„Eu trăiesc scriind. Munca îmi
organizează viaţa, mă apără de frustrări, de eşecuri, de
obstacolele pe care le înfruntăm toţi în viaţa de zi
cu zi. Munca îmi ordonează tot ce mi se întîmplă,
bune şi rele, oamenii pe care îi cunosc, lucrurile pe care le
văd, le citesc, le visez şi, desigur, mi le imaginez. Am ajuns
chiar să am impresia că tot ce fac nu are, în ultimă
instanţă, altă raţiune de a fi decît propria-mi muncă.
Căci totul e determinat de pagina pe care o scriu, uneori cu o
imensă dificultate, şi, în zilele minunate, cu oarecare
uşurinţă.“
Am acest pasaj pe o casetă mai veche
şi îl ascult adesea. M-a făcut să-l judec, de-a lungul
timpului, în felurite chipuri, care mai de care mai
contradictoriu. Şi ele au fost determinate nu de stările mele, ci
de evenimentele care s-au tot succedat de atunci în viaţa
culturală românească. Cuvintele acestea îi aparţin lui
Mario Vargas Llosa, care a fost la Bucureşti cu trei ani în
urmă, la invitaţia Editurii Humanitas, şi care m-a „şocat“
atunci prin... normalitatea lui. Înţelegînd prin
normalitate acel fel relaxat de vorbi publicului cum nu întîlneşti
în România chiar la tot pasul. A vorbi sincer, fără
„aere“, cu un firesc al abordării problemelor, fără
încrîncenare, egal în faţa oricărui tip de
întrebare şi provocare. Cu exerciţiul vorbitului, al
strunirii discursului. Pentru asta, îmi spun acum, nu cred că
e de ajuns doar să fi învăţat retorică şi tehnici de
adresare.
De atunci mă tot gîndesc la acel
episod şi îmi doresc să se repete. Şi de atunci îmi
tot spun: la noi de ce nu se poate? România de ce se află în
continuare sub zodia personalului, a lui „eu“? De ce scriitorii
români nu se lasă contaminaţi de acest aer de normalitate? De
ce, de fiecare dată, cînd eu întîlnesc asemenea
cazuri, ei trebuie să fie veniţi din afară?
Am retrăit din nou, şi parcă mai
acut ca niciodată, toate acestea, la întîlnirea cu
scriitorul Norman Manea, care a revenit în ţară după 11 ani
şi s-a întîlnit cu publicul din România după 22
de ani de absenţă.
A fost un Norman Manea care l-a
înlocuit pe cel din textele pe care i le-am citit. Un om de o
sinceritate dezarmantă, de un firesc şi o delicateţe absolute în
discurs, în comportament. Exil, sacrificiu de sine,
înstrăinare, fugă de sine, suferinţă, cuvinte grele,
insuportabile, s-au ameliorat de la sine. O jenă şi o discreţie în
a da verdicte şi a primi laudele din jur. Problema identităţii, a
evreităţii, teme delicate, au putut fi aduse cu mare uşurinţă în
disuţie de la un punct încolo şi toată lumea s-a relaxat.
Noile proiecte, vechile polemici, cunoştinţele de demult, temele
romanelor, articolele care au supărat cîndva şi au iscat mici
furtuni, destin, identitate, opinii, convingeri, România de
atunci şi România de azi, toate au încăput în
acelaşi ton egal, în aceeaşi atitudine, pe cît de
serioasă şi de gravă, pe atît de caldă şi degajată. Nici
întrebările oarecum incomode nu au stricat cu nimic seara, din
contră, au creat noi legături şi au deschis alte drumuri pentru
discuţii.
Tema dublului, a scriitorului care,
livresc, se construieşte dual, e ocolit abordată în
comentariile culturale. A momentelor în care eşti forţat de
context „să joci un alt rol“. Norman Manea a descris exilul ca
pe o experienţă constructivă. A fost un sacrificiu de sine, un
ocol identitar, traumă şi privilegiu în egală măsură.
Traumă din pricina înstrăinării de sine şi privilegiu
pentru că a potenţat scrisul şi creaţia. „Fără această
experienţă nu aş fi scriitorul de azi“, ne-a mărturisit Norman
Manea.
În plus, exilul te ajută să te
descoperi, să te cunoşti mai bine. Iar limba română a fost
şi a rămas „limba interiorităţii mele şi ea a crescut odată
cu vîrstele mele“. A scris şi scrie şi azi în
româneşte.
A resimţit exilul şi ca pe o enormă
frustrare, o imensă dislocare. Într-un asemenea context,
revenirea devine un fel de reîntoarcere într-un trecut cu
totul nefavorabil. Şi atunci îţi rămîne amînarea.
Iar exilul e o condiţie ireversibilă. Şi nu se va mai întoarce
definitiv pentru că „huliganul, mai bătrîn şi mai obosit
acum“ nu mai are putere pentru „un nou exil“. O seară
necrispată, familiară, blîndă şi totuşi cu subiecte... pe
muchie de cuţit.
Nu ştiu de ce în timpul
dezbaterii mintea mi-a tot fugit la Mario Vargas Llosa, la aerul de
firesc al întîlnirilor cu scriitorul la Bucureşti. Am
avut acelaşi sentiment că mă aflu în plină normalitate şi
în seara cu Norman Manea în rotonda muzeului literaturii.
Şi tot nu înţeleg de ce aura
aceasta de normalitate o au doar cei care vin din afară. Chiar aşa
de mult să se înveţe acolo arta conversaţiei?
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters