Din 2009,
televiziunea publică franceză (France 2 şi France 3, posturi cu ediţii
regionale) va fi obligată să renunţe treptat la publicitate. De curînd, conform
unei legi adoptate de Senatul României, posturile de televiziune şi radio
româneşti vor trebui să respecte obligaţia conform căreia ponderea ştirilor cu
teme negative să nu o depăşească pe cea a ştirilor pozitive. În primul caz, e
vorba de o iniţiativă a preşedintelui liberal Sarkozy, în celălalt, de o
propunere a doi senatori în opoziţie vădită cu actualul preşedinte al României,
o lege votată însă în unanimitate de Camera superioară. În ambele situaţii, o
decizie care stîrneşte polemici şi proteste vehemente, dar care pare să
răspundă unui deziderat al publicului larg: disocierea televiziunii publice de
publicitatea comercială, în Franţa, respectiv revenirea la o oarecare
„normalitate“ a posturilor de televiziune şi de radio, în România.
În numele binelui public
Similarităţile
merg chiar şi mai departe. Dacă în Franţa îngrijorările vin din suspiciunea că
puterea publică nu va putea compensa pierderile de venit pe care le aduce în
prezent publicitatea, de ordinul a minimum 600 milioane de euro anual (şi care
vor deveni o mană pentru posturile private), pentru cele două posturi amintite,
ceea ce s-ar putea repercuta negativ asupra calităţii programelor, în România,
vocile critice invocă imposibilitatea clasificării ştirilor conform dihotomiei
propuse, acuzînd de facto reinstaurarea cenzurii. Ceea ce revine, în ambele
cazuri, la teama că statul încearcă, în numele binelui public, să se substituie
judecăţii libere a cetăţenilor.
Problemele sînt
reale. În Franţa, unde distincţia dintre seviciul public şi sectorul privat
ţine de fundamentul republican, iniţiativa preşedintelui vine să contracareze
acuzele stîngii de dezangajare a statului, concomitent cu extinderea ponderii
acţiunii private. După exemplul canalului ARTE, creat spre sfîrşitul anilor ’80
în cadrul co-operării susţinute între Franţa mitterandiană şi Germania
cancelarului Helmut Kohl, posturile publice ar trebui să revină la modelul unei
televiziuni libere de publicitate. Confirmare a excepţiei culturale franceze,
după care arta, pentru a fi demnă de acest nume, trebuie să fie exclusă de la
legea implacabilă a profitului economic. În România, goana după audienţă şi
absenţa unei practici a deontologiei jurnalistice dau macabrului, sordidului şi
violenţei o pondere exagerată, cu precădere în mediile audio-vizuale. Nu e de
mirare atunci că iniţiativa legislativă românească reţine atenţia presei
franceze – ca o curiozitate şi ca o provocare. Presă, e important de semnalat,
neindiferentă la subiectul supramediatizării faptului divers senzaţional, după
şocul alegerilor prezidenţiale din 2002, cînd tema principală a campaniei a
constituit-o „insecuritatea“, cu surpriza de proporţii pe care o cunoaştem.
Proaspăta
iniţiativă a senatorilor Funar şi Ghişe, care, pentru a fi legiferată, trebuie
mai întîi să obţină acordul preşedintelui, se loveşte nu doar de labilitatea
distincţiei între pozitiv şi negativ, ci mai ales de legislaţia şi tradiţiile
europene în materie de libertate a exprimării şi a informaţiei. Presa
europeană, cea franceză în speţă, nu face excepţie de la fenomenul concentrării
oligopoliste, al coliziunii de interese, nu e străină jocurilor de putere.
Legăturile subtile dintre jurnaliştii cu influenţă şi mediile
politico-economice, alegerile editoriale implicite sînt denunţate de ani buni1,
dar nimeni nu a propus încă o lege pentru a reduce ponderea „ştirilor
negative“. Chiar dacă funcţionează consemnul tacit de a nu prezenta imagini
şocante (televiziunile franceze, fie ele private sau publice, evită prezentarea
directă a victimelor sau a cadavrelor), de a verifica şi confrunta în prealabil
sursele, înainte de a difuza ştiri privind agresiuni şi violenţe2, ceea ce
intervine in fine ca factor de echilibru este conştiinţa jurnalistică.
Deschideţi paginile unui cotidian francez, regional sau naţional, urmăriţi o
ediţie de ştiri la radio sau la televiziune şi veţi observa că titlurile
catastrofice, faptul divers macabru, cu excepţia publicaţiilor afişate de
scandal, rar ajung să ocupe prima pagină sau să deschidă o ediţie de ştiri.
Violenţa, crimele, abominabilul (ca în procesul de la Outreau, un orăşel din
nordul Franţei, unde justiţia, sub presiunea mediatică, a condamnat pe nedrept,
în 2004, mai multe persoane acuzate de pedofilie, nevinovăţia lor fiind
dovedită doi ani mai tîrziu) sînt prezente şi aici, ca peste tot, şi e rolul
presei să informeze. Totul
e însă cum o face.
O lege,
dacă nu complet inoperabilă, derizorie
În primii
ani ai deceniului trecut, în contextul deprinderii noastre cu exerciţiul liber
al presei, discuţiile aprinse referitoare la cum ar trebui să funcţioneze
aceasta stîrneau pasiuni şi dădeau naştere la tribune incandescente. Ca şi în
Franţa, linia de demarcaţie se trăgea între adepţii presei care relatează, care
aduce la cunoştinţa publicului fapte, cît mai obiectiv cu putinţă, faţă de cea
care ia atitudine, realitatea fiind perceptibilă prin subiectul care o observă,
inseparabilă de acesta. Între timp, cred că ne-am maturizat suficient pentru a
înţelege că termenii nu sînt neutri, dar că albul se distinge totuşi de negru,
chiar dacă un bun echilibru între fapte şi atitudine e mai degrabă excepţia în
peisajul mediatic românesc. Citim ziare, urmărim micul ecran sau navigăm pe net
atît pentru a ne informa, cît şi pentru a afla opiniile altora, în general ceva
mai avizaţi (pe care le putem, pe deasupra, şi comenta de ceva vreme), asupra
fenomenului X sau Y. Dacă realul există, el este cognoscibil prin subiectul
care îl observă, percepţia este filtrată de cadrul, timpul, contextul
relatării. Şi acest adevăr e cunoscut chiar de clasele populare, cum au
dovedit-o recent, dacă mai era nevoie, violenţele urbane din suburbiile
Parisului de acum aproape trei ani, cînd comportamentul actorilor implicaţi în
conflict varia în funcţie de prezenţa sau absenţa camerelor de filmat.
Cîinii
vagabonzi, mizeria şi insalubritatea oraşelor, promiscuitatea vieţii cotidiene
din comunele româneşti, dramele familiale, corupţia şi grobianismul vor continua
să existe şi să ne obsedeze. Bug Mafia sau Adi de Vito vor continua să divizeze
opinia publică, dar ceea ce transmit prin cîntecele lor, fie că ajung sau nu să
constituie exclusivitatea unor jurnale de la ora opt seara, există, indiferent
dacă ne place sau nu, adînc înfipt în realitatea românească.
Legea
„50%-50%“, dacă ajunge să fie promulgată, riscă să devină, dacă nu complet
inoperabilă, derizorie. La vremea cînd Internetul, care tinde să înlocuiască
televiziunea ca mediu de informare dominant, ne permite să vizionăm execuţia
necenzurată a lui Saddam Hussein, să vedem, în direct, represiunea chineză din
Tibet sau să citim pînă şi voci disidente din Cuba,introducerea „ştirilor pozitive“ ca remediu
al unei percepţii negative a realităţii înconjurătoare e o glumă care nu-i mai
amuză nici măcar pe puştii de cartier. Care ştiu deja, înaintea celor mari,
adesea absenţi de acasă, unde şi cum să aibă acces la conţinuturi „adulte“. La
fel cum suprimarea publicităţii de pe posturile publice franceze, chiar dacă salutară
ca intenţie, nu-i poate convinge pe francezi că trăiesc într-o altă lume decît
aceea a capitalismului consumerist globalizat.
––––––––––––––––
1. Serge Halimi,
în Les nouveaux chiens de garde, 1997 (tradus în română la editura Meridiane în
1999), aplică o analiză inspirată de conceptele lui Pierre Bourdieu pentru a
denunţa dominaţia grupurilor de interese din peisajul jurnalistic francez.Pierre Péan şi Philippe Cohen desfăşoară o
anchetă à charge împotriva ziarului Le Monde în La face cachée du Monde, 2003,
a cărui conducere e acuzată de complezenţă faţă de anumiţi politicieni şi
oameni de afaceri influenţi.
2. În 2002,
cazul larg mediatizat al unei tinere femei, victimă a unei agresiuni presupus
antisemite în metroul parizian, s-a dovedit a fi o înscenare.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters