OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Evenimentele de acum din Kosovo au parfum de razboi civil“, am auzit, dimineata, pe cineva spunind despre ce se intimpla acum in Kosovo, in timp ce ascultam radioul, ca de obicei zacind minute in sir in trafic (din pacate nu am retinut cine si in ce context a spus asta). Dar mi-a atras atentia imediat exprimarea care alatura oximoronic ideea de parfum linga un cuvint precum razboi. Intr-un comentariu despre un film sau intr-o cronica nu ar fi parut poate ceva neobisnuit, insa facind referire la o realitate, si inca la una care ne implica si ne priveste in modul cel mai direct, ea a functionat ca o taietura in carne vie.
Aerul lor cu usor iz de poezie au transformat intr-o clipita aceste cuvinte in madelaina si am simtit brusc caldura sufocanta a unei veri cu aer incarcat, la muzeu, si o conversatie cu poetul Ioan Flora. Nu-mi amintesc exact cum porniseram sa discutam despre evenimentele de atunci, din 1999, despre probleme sirbilor, dar imi amintesc ultimele lui cuvinte care m-au sagetat ca si cele de acum: „sirbii sint un popor sinucigas“.

Cu naivitatea de rigoare, cu candoarea tinarului care nu accepta ca si relele fac parte din lume si ca exista intotdeauna si o parte intunecata in orice, incercam sa inteleg de ce nu se pot rezolva conflictele pe cale amiabila, de ce nu se gasesc solutii diplomatice pentru a se evita ciocnirile violente, mi-e frica sa spun singeroase.
Atunci l-am cunoscut pe Ioan Flora, prin 1999. In timpul evenimentelor de atunci, care au zguduit, ca si cele de acum, lumea. Stiam ca e de origine sirba, ca s-a nascut in Satul Nou, judetul Pancevo, in Banatul Sirbesc, care acum e in Serbia, iar acum e numit un poet roman din Serbia. Si asta mi-a spus atunci: lumea nu intelege, sirbii sint popor sinucigas, in sensul ca merg pina in pinzele albe, ca fanaticii, cind considera ca au ceva de aparat, de dovedit, de aratat. Nu se dau in laturi de la nimic si nu cunosc cuvinte precum frica, spaima, oroare etc., pur si simplu asta nu intra in incarcatura lor genetica. De multe ori ma gindeam, in naivitatea mea, ca oamenii se adapteaza, ca orice animal, la mediu, si la ce le ofera istoria, de fapt.

Restul vine de la sine.
Cind se face referire la Kosovo, cel mai adesea este numita „provincia Kosovo“. Lingvistii sustin adesea ca limba ilustreaza o realitate concreta. Sint mici, ca teritoriu si ca putere economica, iar ca independenti vor avea neaparat nevoie de sustinere, opineaza analistii. Cu toate acestea, dincolo de „prejudecata“ lingvistica, ma intreb daca ei or sti ce li se va intimpla fiind independenti. Probabil, stiu ce e cu ei si pe ce mizeaza, nu sint chiar „atit de sinucigasi“. Se vorbeste, de asemenea, de asa-zisele „minoritati separatiste“. Si de precedentul pe care ar putea sa-l creeze prin independenta lor.
Kosovo e cit Bucurestiul, are aproximativ doua milioane de oameni. Sirbii spun ca apartine teritorial de Serbia, dar ca etnii predominanti sint albanezii si o mica populatie de sirbi. Pristina este capitala si cel mai mare oras totodata. Despre Kosovo se spune „is landloked“. Este blocat teritorial, inconjurat de jur imprejur de Muntenegru, Albania, Macedonia si Serbia. Si de aici incolo, dincolo de analize politice, de dispute teritoriale, incep luptele de interese intre marile puteri. Iar ei, cei mici, sint de fapt manipulati.

As vrea sa stiu ce cred, ce au vrut si ce vor in continuare oamenii de acolo. Omul obisnuit, asa cum eram si eu la Revolutia din ’89. Tare mi-e teama ca nu stiu, cum nici eu n-am stiut de fapt. Am crezut ca…
Orice glosa pe tema pacii si a razboiului e, chiar si azi, inutila. Am vrut doar sa scriu in memoria lui Ioan Flora, al carui ultim volum, din 2000, se intituleaza Medeea si masinile ei de razboi. Nu stiu de ce poetii sirbi sau de origine sirba au obsesia temei razboiului in operele lor. Si albanezii la fel. Poate ca daca scriitorii ar uita sa mai scrie despre asta…