OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Milorad PAVIC´
Peisaj pictat in ceai
Traducere din limba sirba de Mariana Stefanescu, tabel cronologic de Ioan Radin, Editura Univers,
Colectia „A Treia Europa“, Seria „Proza din Europa Centrala si de Est“, Bucuresti, 2000, 326 p.


„Milorad Pavic´ inaugureaza un nou gen literar, inca fara nume“ (p. 326), declama critica occidentala. Milorad Pavic´ incearca probabil sa invete sensul cuvintelor ratacite ale unei limbi pierdute de prea multa vreme. Caci „se pare ca limba materna se invata in detrimentul altei limbi pe care o folosim oricum mai des decit pe cealalta, limba timpului, pe care o dam uitarii“ (p. 237).
Asa cum „grecescul nu nu inseamna acelasi lucru cu un nu ebraic“ (p. 115), tot asa, pentru a scrie in „limba timpului“, „trebuia sa te ocupi de cuvint cind inca nu era cuvint“ (p. 164).

Cu alte cuvinte, Pavic´ rastoarna din adincuri uitate arhetipuri si cutume aparent ratacite, dindu-le o alta interpretare. De exemplu, stravechiul mit al initierii, al cunoasterii pe care vechile religii il leaga de simbolul labirintului, al sarpelui calauzitor, drum la capatul caruia primesti fructul oprit. La Pavic´, acest mit este inzestrat si talmacit prin „limba timpului“. Aflam astfel cum, de la caderea sa, „Satana nu mai stie cine este“, a pierdut, se pare, initierea, cunoasterea. „Doar prin om ce mai vede. Iar acest teritoriu al unicului contact, el n-o sa-l cedeze nicicind altuia, n-o sa permita cu nici un pret ca neamul omenesc sa piara“ (p. 259). De subliniat faptul ca in Balcani s-a conservat pina in timpurile moderne, si indraznim sa spunem contemporane, o traditie bogomilica potrivit careia Satana l-a creat pe om din lut, iar Dumnezeu i-a dat doar spiritul. Pentru alte detalii, vezi N. Cartojan, Cartile populare in literatura romana, Bucuresti, 1972, cap. Bogomilii si literatura apocrifa.

Cum „toate nasterile sint la fel, dar fiecare moarte e altfel“ (p. 31), tot asa imaginea despre Dumnezeu, cel de nepatruns intelegerii noastre, se schimba, caci „inaintea aparitiei oamenilor insusirea asta nu dainuia in Dumnezeu. Nu era de nepatruns. Fiindca denepatrunderea lui ca insusire a aparut si a crescut in noi, iar nu in Dumnezeu, care se schimba pentru noi in asemenea fel incit se duce tot mai departe intelegerii noastre. In sensul acesta Dumnezeu ne spune: Sa nu credeti ca sint ceea ce am fost!“ (p. 266).
Romanul Peisaj pictat in ceai este si o restituire a cutumelor si a cotidianului balcanic unde, adesea, se trec bariere temporale cu mare usurinta. „Fiindca cel caruia i se deschid ochii trebuie sa schimbe lumea“ (p. 144), aflam cum poate fi dezlipita umbra de trup, cu repetate plesnituri de bici, pina cind „dupa alte citeva lovituri treaba era clara si pentru un neofit ca mine. Umbra tinarului se dezlipise partial de el. Si cu fiecare lovitura, gratie maiestriei acelora care plesneau, se tot desprindea de el pina cind la o mladiere a trupului, care dovedea cit de iute se invata iuteala, umbra se rupse de el, pravalindu-se pe scari, iar tinarul prinzind aripi isi indrepta tinuta si iesi demn din sala insotit de strigate de incuviintare“ (p. 218-219).

Vremurile spuneau ca „omului sarac ii e de folos si o mincare in vis“ (p. 166), vremuri care aminteau de stapinirea beilor, cind „timp de un an de zile n-a fost om pe pamint care sa fi plins. Dar asta nu insemna ca toti au fost fericiti. In vremea imperiului, timp de un an de zile n-a fost om care sa fi ris. Ceea ce nu insemna ca un an de zile cei din imperiu au fost nefericiti. Asa erau vremurile…“ (p. 218). Dar vremurile s-au schimbat, iar locul beiului a fost luat, sau mai bine zis substituit, de „inflacarat“, atotstiutorul de duzina. Il descoperim cu usurinta; un astfel de om „de cite ori se inflacara, incepea sa faca greseli gramaticale si atunci se vedea ca instruirea era atit de joasa, incit nici macar pina la ciorapi nu ajungea sa o ude“ (p. 221).
Pentru ca „tot ce esueaza in viata, in vis nu se vineaza“ (p. 233), poti invata povata atit de tipica Balcanilor: „Chit ca patria ti-a luat tot ce-ai primit de la ea, sa nu mai muncesti. Intotdeauna patria iti ia tot ce ti-a dat“ (p. 249). Cum „viitorul porneste intotdeauna de la intestinul gros“ (p. 193), el „are pret doar daca il presimtim, altfel, daca vreti, este un combustibil ordinar“ (p. 164). Sau, cu alte cuvinte, destinul este locul si momentul in care te nasti. Si cum „nu oricine are tristetea pe masura mintii“ (p. 233), adica multi se nasc pe aici dar putini isi dau seama de nenorocire, ne putem opri acest straniu sentiment pentru a-l parcurge pe Milorad Pavic´. Dar o ultima atentionare nu trebuie ignorata, caci autorul ne spune: „Prin ochii mei se vede destul de adinc. Mai bine puneti-va ochelarii de soare…“ (p. 207).