Arta fugii (Editura Paralela 45, 2006) este un mic volum de debut al unui autor care cocheteaza cu poezia, Robert Coravu. Nu-mi vine sa-l numesc scriitor pentru ca nu este un debut spectaculos, nici semnificativ, ci are mai degraba o miza personala. R.C. a strins de-a lungul timpului citeva poeme, scrise, cu siguranta, la destul de mare distanta unele de altele, si pe care le-a pus intr-o carte de poeme.
Si-a dorit, cu alte cuvinte – daca tot intra in stare, sau viseaza ca scrie poeme uneori si alteori le si scrie, dupa cum declara el insusi –, sa le adune intr-o cartulica, sa-i spunem, de suflet. Gest frumos si onest, cu grija si respect fata de poemele sale si, bineinteles, fata de cititorul caruia ii va fi cazut in mina, mai mult sau mai putin din intimplare, cartea. E vorba de 35 de poeme, impartite in patru calupuri cu titluri diferite: Arta fugii, Tranzit, Revista presei, Epistolar. Am afirmat ca sint scrise la distanta unele de altele pentru ca nu pastreaza aceeasi coerenta nici la nivel stilistic, nici referential, nici tematic, nici discursiv. Totul e diferit de la capitol la capitol, si, uneori, chiar de la poem la poem. De aceea este dificil de situat, in ansamblu, volumul lui Coravu.
insa multe poeme sau parti din poeme sint mici bijuterii, chiar daca volumul cap-coada mai trebuia lucrat si se mai putea renunta la cite ceva. Mi-e greu sa gasesc o metafora pura, e mai degraba o poezie cu elemente minimaliste si autoreferentiala si ironica in doze mici, ceea ce o fereste de anacronism (desi scapa si poeme si metafore à la Arghezi, de exemplu, cum este inlantuire sau Blaga, Ultima fuga). Ceea ce Lucian Pricop, autorul postfetei, gaseste drept argument justificativ – „structurat simbolic, volumul istoriseste despre un paradox, cel al poeziei in genere, unde chiar ceea ce ne este propus ca perceptie a realitatii este deconstruit, prabusit prin denuntul schemei“ – mi se pare prea mult. Chiar daca intr-adevar exista si o arta poetica in volum si R.C. scrie despre starea de a scrie poezie, asta nu inseamna ca reuseste sa inchege volumul in jurul denundarii deliberate a conventiei, demers curat postmodern.
Asa cum am spus, poemele sint inegale, iar fiecare capitol e diferit de celelalte. Primul, Arta fugii, e cumva perioada naiva, cu stingacii chiar (ca Evadare, care incepe bine si se sfirseste prost – „daca ai alunecat sau te-ai alunecat“), si altele reusite (Vis1 si Vis2). Urmeaza Tranzit, unde se denunta raportarea la poezie si gestul creatiei si cuprinde Ars poetica („niciodata versurile nu vor fi mai frumoase ca presimtirea lor“), capitolas din care eu as miza pe poemul Urmatorul. Vin la rind Revista presei si Epistolar, in care se schimba complet referentii si limbajul, la limita dintre modernism si postmodernism, poemele devin narative si autoreferentiale, cu accent pe elemente din sfera virtualului care dubleaza, azi, realitatea. Scrise, cu siguranta, la o distanta substantiala in timp, ultimele doua capitole sint cele mai reusite din volum.
insa, mai e ceva ce incheaga totusi poemele si nu le lasa la cheremul simplei alaturari si se datoreaza, bineinteles, autorului ca un fel de gaselnita isteata: o prefata-poem, in care R.C. aduna si rezuma tematic poemele, alcatuind o cheie si o justificare a cartii, tocmai alegind si alaturind versuri din poeme intr-un fel de gest dadaist. Daca nu cumva le-a ales pur si simplu pe cele preferate. Oricum, a iesit un poem in sine, care salveaza mai mult decit onorabil volumasul.
Nu stiu nimic despre autor, nu stiu cu ce se ocupa, banuiesc ca are studii filologice, cartea nu este insotita de nici un fel de precizare biografica. Asa ca nu pot sa presupun daca are un program, proiecte sau deja a mai scris ceva. Nefiind lipsit de talent, cu putina rigoare si mai mult autocontrol, R.C. poate sa ne mai ofere surprize.

