuste in franceza, pentru uz personal, era un poet“. „Nu, nu e poet“, mi-a spus altadata despre nu stiu ce prestigios poet de antologii (din tara si strainatate). Imi aminteam si ceva despre Thelonius Monk, care ii placea lui Victor Brauner, dar Gellu Naum cauta altceva, cauta un „poet“ al jazzului, pe care-l va gasi mai tirziu in Miles Davis. [...]

Ce e poezia?, l-as putea intreba, din nou, in joaca, pe Gellu Naum. „Nu stiu. Se ascunde“, mi-ar raspunde, poate. Ce e astazi poezia – un posibil raspuns in Zenobia, desi bizara informatie extrasa dintr-un ziar si inserata in carte n-are nici o legatura cu intrebarea mea:
„In Venezuela, membrii unei expeditii au descoperit intimplator o padure care creste intr-o pestera subterana. Padurea, formata din copaci foiosi, inalti si atit de desi incit a fost nevoie de topoare speciale pentru a se putea croi un drum, are frunzisul verde in care clorofila se formeaza fara ca razele soarelui sa patrunda in pestera subterana.“

Astazi, cind il citesc, nu ma mai intreb „ce a vrut sa spuna poetul aici“? Ci: Oare ce a vrut sa spuna misteriosul meu prieten cind scrie „poate ca totul se petrece in intunericul din sine unde e loc destul“? De ce a ales ca motto pentru Zenobia ceea ce a spus cojocarul din mahalaua Batistei, Ioan Dobrescu, pe la 1813: „si citi eram vii, ne socoteam morti si umblam ametiti...“? Ce inseamna „dublarea timpului in elemente simple“? Ce intelege el prin „uitarea ginditoare“? Dar cind spune ca „in aceasta consta trezirea identica si felurita a fiecaruia in fiecare“? De ce „e necesar sa tinem seama de tot ce am rostit numai in treacat in lunga noastra viata/in plus va trebui sa ne gindim la tot ce am uitat“? Cind, la ce virsta traia cu „singura certitudine pina atunci nezdruncinata: aceea ca nu stiam nimic si ca nu trebuia, cel putin deocamdata, sa cred ca as fi putut intelege ceva“. De ce nu trebuia? [...]

E o senzatie greu de descris aceea cind, rascolind in hirtii vechi, regasesti tot felul de foi disparate, cu notite facute doar pentru tine, unele abia lizibile. Pe una din ele, scris apasat cu creionul: „vezi «capcana aceea» care te separa de tine ca sa te regasesti «gladiator in autobuz»“. Pe alta, cu litere de tipar: „NATÜRLICH MAI EXISTA LOCURI PE CARE NU LE STIE NIMENI“.
(Fragmente din volumul,
in curs de aparitie,
Suprarealismul si Gellu Naum)