Demersul lor este unic sau singurul cu efecte sensibile la
nivelul societăţii civile. Este interesant de observat că această iniţiativă a
pornit deopotrivă din nevoia de a face dreptate propriilor părinţi, închişi în
anii 1940-1950 de noua administraţie comunistă, cît şi din conştientizarea
faptului că generaţiile viitoare vor avea de suferit dacă nu vor cunoaşte în
detaliu drama României postbelice. Miza demersului lor este, de aceea, dublă,
reuşind în mod exemplar să îmbine contingenţa şi necesitatea, spiritul de
revanşă şi (re)concilierea, datoria şi generozitatea, cîştigul revenind
generaţiilor viitoare sau, mai concret, societăţii româneşti şi sistemului
instituţional-moral pe care aceasta se sprijină.
Central şi est-europenii au avut dintotdeauna o relaţie
specială cu timpul ori, mai bine zis, cu Istoria, pe care o acuză cel mai
adesea că i-a nedreptăţit. Poate de aici decurge şi nevoia de a-şi neglija
trecutul ori de a-şi fabrica unul bazat pe mituri şi mitologii fondatoare, mai
degrabă decît pe adevăruri istorice. Acesta era, de altfel, şi stadiul
istoriografiei româneşti (post)postcomuniste, pe scena căreia Ana Blandiana,
recent decorată cu Legiunea de Onoare a statului francez, şi Romulus Rusan au
iniţiat proiectul „Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la
Sighet“ şi pe acela al „Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului“,
demonstrînd prin intermediul acestora că societatea românească nu trebuie să se
ruşineze de propriul trecut, cum nu trebuie nici să îl înfrumuseţeze gratuit.
După 20 de ani, Ana Blandiana şi Romulus Rusan continuă să ne (re)amintească,
cu răbdare, că Adevărul, oricît de incomod, este cu atît mai important, cu cît
sînt din ce în ce mai puţini aceia care se încumetă să îl rostească, fie că la
mijloc se află salvarea trecutului, a prezentului ori a viitorului lumii în
care trăim.
Să începem cu partea personală. Trebuie să existe o
motivaţie individuală, sentimentală, subiectivă, care v-a determinat să
începeţi proiectul „Memorialului“. Care ar fi aceea?
R.R.: Sînt mai multe motive. Unul a fost faptul că provenim
din familii lipsite de părinţi. Închişi. Tatăl meu opt ani, tatăl Anei, tot
opt, dar pe bucăţele. Alt motiv a fost faptul că eram foarte legaţi de ideea de
interviu. În prima fază, prin 1992-1993, am pornit un interviu continuu, am
înregistrat foarte mulţi foşti deţinuţi politici, şi primul departament al
Memorialului a fost cel de „Istorie orală“.
Să ne gîndim la situaţia din ţară în acei primi ani de după
1990, cînd intelectualii au năvălit în viaţa civică, oarecum umiliţi că n-au
putut-o face înainte. Modelele care li se oferiseră pînă atunci erau
neconvenabile. Interviurile pe care le făcuserăm cu personalităţi venite din
perioada interbelică sau imediat postbelică erau foarte triate şi greu ajungeai
să publici un om care a făcut închisoare. Acum, aceştia căpătaseră prioritate.
În al treilea rînd, a fost un pariu cu politicienii momentului. Majoritatea
intelectualilor de bună credinţă (în primul rînd, scriitori) au fost repede
dezamăgiţi de atitudinea suficientă a oamenilor politici, care-i considerau ca
pe nişte copii obraznici. Într-adevăr, societatea civilă voia să-i îndrume pe o
cale nepoliticianistă şi chiar îşi închipuia că poate să-i „educe“.
Într-un
articol, am intitulat această separare „Camera copiilor“. Părinţii (clasa
politică) discută seara între ei, ca nişte oameni serioşi, iar cînd nu vor să
fie ascultaţi, îi trimit pe cei mici în camera lor. Să se joace. (Glumesc; a
fost totuşi o joacă foarte serioasă). Mulţi s-au retras atunci, noi am rămas,
totuşi, măcar cu ceva, cu Memorialul. Pe scurt: mişcarea civică în care am fost
implicaţi, trecutul din familie şi dorinţa profesională de a discuta cu
oamenii, de a le cunoaşte experienţa şi de a le înregistra mărturiile ne-au
împins spre ideea Memorialului.
Anii de detenţie ai tatălui, cei patru ani de interdicţie a
publicării şi a intrării la facultate…
A.B.: Da, motivaţiile noastre au fost şi personale: pe de o
parte, în sensul experienţei familiale, pe de alta, în sensul, mult mai
teoretic, al concluziilor pe care am fost obligaţi să le tragem în urma
ardentei implicări civice. Nu era vorba doar de drama părinţilor noştri, foşti
deţinuţi politici, ci şi de ceea ce am tras noi înşine, fiind reprimaţi ca fii
ai părinţilor noştri, după care, formîndu-ne noi înşine, am început să fim
persecutaţi pentru propriile noastre idei şi reacţii. Dar nu cred că aceste
amintiri au fost cele determinante. Determinant a fost un argument ţinînd de
istoria mult mai recentă, şi anume de paradoxalul sentiment de zădărnicie pe
care cei 10-12 ani de activitate civică plină de succes ni i-au lăsat. Şi nu e
vorba doar de faptul că, din punctul de vedere al vieţii noastre de scriitori,
a fost un sacrificiu şi o pierdere. Ceea ce nu înseamnă nici că nu am face
acelaşi lucru, dacă ar fi să luăm totul de la capăt, nici că utilitatea şi
eficacitatea Alianţei Civice nu ar fi fost evidente: fără Alianţa Civică,
alternanţa la putere – care, la rîndul ei, a deschis drumul spre integrarea
europeană – n-ar fi avut loc. De altfel, majoritatea condiţiilor Uniunii
Europene pentru integrare fuseseră, cu zece ani înainte, ideile documentelor
fondatoare ale Alianţei Civice. Sentimentul de zădărnicie, ca şi concluzia că
tot ce ţine de viaţa publică este derizoriu şi înşelător s-au născut din
evoluţia relaţiilor dintre noi şi acea parte a clasei politice cu care am
colaborat şi pe care am sprijinit-o. Şi nu a fost vorba doar de inadvertenţe şi
adversităţi de ordin personal, ci chiar de contradicţia dintre civic şi
politic, dintre cei care au idei şi cei care au interese, dintre cei ce
urmăresc schimbarea mecanismelor puterii şi cei ce urmăresc să schimbe doar
apartenenţa puterii.
Cele două mari dezamăgiri ale istoriei Alianţei Civice s-au
numit PAC şi CDR. Partidul Alianţei Civice, după ce a luat numele organizaţiei
care reuşea să scoată în stradă pentru Reformă şi Adevăr sute de mii de oameni,
a făcut tot ce-a putut pentru a-şi distruge matricea, evoluînd spre un
politicianism deschis tuturor compromisurilor şi exersîndu-şi apetitul pentru
putere în interiorul Convenţiei Democrate, care fusese fondată cu ideile şi cu
sprijinul Alianţei Civice şi care era, evident, singura şansă împotriva
neocomunismului. Convenţia Democrată, pe care am moşit-o (folosesc termenul în
sens socratic), am mobilizat-o pînă la a o conduce spre putere, ne-a dezamăgit
după aceea. Şi unora, şi altora le-am dat enorm fără să le cerem nimic, în
afara respectării propriilor principii, care erau şi ale noastre. În ceea ce ne
priveşte, nu voiam decît să rămînem o interfaţă între lumea politică şi
populaţia în faţa căreia o creditasem, un ochi critic mereu atent, căruia
politicul, în măsura în care era onest, trebuia să-i fie recunoscător. Ei bine,
nici într-un caz, nici în altul, acest plan ideal nu a funcţionat.
În mod
evident, eroarea noastră – mă refer, de data asta, la noi doi – a fost de a
crede că putem să rămînem numai scriitori, dar să ne împrumutăm aura şi ideile
altora dispuşi să-şi transforme ideile în cariere. Realitatea a dovedit că
acest împrumut nu funcţionează decît într-un singur sens: poţi să girezi, dar
nu poţi să controlezi persoanele şi mecanismele pe care le-ai girat. Ceea ce e
foarte greu, pentru că, dacă nici într-un asemenea caz (eram cu toţii prieteni,
colegi, intelectuali) nu a putut fi blocat mecanismul degradării pe care îl
presupune trecerea de la idealurile societăţii civile la realităţile clasei
politice, atunci nu poţi împiedica gîndul să meargă mai departe, descoperind că
votul însuşi este o girare. Cu acest sentiment şi pe acest fond, am simţit
nevoia să facem ceva care să rămînă şi care să fie în stare să influenţeze
evoluţia lucrurilor la un nivel mai profund, chiar dacă mai puţin evident.
Acest ceva a fost Memorialul.
În acest an se vor împlini 20 de ani de la înfiinţarea
Alianţei Civice. Ce impresie dominantă v-au lăsat cei 10-12 ani de implicare
din prima parte a acestei perioade?
R.R.: A unui cumplit malentendu, provenit din faptul că noi
participam la viaţa publică din pură obligaţie civică, fără interese proprii
sau de partid, în timp ce politicienii se simţeau, pe de o parte, jigniţi de
altruismul nostru, iar pe de alta, căutau să-i găsească o explicaţie după
mintea lor. Nu înţelegeau cum de nu voiam „oportunităţi“ sau că nu aveam
salarii şi nici măcar un sediu. Li se părea suspect: „Cine-i susţine, cine-i
«adapă»?“ (expresia dlui Iliescu, despre manifestanţii din Piaţa Universităţii)...
National Endowment for Democracy? Sau, de ce nu, chiar CIA? Născociri pentru
copii, dar care prindeau. Era clar că ştiau că nu-i aşa, dar trebuiau să-şi
explice lor înşilor ceea ce nu era de conceput: nu le intra în cap că pot
exista nişte altruişti care nu vor nici un fel de funcţii, că le refuză chiar.
Occidentalilor le eram prezentaţi ca nişte „alternativi“, iar pentru uz in-tern
eram arătaţi de FSN, tot ca în Piaţa Universităţii, ca nişte legionari.
Purtătorul de cuvînt al Guvernului ne numea, în comunicatele pe care le dădea
la Televiziunea Română (unica, iar nouă inaccesibilă), „arhangheli ai străzii“.
Ion Iliescu, la rîndu-i, ne asemăna cu „mişcările de extremă dreapta din anii
’30“. Tot el, la fiecare critică pe care o aduceam guvernării, ne admonesta:
„Dacă nu sînteţi partid, cu ce drept vă amestecaţi în politică?“. De aceleaşi
întrebări ironice aveam parte şi din partea prietenului nostru Nicolae
Manolescu, după ce a făcut, cu o mică parte din membrii Alianţei Civice, un
partid. N-am fost împotriva PAC-ului, dar am fi vrut ca, din moment ce ne
poartă numele, să colaborăm, să ne sfătuim. La fiecare observaţie sau sugestie
pe care o dădeam, preşedintele partidului sau vicepreşedinţii săi replicau,
spre deliciul ziariştilor prezenţi la conferinţele lor săptămînale de presă:
„Politica se face în tranşee, nu de pe margine. Noi luptăm de-adevăratelea,
vouă vă trec pe la ureche gloanţe oarbe“.
PAC-ul nu era socotit periculos de cei de la putere?
R.R.: Mai degrabă nu. Era mai uşor să îmblînzeşti societatea
civilă în Parlament, cu onoruri şi favoruri, decît s-o intimidezi în stradă, la
mitinguri, înconjurînd-o cu jandarmi. Iniţial, în presa puterii, dar chiar şi
la Europa Liberă, s-a dat ştirea că „Alianţa Civică s-a transformat în partid“,
deşi doar o mică parte din cei 100.000 de membri ai Alianţei au acceptat să
intre în partid. În secret, puterea dorea aneantizarea Alianţei. PAC-ul a
intrat în 1992 în Parlament, pe listele Convenţiei Democrate Române. Dar a
făcut greşeala de a se supraaprecia, refuzînd dialogul atît cu Alianţa, cît şi
cu CDR. Înaintea alegerilor următoare, din 1996, a părăsit Convenţia şi a
făcut, cu o facţiune a liberalilor, Alianţa Civic Liberală. La alegeri, noua
coaliţie a obţinut însă 0,7% din voturi, iar candidatul ei la preşedinţie,
1,4%. Această înfrîngere a dus, peste 2-3 ani, la dispariţia partidului.
Purtarea numelui nostru nu i-a mai folosit. Practic, a fost ca o sinucidere,
avînd în substrat desconsiderarea societăţii civile. Ulterior, PAC-ul a aruncat
vina pe Alianţă, pe lupta de orgolii între partid şi aceasta. N-a fost vorba de
orgolii, ci de o neînţelegere a esenţei societăţii civile, care nu are interese
proprii, deci nu este manipulabilă. Singura ei pretenţie este să i se ia în
seamă de către politicieni rolul de senzor al realităţii.
Asta spune foarte mult, pe de o parte, despre interesul
oficial, fie el academic, fie el politic, pentru istoria recentă, dar spune
ceva şi despre interesul societăţii civile ca întreg, nu doar ca o fundaţie sau
asociaţie.
A.B.: Societăţii civile îi aparţin şi interesul, şi
înţelegerea pentru faptul că trebuie ştiut ce a fost, ca să ştii ce urmează,
după cum îi aparţin şi toate ideile care duc politica înainte. Societatea
civilă ar trebui să funcţioneze ca un garant teoretic. Din păcate, tocmai
prestigiul ei o face ţinta tuturor atacurilor şi visul tuturor manipulărilor.
Prin urmare, v-aţi pliat spre Sighet şi dintr-o dezamăgire
faţă de ceea ce devenea postcomunismul românesc pe scena politică...
R.R.: Pînă la un moment dat, le-am făcut pe amîndouă: şi
implicare civic-politică (nu partinică), spre viitor, şi implicare
cultural-istorică, spre trecut. După 12 ani pierduţi pentru tot ce am încercat
să facem, am renunţat la prima, concentrîndu-ne asupra Memorialului.
Peste 5.000 de ore de înregistrări, astăzi digitalizate,
majoritatea celor imprimaţi prin 1993-1999 murind între timp. Contrar acestor
cifre, Memorialul nu s-a bucurat de vizibilitatea/publicitatea pe care o
merită. În mai multe rînduri, dumneavoastră semnalaţi această lipsă de interes.
Cum vă explicaţi acest lucru?
R.R.: Într-adevăr. În primul rînd, domină o indiferenţă
mortală. Nu mai interesează trecutul aproape pe nimeni. Un ziarist scrie mai
degrabă despre „vieţaşi“ (condamnaţii pe viaţă de la Rahova) decît despre
Maniu, Gheorghe Brătianu sau Mircea Vulcănescu. În al doilea rînd, e şi dorinţa
politicienilor de a-şi acoperi trecutul lor şi al familiilor lor. La un moment
dat, prin 2000-2004, cînd se înjgheba CNSAS-ul, prim-ministrul ridica vocea:
„Să privim numai înainte! Să lăsăm trecutul istoricilor!“.
Vedeţi acum posibilă o lege a lustraţiei? Acum 20 de ani
n-ai fi putut pune pe cineva în loc, astăzi vedeţi posibilă o lege a
lustraţiei?
R.R.: Nu cred că e posibilă. A fost votată acum trei ani în
Senat şi zace în Camera Deputaţilor. Nu cred că se va vota legea lustraţiei, va
rămîne o vorbă frumoasă. Procesul comunismului s-a făcut însă prin cultură.
Prin Memorialul de la Sighet, prin Memorialul Revoluţiei de la Timişoara, prin
CNSAS, prin Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului. Ele nu pot
condamna, dar pot arăta, pentru cine vrea să afle, rădăcinile răului, uneltele,
metodele, samavolniciile.
A.B.: Nici eu nu cred că e posibilă. Cu atît mai mult, cu
cît mulţi dintre cei de care ar depinde votarea ei i-ar cădea victime. Mai grav
este că între timp se uită nu numai interesul pentru ea, ci însăşi definiţia
noţiunii. Am fost acum cîteva zile la o întîlnire cu studenţi. La un moment
dat, am avut sentimentul că vorbesc în gol. M-am oprit din răspunsurile pe care
le dădeam întrebărilor lor şi am spus: „Pot să pun şi eu o întrebare?“. Şi-am
întrebat: „Poate cineva să-mi spună ce-nseamnă «lustraţie»?“. Dintr-o sală de
minimum 200 de tineri, n-a ştiut nimeni. „Proclamaţia de la Timişoara, aţi
auzit de ea?“. N-auzise nici unul.
Credeţi că există o metodologie sau un mediu academic
pregătit pentru studiul regimului comunist?
A.B.: În România, „conţinutul“ vine întotdeauna în timp, în
cîteva generaţii. De început, se începe cu forma. Şi aş spune ceva fără ironie,
deşi poate să sune profund ironic: cred că formele fără fond sînt singura
noastră formă de progres. Pentru că întotdeauna ni s-a întîmplat ceva care ne-a
împiedicat să mergem în pas cu ceilalţi, am fost obligaţi să sărim etape şi să
le înlocuim cu forme fără fond, cărora apoi, încet-încet, le dădeam conţinut.
Meritul nostru e că n-am uitat niciodată că vrem să ajungem din urmă Europa.
Este clar că în toată istoria noastră a existat acest vis. Şi, ca s-o ajungem
din urmă, de fiecare dată eram obligaţi să facem butaforie. Deocamdată, am
condamnat comunismul: mai trebuie doar să-l studiem şi să-l părăsim.
Vă temeţi de un alt determinism istoric care ne-ar putea
rupe de Europa? Se mai poate vorbi de asta în 2009?
R.R.: De data aceasta, nu.
A.B.: Mi se pare totuşi prea optimistă, cel puţin pentru
România, ideea că dărîmarea zidului Berlinului ar însemna automat şi căderea
comunismului. Problema este nu să vorbim doar despre cum s-a sfîrşit simbolic
la un moment dat, ci să descoperim care sînt reziduurile comuniste din
societăţile care au urmat şi în ce măsură ele împiedică o dezvoltare firească a
acestor ţări.
Intelectualul român în comunism, postcomunism şi
postpostcomunism. S-a vorbit de laşitate, colaboraţionism, lipsă de
solidaritate, privilegii, avantaje.
R.R.: Sînt probleme de simbolistică. Lipsa de solidaritate a
românilor e genetică. Individualismul este strălucitor, dar neproductiv.
Comuniştii au ştiut a profita de aceste slăbiciuni, au atomizat societatea, au
introdus legi care condamnau asocierea (chiar a trei persoane), au tăiat, prin
decret, orice contact, orice corespondenţă cu străinii care puteau deveni
martori.
Securişti jenaţi de „normele eticii şi echităţii
socialiste“
Ceea ce e unic la Sighet e Şcoala de vară. Aţi invitat în
fiecare an elevi din toată ţara şi din Chişinău. Cu siguranţă, parcurgînd
transcrierile discuţiilor, întrebarea capitală a noilor generaţii e nu numai
îndreptăţită, extrem de simplă, ci şi, evident, retorică: cum s-a putut,
totuşi, ca 23 de milioane de oameni să trăiască pentru nebunia unuia care dorea
în timp record să achite datoria externă? Cum aţi procedat?
R.R.: Întotdeauna am adus martorii cei mai buni, cei care
puteau să reconstituie condiţiile acelor ani şi să dea explicaţiile necesare.
Am adus scriitori care au povestit despre cenzură, am adus ţărani care au
povestit despre colectivizare. Au fost şi demnitate, şi solidaritate din cînd
în cînd: de pildă, i-am adus pe muncitorii de la Braşov. Nu mai ştia nimeni de
ei în 2002, cînd s-au împlinit 15 ani de la revoltă. Acum deveniseră, ce-i
drept, şomeri. Mulţi copii nu auziseră (nu aveau de unde) de Doina Cornea, de
Vasile Paraschiv. Ca să nu mai vorbim de Vladimir Bukovski, de Stéphane
Courtois...
A.B.: Cu siguranţă, este mai uşor să arăţi victimele decît
vinovaţii. Este un prim pas, dar cu puţine şanse pentru paşii următori. Poate
doar teoretic. Dacă se vor liberaliza arhivele, cu siguranţă vor apărea şi
vinovaţii. Dar, după cum merg lucrurile în România, asta se va întîmpla în
momentul în care nici unul dintre ei nu va mai fi în viaţă. Pînă atunci, ei
trăiesc alături de victime, dar mai bine decît ele, deţin funcţii importante,
lucrează în sistem.
Putem vorbi despre o lipsă de interes pentru această etapă a
istoriei, o lipsă de interes instrumentată de anumite figuri politice care nu
vor desecretizarea arhivelor şi aflarea vinovaţilor?
A.B.: Nu cred că esenţial e să se stabilească vinovaţii, mai
ales că în curînd nu vor mai exista, fiind oameni foarte bătrîni. Problema mea
nu e să fie pedepsiţi, ci să nu fie susţinuţi de statul actual. Atunci cînd
cineva se laudă la televizor că l-a pălmuit pe Goma şi nici un for juridic al
ţării nu se sesizează, vinovat nu este numai celebrul torţionar, ci şi statul.
După cum statul este cel care nu liberalizează arhivele. Şi mai cred că e puţin
spus „figuri“. E vorba despre o reţea care domină. Cînd spun „reţea“, nu mă
refer numai la oameni politici. Pot fi oameni din afaceri, din media, din
sport, din artă, anonimi discreţi sau VIP-uri. Important e că aparţin acestei
reţele care domină societatea şi fără acordul căreia nu mişcă nimic.
Funcţionează, cum zicea Stalin, „ceas de ceas, zi de zi şi-n proporţie de
masă“.
Multă lume a rămas impresionată de faptul că Memorialul a
fost făcut de două personalităţi care nu sînt istorici de meserie.
A.B.: Unul a devenit – Romulus Rusan s-a recalificat.
A fost un avantaj faptul că nu veneaţi din lumea istoricilor
propriu-zişi?
R.R.: Un mare avantaj, pentru că eram liberi de toate
prejudecăţile profesionale. Cu unele excepţii, istoricii fie că s-au retras,
cei care au colaborat cu regimul comunist, fie că s-au obişnuit cu sistemul
instituţional din învăţămînt şi Academie.
Statutul de scriitor foarte cunoscut a ajutat Memorialul mai
mult decît asocierea în timp cu istorici care au girat colaborarea? Cît a
contat (naţional şi, mai ales, internaţional) faptul că statutul literar
garanta o notorietate cu mult superioară unei cariere de istoric?
A.B.: În ceea ce mă priveşte, este clar că am făcut un
transfer de aură. Ar fi fost poate mai bine să fi fost istoric de profesie. Dar
nu ştiu dacă aş fi putut fi la fel de cunoscută ca istoric. Ca scriitor tradus
în multe limbi, mi s-au deschis uşi care nu s-ar fi deschis altfel. E adevărat
că, în felul acesta, s-a creat o puternică legătură între numele noastre şi
opera colectivă. De aici vine şi un tip de disperare a noastră, a amîndurora,
că, deşi am creat o echipă de tineri în jurul nostru, şi noi sîntem înnebuniţi
să reajungem numai scriitori şi să avem tot timpul pentru scris, nu avem
curajul să ne retragem, pentru că s-a con-struit totul prea mult pe numele
noastre şi ne e frică ca nu cumva să se deranjeze ceva prin retragere. Sîntem
mereu în căutarea unei formule de compromis.
R.R.: Din păcate, istoria recentă n-a putut fi documentată
din arhive, nici acum, poate, cînd au apărut şi s-au declasificat mii de
documente. Şi atunci ne-au ajutat foarte mult propria experienţă, greutăţile
prin care am trecut, ascultarea zi de zi a Europei Libere sau a BBC-ului,
posturile care spuneau de la mii de kilometri ce se întîmplă la doi paşi de noi.
Istoria oficială era cea studiată în şcoală, pe de altă parte, istoria vie era
în memoria noastră şi a familiilor noastre. Şi, atunci cînd făceam o expoziţie
sau o cronologie, îmbinam ceea ce apăruse oficial cu ceea ce ştiam noi. De
exemplu, cînd am făcut cu ani în urmă sala despre anul 1948, nu aveam la
dispoziţie nimic altceva decît Scînteia şi Monitorul Oficial din acea vreme.
Neavînd decît sursele oficiale, am completat cu părţile dinspre societate,
necunoscute. De pildă, am folosit jurnalele lui Rădulescu-Motru, al lui Alice
Voinescu, al Mărgăritei Vulcănescu (soţia lui Mircea Vulcănescu), jurnale
secrete care, spre deosebire de ceea ce apărea în ziare, spuneau ceea ce era
esenţial în realitate. Spre exemplu, Scînteia scria: „La sărbătorirea zilei de
1 Mai, a participat tovarăşul Gheorghiu-Dej“. la Mărgărita Vulcănescu, care
pe-atunci era profesoară, apare: „S-a înfiinţat un sindicat, şi sindicatul ne-a
scos la defilare de 1 Mai, în Sîmbăta Mare. Cine a mai văzut defilare în
Sîmbăta Patimilor? Mulţi dintre noi nu ne-am dus. Am fost puşi la index“. Şi
aşa am completat partea văzută cu cea nevăzută a istoriei.
A.B.: E un fel de-a vedea mai mult decît cifrele, cu-atît
mai mult cu cît cifrele, ţinute la secret, sînt şi la ora aceasta aproximate.
Le-am înlocuit cu un anumit simţ al concretului, al adevărului, cu o anumită
perspectivă a epicii, proprii scriitorului.
Concret, cum a luat naştere Memorialul? Tot acest „simţ“ de
scriitori v-a făcut să începeţi cu istoria orală?
A.B.: În 1993 am avut o discuţie la Consiliul Europei,
susţinînd că o unificare reală a Europei presupune nu numai unificarea
structurilor economice şi politice, ci şi unificarea obsesiilor. Şi am propus
pentru prima oară în lume crearea unui Memorial al Victimelor Comunismului. Să
nu uităm că, la acea dată, o asemenea propunere suna încă destul de ciudat, iar
România nici măcar nu era încă membră a Consiliului Europei. Ne-au spus să
facem un proiect. După ce am muncit cam un an la proiect, la puţin timp ne-au
informat că l-au adoptat, că va fi dezvoltat sub egida Consiliului Europei şi
că ne recomandă să înfiinţăm o fundaţie care să se ocupe de administrarea
proiectului. Aşa s-a înfiinţat Academia Civică. Peste cîteva luni, a apărut
cîte-o cărticică în engleză şi-n franceză, care se numeau chiar Proiectul
Memorial Sighet. Ei bine, această cărticică conţinea tot ce scrisesem noi, plus
un capitol făcut de ei. Acel capitol era despre cum să se strîngă fondurile. Şi
atunci am înţeles pentru prima oară că fondurile trebuie să le strîngem chiar noi.
Noi crezuserăm că, dacă ne adoptă, ei vor fi cei care se ocupă de asta. Pur şi
simplu eram nişte scriitori care am avut o idee pe care am transmis-o. Ei bine,
în acea broşură, în capitolul adăugat, era dat nu numai cuantumul costurilor
totale, un milion şi jumătate de dolari (de fapt, a costat pînă la urmă mai
mult), ci şi procentajul cheltuirii banilor, un procentaj general. Iar acesta
era: 80% partea materială de reabilitare a clădirii, care era o ruină, 17%
dotarea şi 3% cercetarea. Nu mi-a venit să cred. „Ceea ce e esenţa e numai 3%?“
Mi s-a explicat că aşa arată un raport clasic, că aşa se petrec lucrurile peste
tot cînd e vorba de cercetare şi cultură.
Şi, dacă acest procent era cel mai
mic, am început cu el. Am început prin a face un departament de istorie orală.
La început, cu membri ai Alianţei Civice, în vreo 15 judeţe, apoi cu studenţi
de la Facultatea de Istorie. De atunci ne cunoaştem cu Ioana Boca, astăzi
directorul executiv al Fundaţiei, şi cu ceilalţi studenţi pe care i-am atras
după ce am fost la Facultate. Erau în anul III şi în anul IV. Le-am spus că
avem nevoie de tineri. Le-am povestit, ca scriitori, despre faptul că noi aveam
acest exerciţiu al dialogului, publicaserăm împreună, cu ani în urmă, două
volume de interviuri cu mari intelectuali din perioada interbelică. Atunci, la
cei 30 de ani pe care-i aveam la data publicării cărţilor de interviuri, sensul
era că doream să cunoaştem nişte oameni care apucaseră să trăiască şi-n
libertate. Şi de la care am învăţat enorm. Şi le-am explicat studenţilor că
acest Memorial va fi şi pentru ei o şcoală extraordinară. Unde, dacă nu aici,
ar putea cunoaşte nişte caractere, nişte luptători autentici? Am creat un cerc,
la început pe bază de voluntariat. Ca bani, lucrurile au evoluat aşa: după
prima disperare, cînd am aflat că noi trebuie să strîngem banii şi că Alianţa
nu reprezenta nimic, financiar vorbind, am făcut nişte reprezentanţe în
locurile unde exista un exil românesc mai numeros. Am făcut un grup de sprijin
în Germania, la München, unul la Los Angeles, iar la Paris, doamna Maria
Brătianu a înfiinţat Association pour le Mémorial Sighet. Banii care s-au
strîns au fost relativ puţini, cu o singură excepţie: Spaţiul de reculegere şi
rugăciune al Memorialului, realizat de arhitectul timişorean Radu Mihăilescu,
care a cîştigat un concurs cu 50 de arhitecţi, a fost susţinut financiar
exclusiv de Mişu Cîrciog, un fost diplomat român de dinainte de război, rămas
în Anglia şi devenit om de afaceri. Între timp, am învăţat să facem proiecte
internaţionale, iar în 1997 Parlamentul României a votat o lege prin care
Memorialul – decretat ansamblu de interes naţional – poate fi susţinut de la
buget. Este vorba de o contribuţie modestă, care acoperă cheltuielile curente,
în timp ce activitatea este susţinută pe bază de proiecte. De exemplu, de 13
ani Fundaţia „Konrad Adenauer“ susţine funcţionarea Şcolii de vară.
Comemorînd evenimentele din decembrie 1989, reiese tot mai
clar că revolta spontană pe care o numim, din respect pentru victimele acelor
zile, „revoluţie“, s-a întrepătruns cu o lovitură de stat. Cum se vede după 20
de ani revoluţia română?
A.B.: Folosesc întotdeauna, cînd vorbesc despre evenimentele
din decembrie, cuvîntul „revoluţie“, din simplul motiv că cei ce au murit
atunci în stradă au murit cu siguranţă cu sentimentul că participă la o
revoluţie... Ceea ce am făcut noi, cei din opoziţia din 1990, a fost să
încercăm să tranformăm în realitate revoluţia din conştiinţa morţilor şi să
înlocuim sloganul oficial „Jos Ceauşescu!“ cu ideea „Jos comunismul!“. Pe de
altă parte, teoria loviturii de stat, pentru care există atîtea argumente, nu
este exclusiv românească. Este clar că întregul an 1989 a fost un an programat.
Aşa cum fusese, în secolul al XIX-lea, anul 1848. Nu poţi să pretinzi că,
de-odată, în zece ţări se-ntîmplă acelaşi lucru fără să fi existat o gîndire
care să fi pregătit asta. Dar această programare a avut loc pentru că lucrurile
deveniseră atît de grave încît ameninţau să scape de sub control. Acest lucru
l-au înţeles Gorbaciov, Gyula Horn, Jaruzelski şi nu l-a înţeles Ceauşescu. Cum
nu l-au înţeles nici est-germanii, nici cehii, nici bulgarii. Dar est-germanii,
bulgarii şi cehii erau prea dependenţi de ruşi ca să-l contrazică pe Gorbaciov,
în timp ce Nicolae Ceauşescu era mai independent şi mai puţin raţional decît
ei. Lucrurile s-au petrecut cum s-au petrecut, iar explicaţia pentru violenţa
petrecută în România vine din faptul că, dintre subalternii lui Ceauşescu, unii
au intrat în această poveste, alţii nu, iar cele două categorii – de fapt,
identice – s-au ciocnit între ele. Adevărul e că Ceauşescu îi deranja deja cam
pe toţi, senzaţia era că mulţi securişti erau de pe-atunci capitalişti jenaţi,
în afaceri, de „normele eticii şi echităţii socialiste“. La început, au tras
cei care n-au avut curajul să-l trădeze, după care au tras cei care
organizaseră deja lovitura de stat şi care aveau nevoie de o perioadă de haos
şi de panică pentru a se instala la putere. Au fost de vreo trei ori mai mulţi
cei omorîţi de urmaşii lui Ceauşescu decît cei omorîţi de Ceauşescu.
Aţi cunoscut cam toţi oamenii ajunşi în vîrful ierarhiei
politice. Cum s-a petrecut mai exact desemnarea lui Emil Constantinescu?
R.R.: Corneliu Coposu, ca preşedinte al Convenţiei, a spus
să găsim mai multe nume. A vorbit cu Ana Blandiana, i-a testat pe Gabriel
Liiceanu, pe Andrei Pleşu, pe Al. Zub. Toţi l-au refuzat. Cum s-a ajuns la Emil
Constantinescu? S-a făcut un colegiu elector, format din 56 de oameni,
Convenţia avînd 16 formaţiuni, între care 6 erau partide şi restul organizaţii
civice. Din partide s-au luat cîte 5 membri electori, din Alianţa Civică şi
Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, tot 5, din restul, cîte 2. Audierea
finală a avut loc la fostul sediu al Partidului Social Democrat al lui Cunescu.
A candidat cine a vrut. A durat vreo opt ore. În prima fază au participat cei
cinci candidaţi: Nicolae Manolescu, Ion Raţiu, Emil Constantinescu, Sergiu
Cunescu şi Nicu Stăncescu. A fost un baraj de întrebări, apoi s-a votat. Întîi
a căzut la vot Nicu Stăncescu, apoi Cunescu, după care Manolescu. Iar în finala
cu Raţiu, Constantinescu a cîştigat detaşat, cu peste 20 de voturi în plus.
A.B.: Eu n-am fost, dar le propusesem să facem înainte de
acest vot o confruntare, pe scena Sălii Palatului, între principalii noştri
candidaţi, în faţa alegătorilor. Ar fi fost mai spectaculos, mai interesant şi
cu mare cîştig electoral. Din păcate, nici unul dintre candidaţi nu a acceptat
propunerea.
Cum se face că n-aţi acceptat nici o funcţie oficială?
A.B.: Singura dată cînd m-am simţit vinovată pentru refuzul
meu de a-mi schimba destinul a fost cînd Corneliu Coposu mi-a propus să
candidez la preşedinţie. Fusesem în Germania şi, cînd ne-am întors, am găsit
tot felul de mesaje care spuneau „vă caută domnul Coposu“. Toţi eram disperaţi
că nu aveam candidat şi chiar şi în zilele petrecute în Germania, printre
lecturi publice şi seminarii la Universitatea din Heidelberg, ne tot gîndeam,
trăiam cu spaima că nu avem un candidat. Ne uitam în jur şi la fiecare dintre
cei care ar fi acceptat să candideze aveam cîte-o obiecţie. În biroul lui
Corneliu Coposu era, ca de obicei, o aglomeraţie de nedescris. Cînd am intrat,
s-au întors toţi spre mine într-un fel care mi s-a părut ciudat, iar dl Coposu
mi s-a adresat radios: „Te-am căutat ca să-ţi spun că am rezolvat problema. Am
găsit candidatul“. „Minunat. Cine e?“, am exclamat eu. Şi el a zis: „Tu“. Am
simţit că mi se face rău. „Domnule Coposu, i-am răspuns, capacitatea mea de
sacrificiu este destul de mare ca să vă accept propunerea şi, dacă Dumnezeu
m-ajută, pot să fiu inspirată şi să merg bine în campania electorală, dar ce mă
fac dacă cîştig?“. Toată lumea a izbucnit în rîs, crezînd că glumesc, dar eu nu
glumeam, mie îmi venea să plîng. Pentru că, poate, puteam să cîştig, dar ideea
ca eu să conduc Armata sau Serviciile Secrete, spre exemplu, era cu desăvîrşire
exclusă. Am insistat, pînă cînd şi-au dat seama că nu există nici o şansă să mă
convingă. Faptul că apoi am încercat să-i ajut să găsească un candidat a fost
dintr-un fel de vinovăţie şi obligaţie compensatorie, pentru că, atunci cînd mi
s-a propus, toţi credeau că au rezolvat problema şi s-au trezit fără candidat.
Mă simţeam obligată să găsesc pe cineva, şi chiar trebuia găsit.
Aţi refuzat aceste funcţii oferite de-a lungul timpului doar
din dorinţa de a vă reîntoarce la scris sau şi dintr-un considerent civic
independent?
A.B.: Nevoia întoarcerii la scris era o axiomă, dar, dincolo
de asta, mi se părea că sînt mai convingătoare pledînd nu pentru mine, ci
pentru alţii, fără să cer ceva în schimb. Mi se părea că datorez, nu numai
celor ce mă ascultau, ci şi ideilor mele, această detaşare. De aceea, din prima
pînă în ultima clipă am repetat că nu voi candida şi nu voi accepta funcţii. În
legătură cu asta, ţin minte una dintre cele mai mari jigniri pe care mi le-a
adus vreodată cineva. Mă-ntorsesem de la un Congres Mondial al Scriitorilor şi
n-am reuşit să ajung la „revelionul“ din Piaţa Universităţii, care ar fi fost
singura răsplată pe care o visam. Cînd am sosit, i-am dat telefon lui Emil
Constantinescu să-l felicit şi să-i spun cît de rău îmi pare că n-am putut să
ajung. El mi-a răspuns: „Tu ce vrei?“. Chiar n-am înţeles. „Ce să vreau?“ Era
grăbit şi mi-a spus: „Ce vrei? Fiecare îmi cere ceva, tu ce vrei?“. I-am spus:
„Cum mă poţi întreba aşa ceva? De trei ani de zile repet că n-o să candidez şi
că n-o să accept niciodată vreo funcţie. Crezi că am minţit? Nu vreau decît
să-ţi ţii promisiunile pentru care ai fost ales“. Totuşi, m-a propus public,
fără să mă întrebe, pentru postul de ambasador la UNESCO (deţinut astăzi de
Nicolae Manolescu), dar, tot public, l-am refuzat. Aveam de apărat Alianţa
Civică şi Memorialul de la Sighet.
Memorialul pare să se reinventeze cu fiecare ediţie care
trece. La ediţia din 2008 aţi invitat pentru prima dată şi profesori de istorie.
Deşi nu s-a aprobat includerea în manualele de istorie a unui capitol despre
victimele comunismului, lucrurile par să includă, treptat, şi profesori, care,
iată, au fost selectaţi prin concurs.
A.B.: Aveam nevoie de concurs pentru a nu fi trimişi prin inspectorate
şi a cădea astfel totul în birocraţie. Şi chemăm şi profesori, pentru că ceea
ce învaţă ei se înmulţeşte exponenţial, chiar fără să existe ore speciale în
programa şcolară.
Una dintre problemele noastre, ale Memorialului, este aceea
că începem să fim depăşiţi de vizitatori în anumite părţi ale anului, cam din
iunie pînă-n octombrie, în sensul că trecem de 1.300 de vizitatori pe zi. Asta
face să existe o oarecare înghesuială. De aceea, nu m-aş plînge de dezinteres.
Sigur că, faţă de populaţia ţării, e o categorie limitată, dar e şi în
creştere. Şcoala nu-i obligă deloc, dar în permanenţă 40% dintre vizitatori
sînt elevi care vin cu profesorii lor. De cînd am început s-aducem la Şcoala de
vară şi profesori de istorie, a fost o adevărată explozie de cercuri de istorie
orală organizate de aceşti profesori pasionaţi în oraşele lor. Sînt absolut
convinsă că această sămînţă pe care am aruncat-o va rodi.
Cum vedeţi Memorialul în următorii ani?
A.B.: Pe de o parte, ne dorim să funcţioneze muzeul fără să
se degradeze, dar şi să se transforme mereu, pentru că este clar că pe parcurs
vor apărea noi şi noi date, deci anumite săli vor trebui refăcute în funcţie de
cercetările care vor urma. Pe de altă parte, sînt convinsă, vor fi mereu noi
teme care vor avea nevoie de dezbatere, tema comunismului va deveni tot mai
mult o temă de dezbatere publică, iar Memorialul va fi un muzeu tot mai viu.
R.R.: Ar mai fi o idee, să facem şi la Bucureşti un
Memorial. Un muzeu mai mic, nu cu 50 de săli, cu 15. Îl avem în computer. Ar
trebui doar un sediu: o fostă închisoare, ca Malmaison-ul, un fort părăsit, ca
Jilava, o altă ruină pe care s-o reparăm.
A.B.: În orice caz, un muzeu care să cuprindă esenţa şi să
ofere o alternativă la Casa Poporului. Cînd vine în Bucureşti un străin
şi-ntreabă „ce-a fost comunismul?“, i se arată Casa Poporului. Şi zice: „Păi
nici nu-i chiar aşa urîtă“.
Cît priveşte Şcoala de vară, am făcut o întîlnire cu
absolvenţii anilor anteriori, şi toţi îşi aminteau de ea ca de ceva magic. Şi
eu am acest sentiment, că se creează o atmosferă de efervescenţă intelectuală
care, adăugată descoperirilor de ordin moral, este de natură să marcheze un
adolescent pentru toată viaţa. 1.300 de oameni au trecut prin Şcoala de vară.
Vorbim deja despre o elită, de copii care au făcut în continuare studii
serioase – mulţi, în afara ţării.
Cel mai mare compliment făcut vreodată de cineva a fost
acela al unei doamne care m-a oprit pe stradă, fără să-şi dea numele,
spunîndu-mi că este cadru didactic la SNSPA. Mi-a spus că la examenele lor de
admitere, cînd unul dintre candidaţi este extraordinar, face pariu că vine de
la Şcoala de vară de la Sighet şi întotdeauna cîştigă.
Cum s-au văzut schimbările din perspectiva rectorului, dl
Courtois?
A.B: Faptul că Stéphane Courtois a devenit rectorul Şcolii
de vară a fost, din foarte multe puncte de vedere, un noroc. În primul rînd,
pentru că este un om minunat, de o deschidere imensă faţă de idei, faţă de
tinerii cu care stătea de dimineaţa pînă seara. Nu cere nici un onorariu, iar
în anii cînd am pus deoparte nişte bani pentru el, din acei bani a cumpărat
cărţi de la stand şi le-a împărţit copiilor. Să te duci undeva la capătul
lumii, cum arată Sighetul, să stai de dimineaţa pînă seara, să nu lipseşti o
clipă şi-n acelaşi timp să ai o admiraţie pentru aceşti tineri pe care îi
consideră extraordinari… Vreau să vă spun că o bună parte din patriotismul meu
se bazează pe părerile lui Courtois despre tinerii de la Şcoala de vară.
Calitatea lor cred că se datorează unei duble selecţii: pe de o parte, este
selecţia celor care vin din familii în care există acest interes şi, pe de altă
parte, este examenul intelectual, încît cei care ajung la Şcoala de vară sînt
şi foarte interesaţi, şi foarte inteligenţi. În primul an cînd a venit,
Courtois a povestit, făcînd băşcălie de el însuşi, cum la sfîrşitul
adolescenţei era maoist, cum îşi considera fratele mai mare reacţionar doar
pentru că-i spunea ce prostie este să fie maoist. După ce a terminat de
povestit, a ridicat mîna un copil. L-a întrebat: „Totuşi, cînd veniţi aici şi
aflaţi ce au păţit bunicii noştri, nu vă simţiţi vinovat că aţi fost maoist?“.
Noi am încremenit, era prima oară cînd venea şi credeam că se supără. Dar nici
vorbă de supărare. O dovadă despre deschiderea şi sinceritatea în care se desfăşoară
lucrurile. Cu Bukovski, a fost iarăşi absolut minunat. După cină, copiii se
aşezau în jurul lui pe malul rîului şi-i puneau întrebări. În primul rînd, cei
din Basarabia, singurii cu care, lăsînd engleza de-o parte, vorbea şi în rusă,
ca să se facă mai bine înţeles. Şi stăteau pînă la 3-4 dimineaţa, punîndu-i
întrebări şi primind răspunsuri.
R.R.: În 1999 am publicat o carte cu elevii Şcolii de vară:
Exerciţii de memorie. 120 de lucrări ale tinerilor cu vîrste cuprinse între 14
şi 18 ani, despre cum au văzut ei ce s-a întîmplat înainte de 1989. O memorie
extraordinară, o interpretare personală a ultimilor ani ai comunismului, pe
care i-au trăit şi ei. Aveau, în 1989, între 5 şi 9 ani. Şi ştiau foarte multe.
Mult mai multe decît elevii care învaţă azi istoria din manuale croite după
programe de lemn.
Unul dintre ei a scris un lucru pe care atunci l-am luat
drept un paradox: „Comunismul va supravieţui atîta timp cît în cei ce l-au
trăit mai persistă molecule hrănite din aerul lui“. Să aibă oare dreptate?
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters