OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mopul-profa sau Profa-mop... Nu, nu e din Urmuz, desi seamana ca doua picaturi cu „fiziologia“ personajelor controversatului, pe atunci, scriitor. Mai mult chiar, cred ca Pilnia si Stamate sau Algazy si Grumer ar pali brusc in fata fortei portretului Profei-mop, pardon Mopului-profa. Si nici macar nu e fictiune.
Mopul-profa nu e nici macar o gluma.

Desi pare un banc bun, Romania a dat in cele din urma un personaj suprarealist care e..., culmea, real. Si se verifica odata pentru totdeauna ce exprima vechiul cliseu „o tara trista plina de umor“.
Iata povestea: o femeie de serviciu de la o scoala dintr-o localitate oarecare din Romania zilelor noastre – Romania europeana – se inscrie la concursul pentru ocuparea postului de profesor suplinitor de limba engleza si reuseste sa obtina o nota care ii permite ocuparea postului vacant: sapte. Nu se precizeaza daca si citi candidati au mai fost. Deducem ca nici unul. Aceasta, insa, nu renunta la postul de femeie de serviciu, pentru ca, argumenteaza ea, e sigur si permanent, pe cind cel de profesoara nu. Asa ca ramine cu doua jumatati de norma la aceeasi scoala: femeie de serviciu si profesoara de engleza.

N24 TV, care a difuzat stirea ca pe un fel de mini-reportaj la fata locului, a imbracat momentul intr-un halou de glorie nationala: aceasta femeie fiind, spune reporterita respectiva, „un monument de demnitate“. Parerea mea e ca e de fapt „o jale trista“, cum se exprima pustii de azi. Nu mai spun ca biata femeie – pe care chiar o admir, nu pentru ce au construit fals media din ea, ci pentru ca si-a asumat sa lucreze cu copiii, lucru al naibii de greu – era intr-o disperare existentiala de zile mari, pentru ca vorbea cu un nod in git si inghitindu-si cu mare greutate lacrimile. Oricum, nu parea vreo eroina sau vreo invingatoare. Din contra, pedala mereu pe nevoi, pe lipsuri, pe situatia limita care a impins-o la un asemenea gest.

Nu si-a asumat eroic nimic din experienta respectiva, din contra, parea o biata victima a contextului social aberant. As spune ca povestea ei e dramatica daca nu ar interveni in film mopul care sterge podelele si care trece apoi in clasa in fata elevilor si care transforma totul intr-o butaforie ieftina, la limita grotescului.
De ce trebuie ca un asemenea caz sa fie prezentat ca model. Ce model? Al cui model? Pentru ce model? Sa mai amintim de imaginea dascalului, de autoritate si legitimitate. Cum sa se adecveze niste copii unei asemenea realitati? Ce sa mai inteleaga din sistemul de educatie, cum sa inteleaga ce e aceea scoala ca institutie, cu tot ce presupune aceasta, de la disciplina pina la formarea identitatii fiecaruia? Ce mai inseamna identitatea, asumarea ei si a optiunilor de mai tirziu?

Este un caz in fata caruia iarasi nu stiu daca sa ma intristez sau sa ma amuz.
Daca ramine izolat, ramine un caz, singular, chiar daca vorbeste, totusi, despre o societate anormala. Dar faptul ca media il prezinta ca pe un exemplu, invaluindu-l in eroism, si ca pe un model de urmat e trist pentru ca poate genera replici si atunci devine patologie sociala. Desi simpla prezentare a sa ca normalitate tradeaza deja patologicul unei societati aberante, up-side-down.
Daca ar mai fi trait Urmuz, Mopul-profa ar fi devenit, cu siguranta, un personaj literar si poate asa ar fi capatat si o umbra de demnitate pentru viitoarea posteritate. Fictiunea modifica si imblinzeste intotdeauna realitatea.
Cit despre copiii care trebuie sa faca engleza cu Mopul sau care o vad pe profa de engleza spalind podeaua... ei trebuie sa inghita, pina una-alta, doze de educatie derizorie.