Odată cu trecerea de la
naţional-comunismul ceauşist la postcomunismul iliescian,
schimbarea zilei naţionale din 23 august în 1 decembrie a marcat îmbrăţişarea
unei concepţii etnice a statului român, confirmată şi de
constituţiile postdecembriste. Legea fundamentală a statului român
stipulează că „suveranitatea naţională aparţine poporului
român“ (art. 2.1.), în timp ce fundamentul statului îl
reprezintă „unitatea poporului român şi solidaritatea
cetăţenilor săi“ (art. 4.1.). În schimb, „măsurile de
protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi
exprimarea identităţii persoanelor aparţinînd minorităţilor
naţionale – acestea nefăcînd parte din poporul român,
lor nu le aparţine suveranitatea naţională şn.m.ţ – trebuie să
fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în
raport cu ceilalţi cetăţeni români“1. Dacă Ceauşescu
visa o naţiune socialistă, unitară şi uniformă deopotrivă,
Constituţia României pare că (re)instituie visul în
care statul român aparţine naţiunii române (naţiunea
etnică, iar nu cea civică), minorităţile (conlocuitoare,
naţionale sau cum vreţi să le numiţi) trebuind să se conformeze
unei stări de fapt în care memoria lor istorică are mai
puţină însemnătate decît memoria majorităţii. Sau,
cu alte cuvinte, democraţia înţeleasă exclusiv ca mijloc de
afirmare a voinţei majorităţii. Memoria românească a zilei
de 1 decembrie poate fi şi ea inclusă în aceeaşi paradigmă.
Recenta afirmaţie a lui Markó
Béla, conform căreia acea „întorsătură a istoriei a
însemnat 70 de ani de agonie“ (referinţa este la ziua de 1
decembrie), a reprezentat, fără doar şi poate, o declaraţie
politică menită a atrage anumiţi alegători maghiari, dar, dincolo
de mesajul strict electoral şi de radicalitatea deranjantă pentru
comunitatea română, ea face trimitere la excluderea unei
importante părţi a cetăţenilor statului român de la
sărbătoarea naţională. Declaraţia radicală a lui Béla a
avut deja un efect: ţîfna patriotardă a lui Cristian Tudor
Popescu, care îl trimite pe preşedintele UDMR să candideze în
Parlamentul de la Budapesta, după ce, în prealabil, va fi
renunţat la cetăţenia română. Iar încruntarea cu care
îngrijitorul moral numărul unu al societăţii române va
fi scris stupid imberba propoziţie: „Prima reacţie e să-l bagi
româneşte în origine, şi nu în stepele Asiei
Centrale“, cu referire la preşedintele UDMR, dă seamă de
locurile comune în care majoritarii români se împotmolesc
nonşalant cînd vine vorba de concetăţenii lor unguri şi de
nervozitatea cu care sînt primite declaraţiile maghiare, în
răspăr cu ceea ce le-ar plăcea multor români să audă.
În fond, ce sărbătorim la 1
decembrie? Fin cunoscător al semnificaţiei Zilei Naţionale a
României, Cristian Tudor Popescu ne explică înverşunat
ce nu înseamnă 1 decembrie şi ce sărbătorim cu această
ocazie: „...Ziua Naţională a României, care nu înseamnă
Trianon, nu noi am făcut Tratatul de la Trianon, noi nu sărbătorim
destrămarea imperiului austro-ungar – minusculele aparţin
textului original şn.m.ţ – şi jalea maghiară, noi sărbătorim
unirea românilor...“ (acolo unde există un „noi“, se
subînţelege că există şi un „voi“, care, probabil, nu
sărbătoreşte „unirea românilor“ – de ce oare?).
Pentru sporirea preciziei, adaug că 1
decembrie 1918 marchează adoptarea „Rezoluţiei Naţionale de la
Alba Iulia, prin care se proclamă principiile fundamentale menite a
propăşi statul naţional unitar român“2. Este vorba, în
fond, de documentul fundamental menit a consfinţi voinţa românilor
de a se uni într-un singur stat.
Ce stă scris în acest document,
pe care teoretic îl celebrăm an de an şi pe care probabil mai
nimeni nu îl va fi citit? În articolul întîi,
spre exemplu, citim: „Adunarea Naţională proclamă îndeosebi
dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul
cuprins între rîurile Mureş, Tisa şi Dunăre“. Ce
facem cu această afirmaţie? Ce spune despre societatea română
faptul că aceasta sărbătoreşte o zi naţională consfinţită
printr-o declaraţie care afirmă „dreptul inalienabil al naţiunii
române“ asupra unei regiuni care astăzi nu se află în
întregime în România?
Memoria lui 1 decembrie este o memorie scindată pe baze etnice
Să continuăm. Articolul III
stipulează nişte „principii fundamentale la alcătuirea noului
Stat Român“ – le citez pe cele care au constituit, în
interbelic, obiectul controverselor existente între
reprezentanţii minorităţilor naţionale şi conducătorii statului
român:
„1. Deplină libertate naţională
pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, va
administra şi va judeca în limba sa proprie prin indivizii din
sînul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în
Corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie
cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egală îndreptăţire şi
deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile
din stat.“.
În aceeaşi ordine de idei, putem
cita şi din discursul lui Iuliu Maniu, rostit la Adunarea Naţională
de la Alba Iulia: „Noi voim pe acest pămînt al României
Mari să întronăm libertatea naţională pentru toţi. Voim ca
fiecare naţiune să se poată cultiva în limba ei, să se
roage lui Dumnezeu în credinţa ei şi să ceară dreptate în
limba ei“3.
Privită din această perspectivă,
data de 1 decembrie nu ar fi trebuit să însemne începutul
agoniei pentru minoritatea maghiară. Cu toate acestea, realitatea
politicii interbelice a făcut uitate atît prevederile
Rezoluţiei de la 1 decembrie 1918, cît şi pe cele ale
Tratatului privind minorităţile, semnat la Paris, la 9 decembrie
19194. Constituţia din 1923 nu va integra stipulaţiile prezente în
vreunul dintre cele două documente, marcînd astfel dezamăgirea
minorităţilor naţionale (intervenţiile reprezentanţilor saşilor
transilvăneni pe lîngă autorităţile de la Bucureşti vor
face în mod constant trimitere la textul Declaraţiei de la
Alba Iulia, la programul Partidului Maghiar, adoptat la Cluj în
1922, la fel), ba în unele cazuri va diminua din libertăţile
afirmate entuziast în 1918. De pildă, dacă Declaraţia de la
Alba Iulia stipula „votul obştesc, direct, egal, secret, pe
comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe în
vîrstă de 21 de ani, la reprezentarea în comune, judeţe
ori parlament“ (exprimarea defectuoasă nu ne împiedică să
ne dăm seama de ceea ce vrea în fond textul să spună),
Constituţia României va conţine următoarea prevedere (art.
6): „Legi speciale, votate cu majoritate de două treimi, vor
determina condiţiunile sub cari femeile pot avea exerciţiul
drepturilor politice“5. Sufragiul universal va deveni o realitate,
în mod paradoxal, după al doilea Război Mondial, fiind
introdus de puterea comunistă. Iar dacă la Alba Iulia fusese
proclamată egala „îndreptăţire“ a tuturor confesiunilor
din stat, Constituţia de la 1923 va stabili că există confesiuni
mai egale decît altele: „Biserica ortodoxă română,
fiind religia marei majorităţi a Românilor, este biserica
dominantă în Statul român; iar cea greco-catolică are
întîietate faţă de celelalte culte“. În rest,
nici o prevedere privind folosirea limbii minorităţilor în
educaţie, administraţie sau justiţie, aşa cum stipulase Rezoluţia
de la Alba Iulia.
Nu este locul aici pentru o analiză a
politicii româneşti faţă de minorităţi în perioada
interbelică. Cel interesat are la dispoziţie o bibliografie bogată
pe această temă6. Ceea ce trebuie subliniat însă este că
memoria lui 1 decembrie este o memorie scindată pe baze etnice.
Alegerea acestei zile ca zi naţională simbolizează întîietatea
unei comunităţi etnice în faţa celeilalte, adică o viziune
a României ca stat-naţiune, cu cetăţeni de rangul întîi
şi cu cetăţeni de rang secund.
Sărbătorirea lui 1 decembrie ca
moment întemeietor al României Mari omite luarea în
considerare a celorlalte istorii ale României interbelice, în
care aproape 30% din populaţie nu se autodefinea ca români din
punct de vedere etnic. Pentru ungurii cetăţeni români, pentru
saşi, şvabi, evreii foşti şi actuali cetăţeni români,
România Mare înseamnă altceva decît înseamnă
pentru cetăţenii români de etnie română. Implicit, şi
1 decembrie are altă însemnătate. Acelaşi lucru se poate
afirma şi în cazul romilor, chiar dacă istoria lor în
perioada interbelică s-a ghidat după alte coordonate decît
istoriile celorlalte grupuri etnice.
Sărbătorirea lui 1 decembrie ca
moment întemeietor al României Mari ridică semne de
întrebare în ceea ce priveşte relaţia României cu
teritorii care pe atunci făceau parte din statul român, iar
astăzi nu mai fac parte: celebrăm, în fiecare an, la 1
decembrie, şi unirea cu Bucovina (inclusiv cu Bucovina de Nord) şi
cu Basarabia?
Dacă, în schimb, la 1 decembrie
marcăm mai degrabă adoptarea unui document fundamental pentru
istoria modernă a statului român, atunci ar trebui să
clarificăm ce relevanţă mai are astăzi acea afirmare a dreptului
„inalienabil“ al naţiunii române asupra întregului
Banat, dar şi de ce am lăsat uitării prevederile privind
„popoarele conlocuitoare“ (atenţie, nu minorităţi!), de la
1923 încoace. Altfel spus, de ce Rezoluţia de la Alba Iulia nu
a devenit altceva decît o promisiune neîndeplinită.
Desigur, există şi varianta
trimisului, „pe româneşte“, la origine. Cam asta făceau
autorităţile maghiare cu cererile românilor pînă la
1918, cam asta au făcut autorităţile române cu cererile
maghiare după 1918 (cel puţin pînă în 1996, dar în
destule cazuri şi după).
München, 1 decembrie 2008
––––––––––––––
1. Teoretic, această prevedere este
inutilă atîta timp cît egalitatea între cetăţeni
este oricum stipulată de articolul 4.2. Practic, ea poate fi
folosită cu uşurinţă pentru a diminua acţiunile statului în
vederea sprijinirii dreptului la identitate al membrilor
minorităţilor naţionale. Nu e cîtuşi de puţin clar cum
poate o măsură menită să sprijine afirmarea acestui drept la
identitate să ducă la discriminare în raport cu ceilalţi
cetăţeni români: iar dacă afirmarea identităţii
minorităţilor naţionale poate duce la discriminare în raport
cu ceilalţi cetăţeni români, atunci, în mod similar,
afirmarea identităţii majorităţii poate duce la discriminare în
raport cu membrii minorităţilor naţionale. Acest din urmă caz nu
este prevăzut de Constituţie.
2. Textul integral al Rezoluţiei poate
fi consultat în volumul Minorităţile naţionale din România.
1918-1925. Documente, coordonat de Ioan Scurtu şi de Liviu Boar,
Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1995, pp. 119-120.
Îl găsim, de asemenea, şi în spaţiul virtual, spre
exemplu la http://www.ziuanationala.ro/ declaratia_de_
la_alba_iulia.php.
3. Minorităţile naţionale din
România…, p. 122.
4. Textul acestuia în op. cit.,
pp. 174-178.
5. Textul Constituţiei de la 1923,
disponibil on-line, la http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.
htp_act_text?idt=1517.
6. Amintesc numai excelentul studiu
semnat de Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România
Mare, 1918-1930, traducere din engleză de Vlad Russo, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1998.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters