OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Scena culturala, mai ales in zona evenimentelor literare ori legate intr-un fel sau altul de literatura, este pe cit de aglomerata, pe atit de variata. De cele mai multe ori, se transforma intr-un adevarat teatru ambulant, unde personajele, performerii isi joaca diferitele roluri, purtind mastile de rigoare, care mai de care mai variate, mai colorate si mai inzorzonate. Histrionismul si cabotinismul au fost si ramin si avatarurile scriitorilor. Pentru ca exista o zona unde ei trebuie sa-si intilneasca cititorii, unde cititorii trebuie sa le fie si public in acelasi timp. Locurile unde se intimpla concret aceasta trecere, aproape o metamorfozare, sint, evident, spatiile unde au loc evenimente.

insa, in acest moment, a aparea de doua ori pe zi in pagini, in cotidianul de dimineata si de seara, cu articole, interviuri sau cronici ale cartilor proaspat publicate, nu mai e de ajuns pentru a fi considerat un scriitor de succes. Exista acum un fel de atractie pentru „scena“, pentru autoprezentare, autoconstruire de sine, pina la exhibare, cum era nevoia mondena cindva. Am crezut multa vreme ca totul s-a ivit dintr-o nevoie de a interactiona cu cititorul pentru a verifica in ce masura acesta se apropie de asa-numitul „cititor ideal“ caruia i-a fost dedicata, indirect, cartea respectiva.

Dar nu mai este asa. Sint scriitori acum care isi trateaza interlocutorii ca pe un fel de focus grup, doar pentru studiu si atit. Si scriu in consecinta, sau in conformitate. Raporturile sint pur si simplu inverse. Vad ce se cere si se adapteaza, scriu dupa gustul publicului, nu dupa o identitate literara pe care s-ar presupune ca ar trebui sa o aiba. Autenticitatea a devenit un fel de concept renegat. Si nu mai au rabdare, nu mai asteapta confirmare in timp, cum ar veni. Se autolegitimeaza din mers, prin succesul de moment, fiind prezenti in lumina rampei. Acest tip de confirmare publica, imediata, la cald, te face sa traiesi in timpul tau, sa fii viu si cunoscut. Pe de o parte e bine, e ca un fel de angajament contractual, trebuie sa te cam tii de el. Sa fii in luminile rampei, dar in acelasi timp sa fii un om de lume, sa ai discurs, angajamente cu edituri, jurnale, TV si, in primul rind, sa nu te retragi de pe scena publica nici un moment, oricit de mic. Acest tip de confirmare – spre deosebire de cea canonica, valorica, pe care o opereaza istoria literara si instrumentul criticii canonice (nu critica de intimpinare) – are dezavantajul ca s-ar putea sa nu se verifice in timp.

Poate ramine doar un succes trecator exact ca la incheierea unui spectacol, cind cortina cade. E adevarat ca mitul romantic al scriitorului din marginea societatii, fara job, fara bani, cu statut social precar, nu mai are ce cauta in lumea de azi. Nici scriitorul care era in functii publice sau avea alta cariera, dar si scria, si inca bine, de pe vremea cind inca nu exista institutia literaturii, nu mai poate exista. Asa ca scriitorii, multi dintre ei de mare succes acum, isi cauta o noua formula in care sa poata si sa scrie onorabil, dar si sa traiasca onorabil. Iar unii reusesc excelent sa impace scrisul cu nevoia de succes public stralucitor si imediat. Un exemplu potrivit ar fi Pascal Brukner. Dar sint destui care sint coerenti doar public, pe „scena“, dar isi rateaza cartile, despre care urmatoarele generatii nu vor mai sti nimic, cum este Paulo Coelho. Desi un succes imediat, de vedeta glossy, de multe ori e doar paravan pentru fake-uri si impostura. Cred in calea de mijloc. in pauza de la mijlocul reprezentatiei.