OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Unul dintre foarte putinele filme americane pe care le-am vazut, Forest Gump, are pe post de motto, devenit apoi, pe parcursul desfasurarii intimplarilor, un fel de leit-motiv, o expresie aparent banala: „Life is like a chocolate“. Sigur, tipic americanesc, dar foarte just. Viata este ca o cutie de bomboane de ciocolata. Este vorba despre surprize si despre dar.

Saptamina trecuta am fost la Carturesti, sa-mi cumpar carti semnate de autori polonezi si ceva chestii dragute. Urma sa plec in Polonia, in cadrul unui proiect (U.R.M.E.) la care lucrez la Muzeul Literaturii Romane, un proiect despre trasee literare in orasele tarilor partenere. Surpriza a fost ca fix la intrarea in librarie erau, pe standul de oferte cu 10% reducere, toate cartile legate de Polonia, autori polonezi, CD-uri, filme, albume etc. Mi-a picat fisa, era ziua Poloniei pe 3 mai.

Asa ca Institutul Polonez, care e maestru de ceremonii in organizarea celor mai faine evenimente culturale la care am fost vreodata, pe cit de numeroase si substantiale, pe atit de discrete si de un extraordinar bun gust (ma feresc mereu, nu stiu de ce, sa folosesc termenul de profesionist) m-a rasfatat in acea zi. Asa ca mi-am incarcat sacosa cu tot ce nu aveam dintre traducerile autorilor polonezi, am profitat bineinteles si mi-am cumparat Albastru de Kiskhlovski, o biografie despre Papa Ioan Paul al II-lea si un CD cu muzica de chitara clasica. La casa, surpriza: Michaszki, cutia de bomboane de ciocolata, cu urarile de bine si multumiri din Partea Institutului Polonez din Bucuresti. Si un CD cu muzica ce fusese editat in 2006 la implinirea a 5 ani de functionare a Institutului Polonez in Bucuresti. Le doresc cit mai multi.

M-am plimbat bucuroasa ca un copil de achizitia mea si nu ma gindeam decit la Michaszki. Abia asteptam sa ajung acasa sa o desfac, dar pe de alta parte imi parea rau de minunata cutie pe care o primisem atit de neasteptat. M-am gindit la cum mi-a schimbat ziua, la functia darului pe care lumea incepe sa o ignore si o va uita pina la urma. Cit de important este darul, si gestul daruirii, daca este inca folosit printre strategiile de marketing si imagine. Desi, sincer, nu simt ca oamenii de la Institutul Polonez o fac ca sa aplice ceva dintr-o strategie de marketing, chiar sint autentice gesturile lor, in orice context m-am intilnit cu ele.

In proiectul nostru au fost si traseele prin Bucuresti, pe care strainii parteneri au trebuit sa le parcurga insotiti de cercetatorii romani. Agnes, din Budapesta, mi-a marturisit ca a umblat foarte mult, dar Carturesti este cea mai frumoasa librarie in care a fost vreodata in Europa, si nu a facut-o din politete. Iar Aleksandra, poloneza, a fost socata ca noi auzisem si chiar parcursesem o gramada de scriitori polonezi contemporani, despre care ea se astepta sa nu stim nimic. Si, ca si despre limba romana, despre limba poloneza nu se poate spune ca e chiar o limba de circulatie internationala si ca e la indemina multora. Pentru ca primul lucru invocat despre nesansa scriitorilor romani este asa-zisul handicap al limbii.

Nu mai cred asta de mult timp. Daca pe lista de politici culturale, si nu neaparat pe lista, cit mai ales in buget, ar fi trecuta si sustinuta diseminarea culturii romane prin traduceri, evident ca si Aleksandra ar fi auzit de o gramada de scriitori romani contemporani. In afara de ICR-ul din Bucuresti, care mai sustine uneori traduceri si aloca bani pentru burse strainilor care vor sa-si perfectioneze limba romana si rezidente celor care vor sa traduca, nu mai stiu vreun institut cultural roman care sa faca asta sistematic si cu program. Polonezii o fac, si nu doar cu cartile si autorii lor tineri. Exporta tot ce se poate exporta pentru ca lumea sa cunoasca Polonia si cultura poloneza.
La sfirsit, pentru ca in vocabularul meu asta a devenit urarea de baza, va urez: Michaszki !