OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul Eugen Ionescu din Slatina
Ultimul Godot – Regia Mihai Lungeanu. Interpreteaza: Alexandru Jitea (Godot) si Eugen Draghin (Beckett)

Glumind cu dragostea si moartea – Regia Mihai Lungeanu. Interpreteaza: Visi Ghencea (Ilie Stanescu), Ristina Baboi (Paula), Carmen Dobre (Adelaida), Nora Ghencea (Petre Brighita), Nicu Popa (Constantin Dumbrava), Manuel Anghel (Brancardier 1), Florian Bonciu (Brancardier 2)


Godot vine dupa 20 de ani

Cu 20 de ani in urma, Casa Sindicatelor din Slatina cauta un profesionist pentru infiintarea unei trupe de teatru pentru amatorii din zona. Intimplarea a facut ca tinarul, pe atunci, regizor Mihai Lungeanu, aflat in vecini, la Pitesti, sa accepte jocul si sa fondeze trupa Evrika al carei debut avea sa se consemneze o data cu premiera spectacolului lui Mazilu Mobila si durere. Aveau sa urmeze Baranga, T. Popescu, Dumitru Solomon, Gellu Naum, Bulgakov, in intentia marturisita a regizorului de a forma, nu de a conduce niste neprofesionisti, pe care „textul urma sa ii traga in sus, prin rigori profesioniste“. In zece ani, trupa a oferit tot atitea premiere, lui Lungeanu fiindu-i permanent alaturi Visi Ghencea, un jurist cu evidenta aplicatie pentru scena. In 1990, cei doi au fondat Societatea Culturala Eugen Ionescu, primind acceptul semnat de insusi dramaturgul parizian nascut la Slatina. Asa incit, din 1993, in fiecare noiembrie, intre 25 si 27 (Ionescu fusese nascut pe 26) Societatea a organizat Zilele Eugen Ionescu, oferind slatinenilor cite un spectacol profesionist dupa textele patronului spiritual (Jocul de-a macelul al Beatricei Bleont, de la Bulandra, Lectia lui Malaele, de la Mundi etc.), alaturi de creatii ionesciene ale trupei Evrika (Pietonul vazduhului, Viitorul e in oua, Jocul de-a macelul, Stapinul).

Dupa ’96, primarul Gheorghe Paunescu, avind alaturi Consiliul local in integralitatea sa, a decis infiintarea Serviciului Public de Cultura al Primariei – Teatrul Profesionist Eugen Ionescu.
Semnele reale ale existentei noii institutii au fost marcate anul trecut, Teatrul Eugen Ionescu fiind unul dintre cele patru teatre infiintate in 1999. Spre deosebire insa de cel tulcean, despre care am mai scris, aparut tot anul trecut, teatrul slatinean nu a urmarit modelul teatrului de repertoriu, ci o fiintare elastica, modulata. Beneficiind inca de gazduirea Casei Sindicatelor, institutia urmeaza insa, intr-un viitor previzibil, sa reinaugureze o veche cladire construita anume. Profesorul Marius Smighelschi, de la Institutul de Arhitectura Ion Mincu, a semnat proiectul unei cladiri multifunctionale, cu sala gindita modular, pentru care Consiliul Municipal Slatina a aprobat investitia de opt miliarde, alte doua fiind obtinute in urma unei aplicatii la un program PHARE. Structura administrativa si artistica opereaza doar pe contract, directorii Lungeanu si Ghencea avind functii onorifice. Cum Slatina e, de doi ani, si centru universitar, Mihai Lungeanu a propus ca o sectie de actorie (cu profesori visiting care sa conceapa cursuri de regie, scenografie, muzica, management etc.) sa se alature facultatilor de medicina, drept si finante, deja existente in oras, in asa fel incit teatrul sa se bucure de profesionisti proprii.


Premierele anului unu

Fiind un rafinat cititor al lui Matei Visniec, Mihai Lungeanu a propus pentru debutul teatrului varianta unu de lucru: colaborarea pe contract cu actori profesionisti. Asa s-a nascut Ultimul Godot, cu Alexandru Jitea si Eugen Draghin, o metafora a renasterii teatrului prin, vorba regizorului, „sindromul Phoenix“, metafora potrivita cu gestul aparent donquijotesc al infiintarii teatrului profesionist slatinean. Godot de la Slatina locuieste intr-o lada de gunoi care, in final, se va deschide lasind privirilor un teatru in miniatura. Personajul il va arunca pe Beckett in sala, in lume, dincolo de fictional, cu un patos al resuscitarii energiilor latente.
De zece mai – intimplare incarcata insa de sens, tot in linia, poate, a unor necesare resuscitari – teatrul din Slatina a oferit a doua premiera a stagiunii, pe varianta doi de lucru: utilizarea nucleului grupului Evrika pentru un exercitiu de reintrare in forma printr-o comedie cu grad redus de dificultate. Din pacate, optiunea a mers de acesta data nu catre dramaturgii pe care slatinenii ii probasera cu un deceniu in urma, ci catre un obscur Daniel Ernestina, autor bucurestean al unui text nul atit literar cit si dramaturgic, Glumind cu dragostea si moartea. In pofida acestui act electiv masochist, Mihai Lungeanu si-a facut propriul spectacol simtind contrapunctul posibil intre hohot de bulevard si sentimentalitatea unui Robinson Crusoe interior. Povestea in sine are haz: fochistul autodidact Dumbrava are ghinionul unei morti aparente, din care se trezeste la groapa, spre a ajunge la sectia de politie.

Comisarul Ilie, posesor al unei neveste cam nimfomane si agresiv-pisaloage si al unei fete fistichii, va intra intr-o relatie cu efecte comice cu tot ceea ce il inconjoara, la impactul cu Dumbrava. Inceput la umbra unei cortine albe, spectacolul va continua pe fundalul biroului comisarului, in al carui dulap se lafaie fotografii sexy, bauturi si tigari scumpe si o imensa oglinda cu functie narcisiaca. Spectacolul are insa nerv doar atit cit fata comisarului e in scena, Carmen Dobre excedind cu o vitalitate de bun augur. „Autorul“ Comisarului, Visi Ghencea, conduce cu abilitate actoriceasca ostilitatile, lasindu-i loc lui Nicu Popa cu al sau personaj Dumbrava pentru izbutitul contrapunct sentimental al vagabondarii prin aura hipnotica a bibliotecii. Din pacate, fata e scoasa din scena in directia balamucului fara nici o acoperire logica, finalul esuind in telenovela, prin proaspatul amor dintre Dumbrava si sergentul de politie feminin. Oricum, daca regizorul a folosit acest spectacol ca turnesol, pentru a verifica potentialul activ al interpretilor locali, testul pare a fi reusit. De acum, acestia e sigur ca merita confruntarea cu texte serioase.