OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Muzeul National al Literaturii Romane. Sint cuvintele pe care le-am rostit cel mai mult in viata mea in ultimii saisprezece ani. Mai des decit „mama“, mai des decit „mi-e foame“, „mi-e somn“, „mi-e sete“, mult mai des decit „te iubesc“. Moartea neasteptata si prematura a directorului muzeului, directorul meu in anii acestia, Alexandru Condeescu, inchide pentru mine, ca si pentru colegii mei de muzeu, o usa si lasa in ea doar o mica crapatura prin care doar nostalgia poate trece si ne va mai fi ghid. Nostalgia care stie sa filtreze totul si sa trezeasca mereu memoria curata si placuta a lucrurilor.
Am crescut in muzeu.

Am cunoscut un muzeu in copilarie, cind era inca produsul mostenit de la Perpessicius, primul director (noi ii spunem pispisicius), un spatiu pretios si baroc, cu istoria literaturii insirata pe pereti si povestile scriitorilor spuse de obiectele care le-au apartinut, cu Rotonda 13 care stringea elita literara in jurul lui Serban Cioculescu. Mergeam acolo cu un fel de frison, intram ca intr-o lume de taina si incarcata, cautam secrete ce ar fi putut sa explice maretia cladirii boieresti care nu avea nici o legatura cu scoala mea de la periferia Bucurestiului, cu blocul de pe strada Luica in care locuiam si cu piata de unde mama facea cumparaturi. Patrundeam, intr-o atmosfera ca de poveste, intr-un spatiu cu scara de marmura si cu usi capitonate. Catifea verde. Atmosfera era tacuta, discreta, decenta. Admiram oamenii care lucrau in muzeu si mi se parea ca sint vrajiti, ca nu sint, oricum, obisnuiti si ca trebuie sa ai un dar special ca sa te numeri printre ei.

Am cunoscut apoi un alt muzeu pe care l-am construit, de fapt, din povestile si amintirile colegilor mei. Un muzeu care era condus de Alexandru Oprea despre care eu nu stiu foarte mult. Dar stiu despre muzeu ca devenise rece, umed si intunecat, ca nu mai era atit de ocrotitor cu oamenii lui, ca devenise dusman uneori si respingator, ca lucrurile taceau mereu si ca timpul si libertatea erau fortate sa ramina afara.
Si mi-am petrecut ultimii cincisprezece ani, aproape zi de zi, in muzeul de azi. in muzeul lui Alexandru Condeescu. Un muzeu devenit balcanic, dar viu si deschis, colorat, vesel si primitor, cu bunele si relele sale. Situat cum altfel decit la Portile Orientului si cu gradina plina de Uvedenrode. Desi, culmea, aranjat pe dinauntru in stil neoclasic englez, ca-n David Coperfield. Un muzeu care a tot incercat sa se cosmetizeze ca sa se asorteze noilor tendinte, dar care s-a incapatinat prea mult timp sa nu rnunte totusi la vechea identitate.

Un muzeu traind, pe de o parte, in asteptare si in provizorat (a meritat pentru ca expozitia de baza va fi realizata dupa un concept foarte modern, unic in Romania), si functionind foarte viu si plin, pe de alta parte. Un muzeu prea ingaduitor, exagerat de primitor, un muzeu prea generos si prea bun, usor libertin si vag neserios, un muzeu negrandios, dar cald, un muzeu fara ranchiune definitive, un muzeu caruia i s-au lipit etichete nedrepte si povesti intunecate. Un muzeu pentru imaginea caruia nu a avut nimeni timp si energie sa lupte. Poate ca nu asta era cel mai important. E drept ca prea marea ingaduinta poate fi clasata usor drept lipsa de criterii, poate ca neputinta de a lua decizii radicale si dure sau de a rezista eroic in fata maruntelor compromisuri se trec de obicei la capitolul lipsuri, poate ca ezitarea in fata formelor si formulelor definitive, ca si micile ezitari in fata oamenilor si a societatii judecatoare pot fi trecute in contul personalitatilor negrandioase.

E simplu si comod sa inghiti clisee si prejudecati si e pasional sa colportezi mici si meschine zvonuri de cele mai multe ori iesite din halbe de bere. Numai ca intotdeauna exista reversul medaliei. Si adevarul de la mijloc scoate la iveala fete neasteptate si intotdeauna frumoase. Depinde mult de bunavointa celui din fata ta. Si pot sa spun ca muzeul meu de azi merita mult. Ca oamenii de acolo nu sint vrajiti, dar sint dedicati si modesti, diferiti si atipici, uneori dificili, alteori de-a dreptul imposibili, unii extrem de competenti, altii mai putin, dar seriosi si draguti, suportind si depasind mereu si mereu conflictele, si, de fapt, legati unii de altii. Toti asteptind si crezind si sperind. Si risipindu-se in zeci de parti ca sa poata supravietui, dar neindurindu-se sa paraseasca muzeul. Ca si mine. Asta e viziunea mea, nu stiu cit de corecta, nu stiu cit de ingaduitoare, asta simt azi.

Iarna trecuta in cladirea obosita si nemiloasa din bd-ul Dacia 12 – casa Kretzulescu pe al carei frontispisciu scrie mare Muzeul National al Literaturii Romane –, stind la biroul meu cu o aeroterma la picioare si caloriferul in dreapta si dirdiind in camera rece cu mina pe mouse (pentru ca e o cladire ingrozitor de neluminoasa si rece), mi-au trecut prin cap cuvintele astea: muzeu, cimitir al tineretii mele.