OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Coji de seminte mucuri de tigara pahare de unica folosinta de bere si de suc sticle de plastic servetele si hirtii bilete pungi de plastic ambalaje divers colorate meduze covrigi piine resturi de tot felul care mai de care mai variate salam alge borcane de iaurt cel mai adesea danone cu fructe sau simplu bucati de jucarele stricate resturi de gogoasa coji de banana papuci petale de trandafir roz…

Nu, nu exagerez, asta e marea in care am inotat plecind de la mal si trecind dincolo de geamandura unde incercam sa gasesc o bucata de mare nemaculata.
Evident, inceputul articolului ar fi trebuit sa fie: litoralul Marii Negre romanesti e o cloaca nenorocita. Nu din vina sau neglijenta autoritatilor (desi acestea incurajeaza si sustin fenomenul acesta de masa prin lipsa masurilor punitive – amenzile usturatoare ar mai curata din probleme), nu, nici vorba, m-am convins a n-a oara, daca mai trebuia sa ma conving totusi, desi de la an la an uit si ma reintorc aici.

Pur si simplu nu mai cred in discursul in care se paseaza responsabilitatile pe umerii autoritatilor. De fiecare data aud acelasi lucru la stiri si citesc prin ziare: mizerie, gunoi, lucru de mintuiala. Niciodata, insa, oamenii, indivizii, cetatenii sau cum s-or mai putea numi ei, nu-s vinovati sau responsabili de ce se intimpla. Niciodata n-am auzit spunindu-se pe undeva ca romanii au un obicei adinc incetatenit, as spune chiar un fel de habitus, acela ca acolo unde maninca fumeaza beau si urmarea fiziologica n-o mai numesc, acolo lasa tot ce ramine in urma acestor acte si activitati, respectiv, munti intregi de gunoaie, apoi stau bine mersi printre ele fara sa-i deranjeze, agreseze etc. in vreun fel, ba, din contra, pare a fi chiar mediul lor obisnuit.

Ceea ce nu inteleg eu este cum de reclama autoritatile pentru mizeria in care au fost nevoiti sa-si petreaca cele citeva zile de vacanta si se pling de firmele subcontractate care nu-si indeplinesc obligatiile si nu-si fac treaba. in plus, povestesc despre alte locuri, „in aceiasi bani“, Grecia, Bulgaria, Croatia, Slovenia etc., unde totul este impecabil? Nici macar nu realizeaza unde incepe si se termina limitele a ceea ce bunicii mei numeau bun-simt. Daca or fi auzit vreodata de la parintii lor de asa ceva. Pur si simplu, romanul s-a nascut mitocan. A se citi, de fapt, topirlan. Pentru ca mitocan – chiar daca sensul a deviat astazi foarte mult de la ce exprima si cuprindea initial – e un termen candid pentru individul pe care l-am intilnit eu pe malul marii romanesti. Cu ocazia asta mi-am reamintit un articol publicat nu de mult in revista care se numea Romania burtoasa, scris de Sorin Alexandrescu, care incerca sa faca un fel de portret, fiziologia romanului parvenit de azi cu jeep si fite caruia ii apartine trotuarul si strada si toata Romania, in fond. Eu l-am intilnit acum pe litoral. Si nu l-am detestat, ci pur si simplu l-am urit. Si mi-am dat seama ca e exponentul absolut, asa cum bine crede si el, pentru ca reuseste sa te striveasca cind treci pe linga el.

Am avut totusi noroc. Pe de o parte, pentru ca baietelul meu e inca mult prea mic ca sa realizeze toate astea, si pe de alta parte, pentru ca am stat intr-o viluta frumoasa, – nu stiu daca pot sa-i spun pensiune pentru ca am impresia ca e unica in felul ei –, de un bun-gust desavirsit, linistita si usor exclusivista, si va ramine Favorita mea. Asta m-a salvat.
Refugiul serilor calde si calme o curticica pitulata si ascunsa privirii unde se poate citi scrie visa in tiriit de greieri si miros de regina-noptii aproape in timp ce de peste tot din toate partile din cer bubuie basii si muzica discotecilor probabil neincapatoare la ora respectiva.
Romanul petrece.