OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Iarna e anotimpul trindavelii“ sint ultimele cuvinte pe care le-am citit acum citeva minute intr-un material din numarul ce urmeaza sa apara al revistei. Fericita ipostaza a autorului si a celor care-si permit asemenea rasfat. Ceilalti trudesc intr-un fel sau altul, altii alearga de colo colo, care pe la treburile lui. Noi sintem in redactie. La ale noastre.

Absorbiti si invaluiti in rutina zilnica. Ceva, ceva e schimbat. Totusi nimic nu pare la fel ca in zilele obisnuite...
E ultimul numar din anul acesta si ne pregatim de vacanta. Un bradut frumos impodobit m-a intimpinat dis-de-dimineata, ca o surpriza rasarita din caldura incaperilor unde se insiruie cuvinte, fraze, texte, articole, pagini peste pagini, saptamina de saptamina. Lumea e vesela si se vorbeste despre cadouri, daruri, Mos Craciun, din creierul unui Mac se scurg colinde si pe o masuta se topeste ciocolata s.a.m.d.

Acum, da, si eu ar fi trebuit sa scriu despre altceva, dar m-am razgindit; sa va spun cum am ajuns sa scriu rubricutza asta aiurita; pentru ca am propus-o in sedinta de redactie, sa fie a noastra a redactorilor, sigur, sperind totusi, in sinea mea, sa apara cit mai putini amatori pentru umplerea ei, si asa s-a si intimplat pina la urma, cu o exceptie la un moment dat. Dupa aceea a inceput sa se autogenereze, pentru ca ea nu avea un obiect, un scop, o metoda, o miza, decit sa fie un mic spatiu al redactorilor. Dar s-a dovedit a avea tot felul de calitati neasteptate.
E foarte mobila…
Au fost zile in care raminea un anumit spatiu care trebuia umplut sau trebuia sacrificat ceva in favoarea reclamelor platite sau a unei replici sau ceva de ultima ora… si se umbla la „1001 de semne“.
…Si foarte flexibila

Adica momentele de pus textul in pagina sunau cam asa: „cite mii de semne a trimis X ca sa stiu si eu cit trebuie sa scriu“ sau „cit imi ramine“ sau „cit ai scris, ana?“ „cit vrei… iti scriu cit e nevoie“ etc.
Dincolo de ceea ce s-a iscat pe parcurs, „1001…“ a fost buna pentru momentele crunte in care nu mai aveam deloc timp sa scriu si atunci ea m-a fortat sa pun ceva pe hirtie, nu mai puteam sa ma fofilez. Replica redactorului-sef a si fost ceva de genul: „da, ok, sint de acord, dar trebuie sa scrii saptaminal“.
Nu m-a chinuit pana de idei, lipsa unui subiect important, o tema, un pretext despre care sa scriu… veneau cumva de la sine. Cel mai important este ca am putut sa scriu altfel, adica sa exersez mai multe feluri de a scrie, mi-am incercat mina cumva, mai neconventional. Sper ca nu a ajuns o rubrica narcisista.
Acum, de exemplu, imi propusesem sa alcatuiesc un globulet din cuvinte, ceva gen jucariile de vorbe ale lui Arghezi, dar nu mai am spatiu, asa ca doar urez „Sarbatori fericite si pline tuturor!“ Si o sa incerc sa va mai duc si altadata cu vorba...