OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Greu de prins intr-o formula volumul lui Gheorghe Craciun Trupul stie mai mult. Fals jurnal la Pupa russa. Evident, cel mai potrivit termen si cel mai vehiculat, asa cum se vede si din titlul pus chiar de autor, este acela de jurnal. Pe de o parte pentru ca dezvaluie ipostaze ale personalitatii scriitorului care in cadru social sint autocenzurate, ascunse cu tenacitate si chiar cu cerbicie uneori, pentru ca paginile tradeaza un eu sau, mai bine-zis, euri sedimentate in coaja bine slefuita si intarita de deasupra, transformata, in timp, in crusta si, in cele din urma, in carapace.

Pe de alta parte, pentru ca, dincolo de pasajele care constituie pur laborator de creatie, ebose ale scrierilor in curs de alcatuire, paginile mustesc de cugetari, opinii, meditatii, pareri personale, interpretari ale zecilor si sutelor de preocupari ce trec prin viata unui om si care, in fond, o creeaza. Gheorghe Craciun scrie despre literatura, despre scris, despre batrinete, despre moarte, despre iubire, despre citit, despre eu, despre corp, despre libertate, despre timp, despre boema, despre concept, despre limbaj, despre scriitura, despre frumusete, despre boala, despre bani, despre lectura, despre trairi, despre sensibilitate, despre degradare, despre creatie, despre angoase, despre nevroza etc. etc. Mai mult chiar, ca orice scriitor care se respecta, nu se putea sa nu ofere in paginile volumului propriile-i definitii ale jurnalului in general si ale jurnalului lui, in particular. Iata doar unul dintre exemplele, nu putine, din Trupul stie mai mult: „Jurnalul ca eu care se depliaza, ca eu care se multiplica. Jurnalul ca negare a eului. In realitate, eul nu este durata, ci tocmai dispersia. El nu este constiinta interioara, ci sentimentul ca tocmai atingerea acestei constiinte e imposibila.“ In toate jurnalele exista astfel de definitii si, prin acestea, incercarea de a stabili un contact cu cititorul potential si polita de asigurare platita la zi ca nimic nu e cuvint aruncat in vint, ca ajunge undeva si marturiseste lucruri adinci, ipostaze secrete ale autorului, cu convingerea ca „exista oameni care au nevoie si de asemenea confesiuni“. Si, in final, dar nu in ultimul rind, scrie despre rostul paginilor caietelor care devin obiecte de folosinta zilnica pentru simpla igiena a scrisului, pagini ce suporta pana incrincenata sau detasata a autorului si in care se scurg toate mizeriile eului concret si se descarca toate idiosincraziile indelung refulate. Insa toate acestea sint in toate jurnalele din toate timpurile, bineinteles diferenta constind in marca puternic personala si unica a fiecarui autor.

Si totusi, Trupul stie mai mult nu e un jurnal obisnuit (Gheorghe Craciun insusi ii spune „in loc de jurnal si ceva in plus“). Prin faptul ca vinde sinceritate la pachet cu toate celelalte. Sinceritate, nu doar autentic, in fiecare dintre eurile in care e spart scriitorul Gheorghe Craciun. Si mai e ceva ce curge din paginile celor trei caiete in trei culori (Caietul verde, Caietul negru, Caietul maro): o sfisietoare si coplesitoare tristete. Care nu vine nici din crizele de moment, nici din micile clipe de neputinta a scrisului, nici din raul fizic, nici dintr-o hipersensibilitate care deformeaza realitatea pina la insuportabil, nici din slabiciunea si uritenia lumii, nici din tradarile si neimplinirile de moment, nici din spaima de imbatrinire. E o tristete infinita, nascuta dintr-o suferinta profunda, dar nemetafizica, dupa cum singur marturiseste. Lucru care automat te impinge spre cautarea unui motiv real. De unde „raul de existenta al diminetii“? Eurile pliate in jurnal nu sint chipuri narcisiste, sint grimase ale unui om chinuit. Daca „sa te scrii pe tine“ devine mijloc si scop in acelasi timp, de unde amenintarea neimplinirii? De unde totusi acest vag sentiment final al ratarii? Ratare a ce?

Intotdeauna am fost convinsa ca Gheorghe Craciun e un scriitor desavirsit, care insoteste un teoretician de excelenta al literaturii. Ca stie sa-si defineasca scrisul si conditia de scriitor. Ca face fata public mai mult decit decent tuturor situatiilor delicate si mai mult decit exceptional tuturor situatiilor fericite. Ca ii place sa iasa la rampa, sa impartaseasca si sa daruiasca. Credeam ca e un profesor de vocatie care-si tinea cursurile cu bucurie. In Trupul… descopar ca il chinuiau de fapt o gramada de lucruri: socialul, detesta sa fie confiscat de la scris de toate miile de mici evenimente ce constituie rutina zilnica, ca nu-i placea la Universitate, il chinuia si il obosea crunt sa se iroseasca predind, scriind orice altceva decit literatura.
Il descopeream peste tot definit ca scriitor in jurul teoriei sale „trupul si litera“, in jurul ideii de corporalitate restituita prin limbaj, a scriiturii ca suma de artificii. El insusi spune ca totul este „biografie corporala“ in cartile lui, iar pielea este „un creier extins“. Numai ca, in timp ce-i citeam cartile, ma indepartam tot mai mult de senzitiv si senzorial, de acea sensibilitate naucitoare care transgreseaza granitele si e dominata de subiectivitati. Din contra, descopeream in cartile lui tehnica, rigoare, disciplina, manierism literar, textualism si tehnica literara bine stapinita. Nici in Pupa Russa nu am gasit trupul scris. Aveam si am in continuare senzatia ca ceva lipseste textelor lui, ceva viu si fierbinte.

Ca sint texte stilizate pina la uscaciune. Or, tocmai asta cred ca incearca sa recunoasca si sa marturiseasca in Trupul stie mai mult. De aici temerea si tristetea din pagini. Poate ca a murit cumva cu ideea ca si-a ratat propria opera, ca si-a cenzurat si autoconfiscat exact ceea ce ar fi facut-o cu adevarat unica si mare, a ratat adevarata autenticitate a lui Gheorghe Craciun. „Sa admit ca as putea ajunge ruina unui om, dar nu ruina unui prozator. O scriu cu toata convingerea: mi-e lehamite de profesorul din mine. Am omorit cu buna stiinta si omor in continuare in mine un prozator care merita mai mult.“ Si in scris, si public si-a pus o masca gresita, care e unica si valoroasa, dar nu i se potriveste. Singurul lucru care-l trada era zimbetul ingenuu si ochii calini.
Si in jurnal se imprastie, nu reuseste decit sa construiasca alte si alte euri, colorate tot cenusiu, dar e mai onest cu el insusi si mai putin neindurator, iar incercarea de a se ascunde cochet-orgolios in spatele etichetei de „bruta livresca“, fara sentimente, nu mai ascunde nici tristetea, nici amaraciunea.