OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Voiam sa amin marturisirile pe care intentionam sa le fac cititorilor rubricutei „1001 de semne“ – intimplatori, norocosi sau ghinionisti, depinde – pina la ultimul numar din acest an. Voiam ca atunci, odata cu urarile de Sarbatori, sa le multumesc pentru ca mi-au citit rindurile si sa le transmit ca ma bucur ca acestea au stirnit reactii de un fel sau altul. De asemenea, sa dau in vileag si conventia, de fapt iesirea din ea, pentru cei mai putin obisnuiti cu poezia sau cu incalcarea obisnuintelor.

Textele mele sint versatile, niciodata la fel, ele sint uneori mici evocari, mici pastilute pe o tema anume, uneori comentez cite o carte plecind de la ceva ce mie mi-a atras atentia sau mi-a displacut, alteori imi spun cu curaj parerile asa cum sint ele, ale mele, pur si simplu, pe care mi le-am format dupa lungi ani de experienta si munca, nu doar la biblioteca, nu prin indoctrinari de vreun fel sau altul. De aceea nu neg ca ele pot sa nu coincida cu visele sau cu idealurile cuiva, ca pot sa iasa din norma public acceptata sau corect politic acceptata.
Am avut, am sansa ca superiorii mei sa fi inteles ce am vrut, de ce am vrut asa si sa ma lase sa merg pe drumul meu, atit cit este el. in putine cuvinte, rubricuta am scris-o in primul rind pentru mine si pentru cei ca mine. De aceea, si in primul rind pentru asta, nu m-am vazut pusa in situatia in care sa trebuiasca sa-mi gidil sau sa-mi menajez cititorii. Spre norocul meu, Observator cultural este o revista la care colaboratorii nu sint cenzurati, modificati, adusi din condei ca sa fie pe o linie a corectitudinii politice. Fiecare isi asuma semnatura, cum ar veni, iar aceasta nu reprezinta politica revistei si nici opinia generala a oamenilor implicati in ea.

Mi se intimpla de multe ori sa fiu si eu furioasa si sa scriu din si cu furie si sint, la rindul meu, pe zi ce trece, tot mai dezamagita de ce se intimpla in momentul acesta in Romania. Iar daca mi-am permis sa amendez ceva, a fost un sistem uneori absurd, nu oameni, am scris despre carti si situatii aberante, si nu despre persoane si am scris despre mizerie acolo unde ea chiar exista, nu am inventat-o.
Ma numar printre cei care nu vor merge la vot duminica. M-as simti, cum spunea o colega de-a mea deunazi, doar folosita, folosita pe post de marioneta in rezolvarea unei crize care are in spate interese dintre cele mai meschine. Sint unul dintre oamenii care nu au timp deloc. Zilele mele se consuma in munca si truda, iar in clipele de relaxare ma gindesc doar la cum as putea sa mai fac rost de niste timp. Ma simt uneori hartuita si storcosita fara ca sistemul sa ma ajute cu ceva. Romania nu mai e o sansa de mult. Nu mai cred de mult ca cetateanul mai are vreun cuvint de spus in societatea romaneasca si nici ca organizatiile puternice coordonate de oameni „grei“ au avut sanse prea mari.

De pilda, acum nu sint de acord cu construirea Catedralei neamului din bani de la buget, din banii contribuabililor, care in Romania nu au dreptul sa ceara socoteala unde vor merge banii lor. S-a micsorat bugetul alocat initial pentru invatamint. Pai, cum altfel? Unde sa ma duc sa spun ca eu prefer, vreau si aleg sa contribui cu banii mei de impozit pentru profi si invatamint, si nu pentru Catedrala neamului, care o avea ea rostul ei, dar nu mi se pare o prioritate. Ma simt, astfel, in fiecare zi manipulata, storcosita si nedreptatita.
Televiziunile mi se par un circ permanent, nu ma mai uit de mult timp pe posturile noastre, in afara citorva, extrem de putine, emisiuni si a unor canale de stiri.
Mi-e teama ca voi sfirsi intr-un autism social total, nu din pricina vreunor prioritati personale, a nelinistilor creatoare sau mai stiu eu ce, ci pentru ca am momente in care nu mai vreau sa privesc in jurul meu.
Alergind zilnic de ani si ani intre slujbe, ca nu le pot numi job-uri, aleg sa nu mai privesc in jurul meu.

Elitism, rasism, intoleranta, dispret, atitudine de superioritate morala sint cuvinte care nu mi se potrivesc de nici un fel.
Celor care nu au inteles sau nu pot accepta ca rubrica mea e pentru mine un fel de debuseu le cer iertare si ii rog sa nu ma mai citeasca. Sau daca o fac, s-o faca asa cum trebuie.
Am totusi un mare noroc, acela ca fac ceea ce-mi place, ca nu sint cenzurata sau constrinsa in munca mea nicaieri, in nici un fel. Chiar daca sint Cenusareasa.
Cit despre corectitudinea politica, dupa ce am trecut de virsta majoratului si am inceput sa ma lovesc de sistem sau de sisteme, mi-a trecut repede si din experienta am invatat ca discriminarea pozitiva e uneori mult mai rea decit cea negativa.
Pentru viitorii cititori repet ca o semnatura in revista nu insumeaza opinia sau politica revistei, asta se cheama libertate, mai departe, semnatura se asuma. Asta e regula.