OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Hai sa nu mai vorbim despre asta niciodata“ e replica ce incheie filmul 4 luni, 3 saptamini si 2 zile, mult premiatul si in continuare mult apreciatul film al lui Cristian Mungiu. Aceasta nu e nici pe departe doar o simpla replica ce inchide o situatie, ci este un fel de laitmotiv al intregului film si functioneaza cumva ca o replica ritualica: tragi aer in piept, respiri adinc si indelung si o spui. Te eliberezi. Operezi un fel de exorcism. Scapi de mizeriile si de toate idiosincraziile din tine.

Altfel, ramii incarcat si pentru totdeauna cu cicatricile nevindecate. Caci nu doar pentru situatia prezentata in film, punctuala, replica asta, aparent simpla si spusa intr-o doara, poate fi o solutie, ci pentru toata perioada de comunism crunt si crud reconstituita in film. De fapt, filmul e o reconstituire. Fara a studia cu cerbicie si circosenie cele mai marunte detalii, e o reconstituire desavirsita.

La nivel de tehnica cinematografica s-a tot vorbit despre un film la limita documentarului, minimalist, fara zorzoane artistice, fara filmari spectaculoase, fara cadre construite; miza s-a pus pe autenticitate, pe naturaletea personajelor, pe limbaj si pe atmosfera. Una peste asta, in putine cuvinte, cam asa este. Insa e mult mai mult decit atit.
4 luni, 3 saptamini si 2 zile este filmul la care eu nu am fost doar spectator. Stind pe scaun in sala intunecata, in fata ecranului imens care m-a inghitit cadru cu cadru, am devenit cea care a reconstituit povestea, ea nu mi-a fost servita.

Ca sa nu cad de-a dreptul in melodramatism, am incercat sa ma gindesc dupa aceea la felul cum e construit totul, cum reuseste un film sa te faca direct partas la evenimente. Accentul nu e pus pe personajul central, pe cea careia i se intimpla totul – din contra, ea ramine pina la sfirsit in plan secund si e mai degraba o umbra –, ci este filtrat si redat prin personajul, aparent secundar, Otilia, prietena Gabitei. In literatura este tehnica personajului-reflector, care-l scoate pe autor definitiv din cadru. Insa in film, trairile Otiliei secunda de secunda si cadru cu cadru explica si alcatuiesc fiecare moment al filmului. Nu detaliile sint cele care redau si reconstituie atmosfera – de altfel, luate la bani marunti, detaliile sint departe de a fi desavirsite –, ci starile Otiliei. Fara introspectie, fara monologuri, fara analize, fara psihologie. Totul se transmite prin starile unui singur personaj. Tot printr-o analogie literara, e ceea ce se numeste comportism sau comportametism. Notatii simple directe ale unor stari, nedezvoltate narativ. Transmite emotie pura, directa, nedisimulata. Mi-a amintit de altfel mult de mai vechiul Reconstituirea. E un film extraordinar.

Nu cred, cum s-a mai spus, ca asemenea teme, cum este avortul provocat si tot ce implica social asta, ar trebui ocultate. Nu cred ca Mungiu a urmarit sa scoata un succes mondial din mizeria noastra nationala. In filmul lui Mungiu chiar e vorba de o stare de fapt. Autentica. Cruda. Din perioada comunista. Vor judeca mai nesubiectiv cei care nu au trecut prin comunism. Premiile insa atesta ca filmul e confirmat.
La sfirsitul filmului, mama mi-a spus: „Simt ca-mi vine sa vomit, am trait asta, chiar asa a fost, si am retrait totul acum. Nici nu stiu cum am putut sa induram atit de mult. Era absolut inuman.“ Da, mama, am vazut si eu o femeie moarta, goala, scoasa pe o targa dintr-un bloc. Dar hai sa nu mai vorbim despre asta niciodata.