OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De la Istoria ieroglifica incoace n-am mai citit ceva mai imposibil ca trilogia Orbitor a lui Mircea Cartarescu. Imposibil in sensul de mult, greu, complex, complicat, de necitit o singura data, provocator, problematizant, special, pentru un anumit gust, dincolo de pozitia de necontestat pe care o ocupa in istoria literara. Despre receptarea Istoriei ieroglifice se zicea ca a fost ratata pentru ca isi depasea momentul, Dimitrie Cantemir insusi fiind considerat mult peste timpul sau.

Proiectul lui Cartarescu a fost de la bun inceput declarat ca personal, un fel de test in care scriitorul a vrut sa-si dea o masura, sa vada pina unde si cit poate merge, un fel de megalomanie a scrisului, in ghilimele fie spus. Nu vad nimic rau in asta, atita timp cit nu ne-a propus si nu si-a propus „cartea cartilor“. Mi se pare ca se intrec cu mult limitele literarului in toata discutia din jurul romanului, chiar daca se considera a fi evenimentul anului.
Plec de la premiza ca oricine e liber sa-si construiasca un proiect si sa-l duca la capat asa cum crede, simte, isi doreste, poate. Problema receptarii e din start discutabila, ma refer la cea imediata, chiar daca e competenta, pur si simplu pentru ca nu se poate sa nu fie contaminata atit de context, cit si de biografia autorului.

Ne intoarcem fara sa vrem la un anumit tip de prejudecata, cea literara, pe care atit de bine a cartografiat-o Ioana Parvulescu in cartea ei. Prejudecata la receptare are si ea capcanele ei. Nu cred ca se poate da imediat un verdict despre o carte. Cu atit mai dificil mi se pare sa presupui ca e un proiect ratat doar pentru ca scriitorul surprinde, ca inca indrazneste sa-si incerce condeiul, chiar riscind sa intre pe un teren care, structural, credem noi, nu i se potriveste. Nici nu m-as mira ca peste doua generatii tocmai ceea ce ii este amendat acum (asa-zisa „cadere in istorie“) sa fie considerat partea tare a cartii. Poate ca atunci, cind biograficul nu va mai avea atita importanta, nu va mai fi considerat asta un compromis, un fel renuntare a lui Cartarescu la Cartarescu de dragul a nu stiu ce presupuneri generate de contextul social si cultural (premii, export etc.). Asta presupune ca a-ti dori un premiu prestigios sau exportul ar fi ceva categoric de condamnat, ca sa poti vorbi de compromis. Mai mult, mi se pare usor speculativa concluzia ca Revolutia romana din decembrie ’89 intr-un roman de Cartarescu apare pentru ca de-a lungul timpului a fost acuzat de „autism“ social.

Ca e mai mult decit incarcat romanul, e adevarat, ca poate deveni insuportabil de dificil de parcurs pentru foarte multi, asa este. Mie mi se pare pur si simplu o „nebunie“ vizionara si nu stiu alt scriitor roman in momentul acesta care sa aiba o asemena forta. A spune ca anumite pasaje par fortate si au fost inserate din motive exterioare literarului doar pentru ca sint lucrate intr-un ton care nu e Cartarescu cel cu care ne-am obisnuit mi se pare cel putin reductiv si, in fond, nedrept. Se tot spune ca un roman postmodern trebuie citit si recitit si inca o data citit. Dar, in acelasi timp, se spune despre Orbitor ca este o bijuterie. Or, o bijuterie prea incarcata poate deveni o ciudatenie, dar nu cred ca pietrele adaugate in plus ii micsoreaza valoarea, din contra.
E proba cititorului, in fond. Si pentru ca tematicul intotdeauna a invins naratologicul, eu prevad mari sanse pentru Orbitor 3 tocmai datorita a ceea ce receptarea – indiferent cum e ea – respinge azi. Sau poate ramine tot o bijuterie ca Istoria ieroglifica, doar pentru citiva impatimiti ai literelor.